Geto-dacii, strămoşi ai poporului român

Semnificaţia denumirilor

Geţii sunt menţionaţi îndeosebi în izvoarele greceşti. În secolul al V-lea î.Hr., Sofocle nu-i raportează însă la un spaţiu geografic, în această privinţă, mai utile sunt informaţiile transmise de Herodot şi Tucidide. Nici ei nu precizează dacă respectivul ethnonim este cel prin care înşişi geţii se desemnează. La fel stau lucrurile cu alţi traci de la nord de Haemus. Moesii, al căror teritoriu este străbătut de Istru, sunt consideraţi de către Sallustius, istoric roman din secolul I î.Hr., ca fiind „tot una cu vechiul «neam aprig al geţilor»”. Spre sfârşitul erei vechi, termenul „geţi”, dat iniţial unei grupări de triburi dintre Balcani, Dunăre şi Marea Neagră, este deja extins şi pentru zona din stânga fluviului.

Un fenomen asemănător are loc probabil şi în cazul dacilor. O primă ştire despre ei este atribuită tot unui autor grec. Menandru, poet comic din a doua jumătate a secolului al IV-lea şi de la începutul secolului al III-lea î.Hr., acordă unui personaj (sclav) numele de Daos („lup”, în limba traco-frigienilor). Pare îndreptăţită, astfel, afirmaţia de mai târziu a lui Strabon, referitoare la numele iniţial al dacilor, daoi („lupi”, „cei care sunt asemeni lupilor”, cum explică Mircea Eliade acest ethnonim cu semnificaţie religioasă arhaică). În acest caz, termenul Dacii trimite la originea totemică a numelui unei confrerii de războinici.

Există şi alte opinii. Potrivit uneia dintre ele, la început termenul „dacii” reprezintă denumirea unui trib local. Alţi istorici şi lingvişti cred că este un nume pe care vecinii (ilirii, celţii) îl dau unui grup de triburi înrudite. Acest nume este preluat de autorii latini din secolul I î.Hr., începând cu Caesar. Pe atunci, dacii şi geţii alcătuiau două grupuri diferenţiate teritorial, fiecare cu propriul prestigiu istoric. Pentru Trogus Pompeius, un contemporan al lui Octavianus, „dacii erau un vlăstar al geţilor”. În deceniile următoare, Pliniu cel Bătrân scrie că geţii sunt „numiţi daci de către romani”.

Denumirile regionale ale geto-dacilor se păstrează şi în izvoare (epigrafice, narative) din prima jumătate a mileniului I d.Hr. Între alţii, sunt atestaţi dacii apuli, biefii, buridavensii, carpii, costobocii, piefigii, ratacensii, sucii şi tyrageţii. Pentru unii istorici de azi, geto-dacii reprezintă o denumire convenţională. Ea reprezintă sintagma sub care sunt cunoscute triburile nord-tracice, adică locuitorii autohtoni care trăiesc la Dunăre, Pont şi Carpaţi, începând din Hallstatt-ul mijlociu.

Geneza civilizaţiei. Premise interne şi influenţe externe

Individualizarea geto-dacilor în cadrul populaţiei tracice de la miazănoapte de Munţii Balcani este raportată adesea la cultura Basarabi. Vestigiile acestui ansamblu material şi spiritual provin îndeosebi din Banat (inclusiv cel sârbesc), Câmpia Română, Moldova meridională, Basarabia centrală şi de sud, bazinul Mureşului. Îndeletnicirile agricole şi pastorale, produsele metalurgice şi ceramica, obiectele de cult şi podoabele din aur trimit la forme şi ornamente din epoca bronzului şi din Hallstatt-ul timpuriu.

La aceste aspecte locale sunt asociate influenţe venite dinspre sud. Astfel, pe lângă necropolele de incineraţie, cum sunt cele semnalate la Blejeşti (judeţul Teleorman) şi Şoldăneşti (Republica Moldova), sunt atestate şi cimitire de înhumaţie din sud-vestul Olteniei. Ele denotă pătrunderea în zonă a unor comunităţi de iliri (secolul al VIII-lea î.Hr.).

Din veacul următor, influenţe meridionale resimt mai ales geţii din spaţiile dobrogean şi nistrean. Prin intermediul coloniilor greceşti, ei vin în contact cu civilizaţia Antichităţii clasice. Înrâurirea este confirmată prin cercetările efectuate în teritoriul agricol (chora) al oraşelor Histria şi Tyras: sate ale vremii (identificate la Tariverde, Tiraspol); fortificaţii indigene (semnalate la Babadag, Beidaud-Tulcea); necropole (Enisala, Satu Nou etc.). Unele dintre acestea datează de la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., când are loc expediţia condusă de Darius I.

Cam în acelaşi timp, un grup scito-iranic pătrunde în Transilvania. Din această cauză, puternicul centru tribal autohton de la Teleac (judeţul Alba) îşi încetează brusc activitatea. În schimb, la est de Carpaţi, în vederea apărării geţilor din zonă, apar „cetăţile” de la Cotnari, Stânceşti-Botoşani. În ultimul caz, suprafaţa fortificată era de 22 de hectare.

Geto-dacilor le este atribuit şi cel mai însemnat complex arheologic din Hallstatt-ul târziu. Atestat cu precădere în regiunile subcarpatice, el cuprinde mari necropole de incineraţie. Inventarul lor funerar ilustrează influenţe scitice (îndeosebi piese de metal, decorate în stilul zoomorf), ca la Ferigele (judeţul Vâlcea), dar şi greceşti (ceramică lucrată la roată, podoabe din aur şi argint aurit, monede), la Bârseşti (judeţul Vrancea) şi în alte locuri.

Obiectele greceşti denotă o orientare accentuată a autohtonilor către Dunărea de Jos, zonă unde pătrund elemente de civilizaţie din regatele Macedoniei şi Traciei. La Anadol au fost recuperate peste o mie de monede de aur din secolele IV-III î.Hr., de provenienţă elenistică. Începând cu secolul al III-lea î.Hr., geţii din bazinul inferior al Prutului realizează primele monede, adaptări după emisiuni greco-macedonene.

De pe la mijlocul aceluiaşi veac, continuând cu prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr., are loc trecerea „spre cultura geto-dacă «clasică»” (M. Bărbulescu). Aflaţi deja în cea de-a doua „vârstă” a fierului (epoca Latene), autohtonii ridică primele aşezări de tip dava. Ele sunt asemănătoare centrelor protourbane ale celţilor. Pătrunşi anterior pe văile râurilor Tisa, Someş, Crişuri, Mureş, Bega, apoi în sud-vestul Olteniei pe ambele maluri ale Dunării de Jos şi în bazinul Nistrului, aceştia oferă geto-dacilor şi o serie de „cunoştinţe tehnice”, îndeosebi „în metalurgie şi în olărit”. În secolul al II-lea î.Hr., când rolul civilizator al celţilor scade pe aceste meleaguri, în „lumea geto-dacă” pătrund primele elemente de civilizaţie romană.

Limba

Strabon nu argumentează afirmaţia sa referitoare la limba dacilor şi geţilor. De altfel, opinia cunoscutului geograf grec din epoca romană nu este confirmată de alţi autori antici. În consecinţă, despre limba geto-dacilor ştim destul de puţin. Câteva nume de plante tămăduitoare ale dacilor sunt consemnate de medicul grec Dioscoride (secolul I d.Hr.); hidronime şi toponime, de către geograful Ptolemeu din Alexandria, în veacul următor. Antroponime ale celor mai îndepărtaţi strămoşi ai poporului român apar îndeosebi în inscripţii latineşti din primele secole ale erei creştine. De „origine geto-dacă” sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii române. Etimologia lor nu este însă explicată.

Convenţional, „geto-daca” este considerată o limbă indo-europeană din grupa satem. Ea se înrudeşte, astfel, cu limba tracilor, cu cea a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave; mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita. Aşa se explică, de altfel, asemănarea unor cuvinte, de substrat, ale limbii române, cu termeni din limbile albaneză, letonă, lituaniană, din diferite limbi vorbite în Caucaz şi, mai departe, până în valea Indusului.

Religia

Geto-dacii credeau în mai multe divinităţi. Numai câteva dintre acestea sunt nominalizate în izvoare literare antice. Astfel, numele lui Gebeleizis (sau Nebeleizis) este amintit doar de Herodot. În afară de această iniţială divinitate supremă, urano-solară, a tracilor nordici, „părintele istoriei” scrie şi despre Zalmoxis, în acea perioadă (secolul al V-lea î.Hr.), deja un alt mare „zeu de prin părţile Geţiei”.

Pus în relaţie cu Pitagora şi cu medicina psihosomatică, preţuită de Platon, Zalmoxis ar fi propagat ascetismul şi „existenţa fericită după moarte”. Ritualul său, care cuprinde iniţierea tainică şi minunea, este organizat într-o peşteră din „Muntele Sfânt” (Kogaionon, la un autor ulterior). Reformator religios şi taumaturg, potrivit lui Socrate şi contemporanilor acestuia, Zalmoxis - „omul” - simulează moartea şi învierea. Treptat, aristocraţii geto-daci „iniţiaţi” îl apoteozează, suprapunându-l zeului suprem iniţial. Cu noua divinitate, al cărei cult devine preponderent, ei comunică, la fiecare patru ani, prin mijlocirea sufletului unui războinic sacrificat.

Alte divinităţi din spaţiul carpato-istro-pontic sunt amintite de poeţii latini din perioada secolelor I î.Hr. - I d.Hr. Vergiliu, bunăoară, scrie despre „Gradivus tatăl, / Cel ce veghează geticele ţarini”. Ovidiu îl remarcă pe „getul care se închină lui Marte”. Sunt, probabil, corespondente locale pentru divinităţile agrare şi războinice (Ares, Marte) din lumea greco-romană. Similitudinile pot continua şi în legătură cu Bendis-Artemis-Diana, fără o nominalizare certă.

În timp ce Strabon reia legenda zalmoxiană şi confirmă cumpătarea geţilor din Moesia, care se hrănesc numai cu brânză, lapte şi miere, istoricul Flavius Iosephus evidenţiază „sfinţenia anumitor daci”, pe care îi denumeşte pleistoi. Aceşti purtători de bonete pot fi raportaţi la nobilii daci (tarabostes, pileaţi), care poartă o căciulă (pilleus), după cum arată Dio Cassius Cocceianus şi Iordanes.

Ultimul istoric amintit, un got romanizat, născut în spaţiul pontic, apreciază în mod deosebit preoţimea geto-dacă. O consideră păstrătoarea tainei scrierii, deţinătoarea unor date ştiinţifice (matematică, astronomie) încifrate în piatra sanctuarelor, propagatoarea principiilor filosofico-morale şi juridice ale Antichităţii.

Sinteza politică: de la uniunile tribale getice, la regatul dacilor

Încă din „secolul de aur al lui Pericle”, Sofocle îl pomeneşte într-o tragedie pe Charnabon, care „domneşte peste geţi”. Alt conducător politic şi militar al acestora poate fi considerat acel anonim „rex Histrianorum” („rege al istrienilor”, al autohtonilor de pe malurile Dunării de Jos, întrucât Histria era condusă, în secolul al IV-lea î.Hr., de magistraţi). Acest „rex” se confruntă cu sciţii conduşi de Atheas.

Şefii militari ai uniunilor tribale din „spaţiul getic” sunt confirmaţi arheologic prin „morminte princiare” şi tezaure datate în secolele IV-III î.Hr. Exemplelor cunoscute din gimnaziu le adăugăm pe cele de la Craiova şi din împrejurimi, pe cel de la Buneşti-Avereşti (judeţul Vaslui); în ultimul caz, este vorba despre o „diademă princiară” din aur. Unele obiecte preţioase, de paradă, provin din atelierele greceşti; altele şunt realizate de meşteri itineranţi, care lucrează la comanda aristocraţiei geto-dace din zonele influenţate anterior de perşi şi sciţi.

Mari uniuni de triburi getice sunt raportate şi la tipuri monetare mai importante, emise în secolele III-II î.Hr. Una dintre acestea uniuni îl are în frunte pe Dromichaites, un „basileus al tracilor” din secolul al III-lea, menţionat în izvoare narative ulterioare. Din acelaşi veac este şi Zalmodegikos, menţionat într-un decret histrian. Basileos Moskonos apare pe legenda unor monede greceşti descoperite în judeţele Constanţa şi Tulcea.

Din secolul al II-lea î.Hr., datează Rhemaxos şi fiul său, Phra[damon], care despresurează cetatea Histria, atacată de tracii sudici conduşi de Zoltes. Episodul denotă o posibilă continuitate dinastică, într-o perioadă când „simbioza geto-celtă” pare posibilă în spaţiul carpato-nistrean. Un alt „rege” get - Oroles, la Trogus Pompeius - se luptă, în două rânduri, cu bastarnii, germanici de pe ambele maluri ale Prutului.

În secolul I î.Hr., bastarnii sunt aliaţii geţilor. Împreună apără Histria şi celelalte oraşe greceşti vest-pontice în faţa unei armate trimise de Roma sub comanda proconsulului provinciei Macedonia. După victoria asupra romanilor, Burebista este îndemnat de Deceneu să unifice triburile geto-dace. Potrivit lui Strabon, Burebista este un „bărbat get”.

Iordanes, care menţionează sosirea lui Deceneu la una din reşedinţele (încă neidentificate) ale conducătorului militar ce avea să devină „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia” (potrivit unei inscripţii de la Dionysopolis), nu precizează etnia marelui preot. Acesta aparţine, probabil, celeilalte mari grupări politice din Dacia, la fel de însemnată ca aceea a lui Burebista.

Monarhie militară întinsă, statul lui Burebista se dovedeşte efemer. După moartea conducătorului, el se destramă în patru, apoi cinci formaţiuni politice. Cea mai însemnată este situată în zona Munţilor Şureanu, unde continuitatea conducerii este reconstituită pe temeiul izvoarelor narative şi epigrafice. Datorită prestigiului lor ca mari preoţi, Deceneu, Comosicus şi Coryllus devin, succesiv, regi ai acestui „nucleu statal”.

În jurul acestui „nucleu”, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reuneşte celelalte formaţiuni politice din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia redevine un stat mai puternic. Domnia lui Decebal reprezintă perioada de „apogeu” a procesului istoric pe care Nicolae Iorga îl consideră „prima sinteză” autohtonă - „Regatul dacilor”.

Check Also

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …