Georgeta Mircea Cancicov

Georgeta Mircea Cancicov (29 mai 1899, Godineşti, judeţul Bacău - 16 aprilie 1984, Bucureşti) - prozatoare şi poetă. Este fiica Elenei (născută Crăiescu) şi a lui Petre Jurgea, coborâtor dintr-o familie de răzeşi, şi s-a numit, la naştere, Maria. A fost căsătorită cu Mircea Cancicov, avocat şi om politic. A avut parte de o educaţie aleasă, intrând în contact încă din copilărie cu atmosfera marii culturi europene (mama sa era prietenă cu Marcel Proust). La Paris, urmează liceul, apoi Facultatea de Litere şi ia lecţii de vioară de la George Enescu.

Colaborează la numeroase publicaţii, printre care „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Ateneu”, „România literară” şi „Luceafărul”. Debutul literar, culegerea de poeme Un vis (1936), nu o anunţă în nici un fel pe scriitoarea care urma să devină odată cu publicarea, începând din anul 1938, a romanelor şi a culegerilor de nuvele Poeni (1938), Moldovenii (1938), Dealul Perjilor (1939), Pustiuri (1942), Amurg (1967), Călătorul (1971), Îndrăgostitele (1975) şi Din viaţa văilor (1984).

Scrisul prozatoarei se remarcă prin simplitatea discursului narativ, într-un context care favoriza formulele epice novatoare. Chiar dacă resuscită o lume păstrată în amintire, Cancicov evită percepţia subiectivă, întoarcerea spre sine, consemnând ca într-un jurnal doar ceea ce li se întâmplă celor din jur. Autoarea alege scene ieşite din comun. Se evidenţiază un anumit specific al atmosferei, o anumită modalitate a prezentării protagoniştilor, bazată pe vorbirea regional-dialectală (dialogul joacă un rol esenţial în economia edificiului narativ).

Cancicov creează impresia că îşi lasă personajele să se autodefinească, rolul ei fiind doar acela de a le introduce în scenă. Nu există nici un scenariu prestabilit, evenimentele au loc pur şi simplu, personajele intrând şi ieşind din aria de observaţie a autoarei, după voia lor; nimic nu este supus analizei, deşi pot fi deduse din context unele portrete psihologice şi morale. Situaţiile memorabile sunt frecvente, acestea constituind nucleele în jurul cărora gravitează celelalte întâmplări prinse în pasta naraţiunii.

Perceperea realităţii cunoaşte forme diverse, de la transcrierea directă, nemijlocită a faptului brut până la inserarea, pe alocuri, a unor elemente de fantastic popular. În toate cazurile perspectiva rămâne exterioară evenimentelor, Cancicov ştiind să-şi dozeze atât ironia, cât şi efuziunea lirică. De fapt, succesul îl datorează şi caracterului echilibrat al prozei sale, care nu permite nici unui vector să se transforme în dominantă. Atunci când îşi pune eroii în situaţiile cele mai stânjenitoare, Cancicov nu dovedeşte o intoleranţă compactă; trece mai departe cu umor, dând senzaţia că se joacă.

S-a vorbit despre impresia de mozaic lăsată de romanele Poeni şi Moldovenii. Într-adevăr, decupajele care compun montajul au structuri cvasiidentice. Scriitoarea ia în observaţie fragmentul de lume care i se oferă şi îl tratează cu un realism atât de bogat în nuanţe, cu o plasticitate atât de minuţioasă şi stranie, încât poate crea, la un moment dat, senzaţia de imaginar baroc. Dar tonul se schimbă, relatarea evoluează cu un plus de vitalitate şi de umor, pentru ca la sfârşitul secvenţei faptele să se arate învăluite într-o relaxare îngăduitoare.

Cancicov ar putea fi apropiată familiei literare inaugurate de Ion Creangă şi continuată de Calistrat Hogaş. Povestirile şi nuvelele reiau, în general, aceleaşi procedee de realizare artistică afirmate în scrierile anterioare.

În nuvela Pustiuri (1942), autoarea extrage din mitologia populară românească tipul ţăranului care, având forţe malefice, este capabil să abată prăpădul asupra oamenilor. Aici atmosfera devine tragică şi evoluează gradat. Psihoza colectivă este înfăţişată prin amalgamarea sugestiilor vizuale, acustice, olfactive şi a fantasticului dezlănţuit, ceea ce are efectul unei reprezentări coşmareşti.

În Călătorul (1971), se vede bine atitudinea ambiguă a scriitoarei faţă de personajele sale. Când relatează povestea inginerului Holma, care vrea să zboare cu ajutorul unor aripi construite de el însuşi, Cancicov pare că intenţionează prezentarea unui erou exemplar. Finalul este însă grotesc, nobila aspiraţie cade în ridicol, iar eroul este compromis definitiv.

În romanul Amurg (1967), este înfăţişată imaginea unei lumi trăindu-şi crepusculul. Naraţiunea derulându-se la Scheiţa şi la Paris, reuneşte o societate internaţională în care se intersectează George Enescu, Emil Racoviţă, Tonitza, Rodin, Debussy, Anatole France, Monet şi Degas. Scriitoarea nu părăseşte în totalitate linia prozelor sale anterioare şi introduce câteva personaje cu adevărat memorabile, între care se evidenţiază mazurul Domniei. Cancicov rămâne, în esenţă, o povestitoare a cărei fantezie în descrieri este remarcabilă.

Opera literară

  • Un vis, Bucureşti, 1936;
  • Poeni, Bucureşti, 1938;
  • Moldovenii, Bucureşti, 1938;
  • Dealul Perjilor, Bucureşti, 1939;
  • Pustiuri, Bucureşti, 1942;
  • Amurg, Bucureşti, 1967;
  • Călătorul, Bucureşti, 1971;
  • Poeni. Moldovenii, postfaţă George Gană, Bucureşti, 1972;
  • Îndrăgostitele, prefaţă de Ion Vlad, Bucureşti, 1975;
  • Povestiri, Bucureşti, 1979;
  • Din viaţa văilor, Bucureşti, 1984.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …