Germania şi Tratatul de la Versailles

Prevederile Tratatului de la Versailles

Tratatul de la Versailles a fost semnat de Germania în Sala Oglinzilor, loc ales pentru a şterge umilirea Franţei din 1871. El stabilea responsabilitatea exclusivă a Germaniei şi a aliaţilor ei pentru războiul abia încheiat. Drasticelor sancţiuni teritoriale li s-au adăugat clauze militare. Armata germană era redusă la 100.000 de oameni, iar serviciul militar obligatoriu era suprimat. Tratatul prevedea demilitarizarea malului stâng al Rinului şi a unei fâşii de 50 km din cel drept şi interdicţia de a poseda aviaţie militară şi tancuri, artilerie grea şi marină de război.

Cele mai dure au fost însă clauzele economice şi financiare. Germania trebuia să plătească toate daunele de război şi cheltuielile generate de acesta. Problema reparaţiilor şi a eşalonării lor a fost un aspect important al relaţiilor internaţionale de după război. Partea a IV-a a tratatului deposeda Germania de toate coloniile şi posesiunile sale din Africa, Oceanul Pacific şi China şi le transfera principalelor puteri ca teritorii sub mandatul Societăţii Naţiunilor.

Perioada destinderii

Considerând tratatul un dictat, Germania a contestat puternic şi rapid prevederile sale. O puternică sursă de nemulţumire a fost problema reparaţiilor, care a generat tensiuni mai ales în raporturile cu Franţa. O primă criză a avut loc în anul 1923, când Franţa a ocupat regiunea industrială a Ruhrului, drept gaj pentru reparaţiile a căror plată era refuzată de partea germană. Eforturile de soluţionare a crizei au deschis calea conciliatorismului, concesiilor făcute Germaniei. Se dorea acest lucru pentru a nu permite o slăbire prea accentuată a statului german şi pentru a face din el o stavilă în calea expansiunii comunismului sovietic.

În cadrul Conferinţei de la Londra (1924) a fost acceptat Planul Dawes care stabilea un moratoriu pe cinci ani în privinţa reparaţiilor şi acordarea de credite către Germania. Depăşirea dificultăţilor economice şi începutul plăţii datoriei au permis destinderea relaţiilor franco-germane şi o relativă stabilizare a relaţiilor europene. În iulie 1925, trupele franco-belgiene au evacuat zona renană.

Un rol deosebit în imprimarea acestui curs a avut atitudinea realistă a ministrului de externe german Gustav Stresemann. În 1925, la Conferinţa de la Locarno, Germania a recunoscut hotărârile marilor puteri aşa cum fuseseră ele stabilite la Versailles, iar un an mai târziu a devenit membră în Societatea Naţiunilor, cu un loc permanent în Consiliul său.

În 1929, Planul Young a redus considerabil suma totală a reparaţiilor şi a introdus un nou moratoriu. Momentul de vârf al acestei evoluţii a fost înregistrat în 1932, când Conferinţa de la Lausanne punea punct datoriilor germane. Din cele 132 de miliarde de mărci aur stabilite iniţial, Germania nu plătise decât 22 de miliarde, din care Franţei mai puţin de 9 miliarde, în acest moment însă a luat sfârşit şi perioada destinderii europene.

Revizionismul german

Instaurarea regimului hitlerist a marcat o cotitură în politica externă a Germaniei, în sensul accentuării revizionismului prin denunţarea unilaterală a tratatelor. În martie 1935 a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu, iar un an mai târziu Renania a fost remilitarizată. Naziştii au început constituirea noii armate germane, Wehrmachtul, şi au pus industria în slujba înarmării.

Reacţia puterilor occidentale a fost slabă, Franţa, Anglia şi Italia mulţumindu-se să condamne în Conferinţa de la Stresa politica „denunţării unilaterale” a tratatelor promovată de Germania. Mai mult, însăşi Italia s-a angajat într-un revizionism deosebit de activ, provocând un focar de război în estul Africii, prin agresiunea împotriva Etiopiei.

Constituirea axei Roma-Berlin-Tokyo (1936-1937) şi politica conciliatoare a Franţei şi Angliei au încurajat acţiunile agresive ale Germaniei. Anunţat de Hitler încă din 1937, care invoca necesitatea reunirii germanilor într-un singur stat şi a asigurării „spaţiului vital”, în martie 1938 a fost realizat Anschluss-ul, de fapt, anexarea Austriei.

Prin Conferinţa de la Munchen din septembrie 1938, Hitler obţinea alipirea forţată a regiunii sudete din Cehoslovacia. În martie 1939 Slovacia devenea independentă, iar Boemia şi Moravia (fosta Cehie) deveneau protectorat german. Agresiunea împotriva Poloniei declanşată de Germania în septembrie 1939 pentru recuperarea portului Danzig şi a „Coridorului polonez” a marcat începutul celui de al doilea război mondial.

Pactul renan

Pactul renan a fost semnat de Germania, Franţa, Belgia, Anglia şi Italia (ultimele două în calitate de garanţi).

Alianţele României

Odată cu accentuarea tendinţelor revizioniste şi apariţia primelor focare de război, alianţele României, baza sistemului securităţii colective la a cărei edificare contribuise, au început să se clatine. Cea mai puternică lovitură a primit-o Mica Înţelegere. Această alianţă s-a prăbuşit în urma Acordului de la Munchen (1938), care a declanşat criza cehoslovacă. Deşi s-a străduit să rămână credincioasă pactului Societăţii Naţiunilor şi alianţei cu democraţiile occidentale, România, sub presiunea contextului internaţional îngrijorător, a făcut la rândul ei concesii Germaniei.

Cedând presiunilor economice germane, România a semnat în martie 1939 un acord comercial. În schimbul unor importante avantaje, Hitler oferea un angajament de respectare a statu-quo-ului teritorial al României. Aplicarea acestui acord, negociat fără condiţii prealabile, a întâmpinat numeroase piedici, fiind mult întârziată. Franţa şi Anglia au reacţionat prompt şi au încheiat şi ele acorduri comerciale cu România, fără a oferi însă garanţii teritoriale.