George Topârceanu

George Topârceanu (21 martie 1886, Bucureşti - 7 mai 1937, Iaşi) - poet, prozator, publicist, memorialist şi traducător. Este fiul Paraschivei (născută Coma), maestră în ţesut covoare, şi al lui Ion Topârceanu, originar din Topârcea Sibiului, care a schimbat mai multe meserii, printre care a practicat-o şi pe aceea de cojocar. Părinţii au peregrinat în diferite localităţi, aşezându-se, în cele din urmă, la Nămăeşti, în Argeş. Primele clase primare Topârceanu le face la Bucureşti, iar ultimele la Şuiei, în judeţul Argeş. Liceul, început în 1898 la „Matei Basarab”, îl termină în 1906 la „Sf. Sava”. După ce, câteva luni, este suplinitor la Şcoala „Arhiereul Calist”, iar în 1907 efectuează serviciul militar, se înscrie în 1908 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care o abandonează. Intră copist la „Casa bisericii” în 1909 şi student la Facultatea de Litere şi Filosofie, de asemenea fără să o finalizeze.

În 1911 se stabileşte la Iaşi, unde, chemat de Garabet Ibrăileanu, va fi subsecretar şi mai târziu secretar de redacţie al revistei „Viaţa românească”. Participă la campania din Bulgaria în 1913, după care, în 1914-1915, îşi reia studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Fiind mobilizat, va fi obligat să le întrerupă din nou din cauza războiului. Cade prizonier la Turtucaia (1916) şi se va întoarce din captivitate la începutul anului 1918, în urma intervenţiei lui Constantin Stere, director al „Vieţii româneşti” şi persoană influentă pe lângă autorităţile germane din capitala ocupată.

Revenit la Iaşi, este numit în 1919 subdirector al Teatrului Naţional, fiind în acelaşi timp, împreună cu Mihail Sadoveanu, redactor al revistei „Însemnări literare”. Prim-redactor al „Vieţii româneşti” în 1920, redactor al revistei „Lumea”, alături de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Mihail Sevastos etc. (1924-1926), director al Teatrului Naţional din Chişinău (1926-1927), inspector teatral general pentru Moldova (1930), va mai conduce temporar Teatrul Naţional din Iaşi (1934). Iniţiază în ianuarie 1936, împreună cu Mihail Sadoveanu şi Gr. T. Popa, revista „însemnări ieşene” şi este ales membru corespondent al Academiei Române (mai 1936).

Debutează în 1904, încă de pe băncile liceului, la revista umoristică „Belgia Orientului”, sub semnătura Top, cu poezia intitulată M-am procopsit. Publică în „Dumineca”, „Revista noastră”, „România ilustrată”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc literar”, „Ramuri”, „Viaţa românească” (unde se afirmă efectiv şi unde îi apare, începând din 1909, cea mai mare parte a operei), „Viaţa socială”, „Teatrul” (1912-1913, unde este redactor), „Lumina”, „Însemnări literare”, „Lumea”, „Bilete de papagal”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Însemnări ieşene” etc.

A mai semnat G.T., G. Top, L.V., T., T. & S. (cu Mihail Sevastos), X, Y. Stop şi cu pseudonimele G. Dăianu, Gerilă, P. Nicanor & Co. (cu Garabet Ibrăileanu etc.), M. Piscobomba, G. Struma, Tockeramură. Debutează editorial în 1916 cu două volume emblematice, Balade vesele (în ediţiile următoare titlul va fi Balade vesele şi triste) şi Parodii originale, cărţi retipărite de mai multe ori în timpul vieţii poetului. Deşi în fugă (era în ajunul războiului), critica le-a primit cu elogii. Mai târziu, în 1926, i se va decerna Premiul Naţional pentru poezie.

Autorul Baladelor vesele şi triste se înscrie în poezia românească din secolul al XX-lea ca unul din puţinii reprezentanţi ai umorului liric. Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, Topârceanu se defineşte în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca poet al anotimpurilor, pastelist şi miniaturist. În umorul lui se ascunde aproape totdeauna o notă de melancolie, uneori de tragism. Prin temele abordate, ca şi prin limbajul liric, este în bună măsură un poet tradiţionalist. Mihai Eminescu, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, precum şi folclorul au fost marile lui modele.

Balada morţii, o piesă antologică, reia motivul Mioriţei, în care moartea e văzută ca reintegrare cosmică. Totul se petrece în acorduri grave, ce sugerează destinul uman, efemer, în comparaţie cu natura veşnică şi impasibilă. Omul se afundă sub troianul vremii şi al uitării, contopindu-se treptat cu elementele cu al căror ciclu se identifică: „Astfel tot mai neştiut / Spre adânc îl fură / Şi-l îngroapă-n sânu-i mut / Veşnica natură. / Vara trece pe cărări, / Frunza-n codru sună, / Trec cernite înserări, / Nopţi adânci cu lună”.

Alte texte memorabile sunt Balada munţilor, poem al transhumantei şi al toamnei, ori Balada popii din Rudeni, unde contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor. În pasteluri Topârceanu cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă, ca în Rapsodii de primăvară, comunicând exuberanţa şi vitalitatea anotimpului tinereţii, şi se manifestă ca un colorist şi un artist al miniaturii (Sfârşit de vară). Un zâmbet abia schiţat se simte în fiecare vers, dar autoironia, cenzura lirică nu acţionează efectiv decât în Rapsodii de vară şi în Rapsodii de toamnă. E o atitudine specifică lui Topârceanu, care îşi recunoaşte sentimentalismul şi îl persiflează, scoţând de aici cu totul alte efecte decât cele banalizate de o întreagă falangă de epigoni romantici. Deşi nu ajunge până la desfiinţarea efuziunii lirice, umorul său izbuteşte să coloreze altfel emoţia, să îi dea o notă insolită, în care frapează îmbinarea de surâs şi melancolie, de veselie şi tristeţe, de comic şi tragic.

Revelatoare este tonalitatea din Rapsodii de toamnă, o adevărată tragicomedie a fiinţelor plăpânde şi neajutorate, surprinse de venirea iminentă a iernii, în cadrul viziunii fabulistice se reconstituie un mic univers uman, faţă de care poetul încearcă sentimentul compasiunii. Dacă întregul discurs poetic e scris cu vervă, cu o anume tentă ironică şi un anume ton glumeţ, finalul aduce expresia mai limpede a lirismului lui Topârceanu, care dobândeşte valori sporite, prin contrast cu restul poeziei: „Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică. / Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă / Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă”.

El este, în acelaşi timp, un poet melancolic al singurătăţii, al liniştii silvestre şi al înnoptării (Balada călătorului), al nestatorniciei şi al trecerii ireparabile a timpului, ca în Balada chiriaşului grăbit, unde realitatea cotidiană, tratată epic (modalitate caracteristică liricii lui) şi tonul jucăuş relevă în subtext un sens filosofic: „Trec anii, trec lunile-n goană, / Şi-n zbor săptămânile trec. / Rămâi sănătoasă, cucoană, / Că-mi iau geamantanul şi plec! // Eu nu ştiu limanul spre care / Pornesc cu bagajul acum, / Ce demon mă pune-n mişcare / Ce taină mă-ndeamnă la drum. / Dar simt că m-apasă păreţii, / Eu sunt chiriaş trecător: / În scurtul popas al vieţii / Vreau multe schimbări de decor”.

Efortul de a evita şi chiar de a se război cu sentimentalismul desuet e vizibil aproape în tot locul în poezia lui Topârceanu, rezultatele nefiind însă întotdeauna cele aşteptate. Definitorii pentru umorul liric sunt poeziile-confesiuni Pagliaccio şi Testamentul unui poet cunoscut, nu cele mai bune, dar cele mai explicite, unde zâmbetul autoironie are prospeţime şi o deschidere mai largă asupra destinului uman. Umorul şi inteligenţa artistică sunt confirmate pe deplin în Parodii originale. Poetul îşi amendează propriul sentimentalism (ca în Un începător de talent: Apostrofe la lună), dar nu îl iartă nici pe cel al confraţilor. Satirizează idilismul rural şi romanţios, retorismul patriotard, simbolismul excentric şi clişeele de toate nuanţele, parodiile fiind - aşa cum le-a definit autorul - „adevărate pagini de critică literară în pilde”. Cele mai multe s-au ivit în timpul polemicilor purtate cu adversarii literari ai „Vieţii româneşti”, dar şi ca percepţie plină de duh a scrierilor unor poeţi reputaţi.

Inteligenţa artistică a lui Topârceanu e dublată de capacitatea de a utiliza diverse chei muzicale, de a se identifica şi chiar de a se uita pe sine în model - cum observa G. Călinescu - astfel încât parodiile după Homer, după Octavian Goga şi mai ales după Tudor Arghezi ajung să concureze originalul. El îşi însuşeşte perfect variaţiile şi plasticitatea limbajului arghezian, iar textul evoluează de la miniatural şi sugestie („Printre cimbru şi susai, / Fir plăpând de păpădie / Nalţă, greu, în vârf de pai, / Un bănuţ de floare vie”) la violenţă şi cruditate verbală („În două surcele de vreasc să se facă / Picerele tale, făptură buimacă. / Plesni-ţi-ar timpanul, / Să n-auzi când trece traivanul. / Să uiţi la cetanii tipicul / Şi psalmii în zi de Crăciun. / Să n-ai după masă tutun. / Să-ţi pută buricul”).

Artist al formei, Topârceanu este un poet cu un registru literar totuşi limitat. Un oarecare spirit facil, un anume retorism nu îi sunt străine. Mai ales în volumul Migdale amare (1928), alături de virtuozitatea imagistică (Cioara), se resimte stilul propriu cronicii rimate, schiţei şi polemicii versificate (În jurul unui divorţ, Expunere de motive). Poezia se salvează, totuşi, în mare măsură prin umor, adesea grefat pe fondul melancoliei, ca şi prin expresia ei plastică impecabilă. Aceste calităţi îi conferă individualitate într-o epocă încă marcată de epigonism clasic şi manierism simbolist.

Topârceanu a scris şi proză, oscilând între schiţe de tip I.L. Caragiale (O aventură) şi evocarea naturistă sadoveniană (Ţara de dincolo de negură). În volumul Scrisori fără adresă (1930), subintitulat „proză umoristică şi pesimistă”, dominante rămân tot verva comică şi spiritul parodic. Remarcabilă este Domnia lui Ciubăr-Vodă, inteligentă pastişă a stilului cronicarilor, împănat cu neologisme - acestea joacă un rol-cheie în mai toată opera lui Topârceanu - autorul procedând la desolemnizarea lucrurilor sfinte, la „modernizarea” lor, de unde şi efectul comic.

A lăsat şi o serie de scrieri memorialistice: Amintiri din luptele de la Turiucaia (1918), În gheara lor... (1920), parte reluate în Pirin-Planina (1936), carte subintitulată „episoduri tragice şi comice din captivitate”. Materia este tratată când grav, când cu umor negru, când cu duioşie, când cu spirit tonifiant. Naturistul din Balade... este şi el prezent. Romanul abia început Minunile Sfântului Sisoe (publicat în volumul Postume, 1938), care promitea să aibă o deschidere socială semnificativă, înfăţişează Paradisul în viziune parodică. Demnă de menţionat este şi o conferinţă din 1931, Cum am devenit ieşean, confesiune autobiografică, una din primele evocări ale cercului de la „Viaţa românească”. Deşi nu se ridică la valoarea poetului, prozatorul Topârceanu, mai ales ca memorialist, este notabil.

Opera literară

  • Balade vesele, Bucureşti, 1916;
  • Parodii originale, Bucureşti, 1916;
  • Amintiri din luptele de la Turiucaia, Bucureşti, 1918;
  • În gheara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Bucureşti, 1920;
  • Strofe alese. Balade vesele şi triste, Iaşi, 1920; ediţia III, Bucureşti, 1928;
  • Barilul lui Koch, Iaşi, 1927;
  • Migdale amare, Bucureşti, 1928;
  • Jos cortina!, Bucureşti, 1929;
  • Scrisori fără adresă. Proză umoristică şi pesimistă, Bucureşti, 1930; ediţia II, Bucureşti, 1934;
  • Pirin-Planina. Episoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti, 1936;
  • Postume, ediţie îngrijită de Otilia Cazimir, Bucureşti, 1938;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1955;
  • Scrieri alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1970-1971;
  • Minunile Sfântului Sisoe, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Sanda, Iaşi, 1972;
  • Balade vesele şi triste, ediţie îngrijită şi postfaţă Mihai Dascăl, Bucureşti, 1974;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1983;
  • Pagini de proză, ediţie îngrijită şi postfaţă Mihail Iordache, Iaşi, 1985;
  • Despre teatru, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Paiu, Iaşi, 1991;
  • Balade vesele şi triste. Parodii originale. Migdale amare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1998;
  • Ţiganul în cer, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Sanda, Bucureşti, 2001;
  • Poezii - Poems, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită, traducere şi introducere de Cristina Tătaru, Cluj Napoca, 2002.

Traduceri

  • William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, Iaşi, 1921.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …