George Matei Cantacuzino

George (Mathei) Cantacuzino (23 mai 1899, Viena - 1 noiembrie 1960, Iaşi) - eseist şi arhitect. Este fiul lui Nicolae B. Cantacuzino, secretar în cadrul Ministerului de Externe şi autorul unor atractive memorii, Amintirile unui diplomat român, scrise în franceză şi prefaţate de Nicolae Iorga.

Relaţiile sale de rudenie, mai mult sau mai puţin apropiată, sunt impresionante: domnitorii Barbu Dimitrie Ştirbei şi Alexandru Ioan Cuza, scriitoarele Anna de Noailles şi Martha Bibescu, şi pictorul Theodor Pallady. Până în 1909, Cantacuzino trăieşte la Viena. Îşi face studiile liceale în Elveţia, la Montreux şi Lausanne, luându-şi diploma de bacalaureat în 1916, în ţară, la „Sf. Sava”.

În timpul războiului (1917-1918) se înrolează ca artilerist, luând parte la luptele ce se dădeau în Carpaţii Orientali. După demobilizare pleacă, în 1919, la Paris, unde peste un an va fi admis la Ecole Naţionale des Beaux Arts. Îl atrăsese mai întâi pictura, dar acum îşi descoperă şi înclinaţiile de arhitect, inspirat de magnificenţa „seninelor armonii latine”. Încă din 1920 i se încredinţează unele lucrări de restaurare la palatul Mogoşoaia; după 3 ani, elaborează proiectul Băncii Chrissoveloni.

Concepţia lui, sintetizată în formula „simetrii spaţiale”, se întemeiază pe principiile clasice de construcţie, cu temperate accente de modernitate şi cu asimilarea unor elemente din tradiţia românească. Ea este transpusă, cu o sobrietate care impune, într-o seamă de clădiri şi de ansambluri, cum sunt vilele din Eforie Nord, Hotelul „Rex” din Mamaia (împreună cu V. Arion), biserica din Teţcani, postul de radio din Bod, Pavilionul României la Expoziţia Internaţională din New York (în colaborare cu Octav Doicescu) şi Institutul de Studii şi Proiectări Energetice.

În 1931 se decide să-şi etaleze creaţia picturală (nuduri, peisaje, portrete) într-o primă expoziţie, lăudată de condeie ilustre (Tudor Arghezi, Camil Petrescu). Un moment neplăcut survine în existenţa lui după prăbuşirea, la cutremurul din 1940, a blocului Carlton din capitală. În urma investigaţiilor întreprinse, Cantacuzino este scos de sub orice acuzaţie, vinovat fiind găsit constructorul. Între 1942 şi 1948 predă, ca profesor suplinitor, un curs de istoria şi teoria arhitecturii la Şcoala Superioară de Arhitectură, lăsând studenţilor o amintire de neuitat prin prestanţa şi căldura rostirii, într-un limbaj de o aleasă plasticitate.

După instalarea comuniştilor la putere, Cantacuzino este condamnat, în 1949, la muncă silnică. Pus în libertate în 1953, obţine un post la Direcţia Monumentelor Istorice, unde îşi ia sarcina foarte în serios, colindând, între 1953 şi 1956 (când e înlăturat ca „duşman al poporului”), nordul Moldovei şi catalogând biserici, mănăstiri, schituri, hanuri, fântâni, parcuri, dintre care o bună parte urmau să fie restaurate. Nutrind o mai veche slăbiciune pentru Iaşi, cucerit de „alhimia subtilă a farmecului” acestui oraş, în 1957 se mută aici. Ca angajat al Centrului Mitropolitan, întocmeşte planuri de refacere a unor ctitorii şi proiectează noi edificii. S-a stins, neaşteptat, în urma unui accident cardiac.

Cantacuzino colaborează cu studii de specialitate, eseuri despre artă, cronici plastice şi recenzii la „L’Architecture” (Paris), „Revista istorică română”, „Architecture d’aujourd'hui”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Timpul”, „Artă şi tehnică grafică” şi „Viaţa românească”. Împreună cu Octav Doicescu, P.E. Miclescu şi Matila Ghyka scoate revista („caietele de artă şi critică”), de luxoasă înfăţişare şi dens conţinut, „Simetria” (1939-1947), în care are contribuţii de o remarcabilă ţinută. A semnat, din când în când, cu iniţiala S.

În asociere cu Grigore Ionescu şi Traian Costa traduce din Vitruviu, Despre arhitectură (1964), redactând şi o introducere. O broşură de specialitate, Despre o estetică a reconstrucţiei (1947), nu pierde din vedere „reconstrucţia noastră spirituală”. Spirit aristocratic, în a cărui viziune asupra artei dominantă este tema frumuseţii, Cantacuzino rămâne ataşat până la capăt unui crez întemeiat pe ordine, măsură, echilibru. Idealul armoniei, proclamat cu un condei vibrant şi euforic, nu-i doar un surâzător concept de filosof ie a culturii, ci urcă din fericita alcătuire lăuntrică a unui artist polivalent, care visează treaz la vremurile antice şi la epoca de strălucitoare plenitudini a Renaşterii.

O „călătorie în câmpul ideilor” se arată a fi elevata sa incursiune în domeniul de elecţie, Introducere în studiul arhitecturii (1926), ca şi acel „essai critique”, Palladio (1928), de o pătrunzătoare inteligenţă analitică. Mai tehnic, un Dicţionar de termeni privind arta românească şi universală urmăreşte să precizeze o serie de noţiuni, cu nuanţări implicând perspectiva etică („nu există estetică fără etică”, clasicismul presupune o „atitudine morală”).

Conferinţele radiofonice reunite în Arcade, firide şi lespezi (1932) se constituie într-o voluptuoasă peregrinare printre esenţele spiritualităţii noastre, recognoscibile în construcţiile laice şi religioase ce, prin „permanenţele” pe care le ilustrează, dau specificitate spaţiului carpato-dunărean. Cantacuzino, pentru care arhitectura este „cronica vie a trecutului”, „cea mai exactă expresie a istoriei sale”, se preumblă cu o lucidă încântare printre „minuni” precum palatele de odinioară, casele domneşti şi boiereşti, locuinţele ţărăneşti, bisericile, crucile de piatră. Stăruind asupra artei săteşti, cu „frăgezimi” şi „subtilităţi” desfătătoare, supunând unei febrile percepţii valorile plastice de altcândva, estetul nu recomandă o cantonare în trecut de dragul unui „românism” îngrăditor, dar nici o angajare zeloasă în siajul feluritor modernisme.

Pentru Cantacuzino, tradiţia, o „adâncă nelinişte”, contează ca un factor de propulsie spre viitor („a visa trecutul e totuna cu a pregăti viitorul”). Ceea ce urmăreşte el, ca filosof al culturii, în pasionata-i aventură intelectuală, nu sunt, anume, formele şi nici chiar stilurile (deşi se ocupă, de pildă, de înrâurirea stilului bizantin asupra creaţiei autohtone, de stilul brâncovenesc, în care distinge „preocuparea frumuseţii pentru frumuseţe”, şi de cel caracteristic epocii lui Ştefan cel Mare), ci mai cu seamă „ideea-formă”, „spiritul” din care s-au înfiripat. Sub privirea lui scormonitoare şi mângâioasă deopotrivă, monumentele întâlnite în cale îşi dezvăluie neîntârziat înţelesul simbolic.

Pelerinajul, de o senină melancolie, printre emblematice vestigii continuă în Izvoare şi popasuri (1934). Deşteptate din „somnul legendelor”, păstrându-şi „misterul” de poetice irizări, dar descătuşate din solemnul lor „ermetism”, ele par să aibă un „suflet” pe care Cantacuzino ştie ca puţini alţii să-l descifreze. Printre „hieroglife” şi „ideograme”, hermeneutul admiră cu stilizată emoţie peisaje încărcate de virtualităţi alegorice (valea Oltului este în acest fel învestită, înainte de reportajul maiestuos retoric al lui Geo Bogza).

Îmbătat de întinderea „neţărmurită” a pustiei şi de reverberaţiile magice ale luminii, Cantacuzino cutreieră un Orient în care istoria se sublimează în metafizic (Pătrar de veghe, 1938). Moartea, atotstăpânitoare în deşertul hipnotic (tulburător prin „dumnezeiasca lui singurătate”), şi viaţa, supusă eternelor năruiri (care încă mărturisesc despre civilizaţiile de odinioară), formează supratema rafinat-penetrantelor însemnări, a căror exaltare nu face decât să confere un plus de intensitate reflexiei şi un spor de vrajă imaginarului oniric.

Lumini şi umbre, culori mirobolante, sonuri misterioase compun ambianţa unui ceremonial descriptiv ritmat în cadenţe ample, de poem. Livrescul, de reflex apolinic, se transfigurează romantic sub freamătul trăirilor călătorului care, în acele „ţinuturi ale distrugerii”, unde timpul pare că s-a oprit, descoperă cu înfrigurare „ideograme ale veşniciei”. În „ţara umbrelor” deznădejdea nu-l covârşeşte pe căutătorul de esenţe pentru că, în eterul sondabil al ideii, el află cheia de boltă: dacă materia stă sub osânda vremelniciei, spiritul dăinuie, renăscând în perpetuitate.

Scrisorile către Simon Bayer, trimise între 1955 şi 1959, sunt, în unduiri proustiene, o sensibilă evocare a unor crâmpeie din copilărie. Dar şi un eseu, de o rară calitate a introspecţiei, despre fluidul imprevizibil al memoriei. Pentru Cantacuzino, „totul are un sens”, detectabil, dincolo de ceea ce se vede, prin „intuiţia suprarealităţii”.

În „heraldica” de mitice rezonanţe a îngânduratului epistolier, şi opera de artă poate să incite la o „evadare în supranatural”. Descinzând din imperiul „irealităţii” în orizontul realului, memorialistul povesteşte, cu un fior al retrăirii, despre lumea de culori, miresme şi forme prin care i-a fost dat să treacă. „Spectacolul anotimpurilor”, „descoperirea mării”, „vasta şi luminoasa nostalgie a Moldovei”, a Iaşilor îndeosebi sunt imagini şi stări zugrăvite în aşa fel încât culorile să cânte, lăsând să se întrezărească acele semnificaţii accesibile doar unui iniţiat. Încrezător dintotdeauna în „virtutea cuvântului”, arhitectul de elită se arată a fi, în scrierile lui, şi un prozator plin de seducţii.

Opera arhitecturală

După planurile arhitectului au fost construite următoarele clădiri în stil renascentist:

  • Palatul Băncii de Investiţii, 1923-1928;
  • Fostul sediul al Uniunii Arhitecţilor, transformarea acestuia, mai târziu restaurantul „Mărul de aur”, 1925-1928;
  • Clădirea de birouri din Piaţa Universităţii, 1934-1939;
  • Imobilul „Creţulescu” din Calea Victoriei, 1934-1939;
  • Clădirea în care îşi avea sediul Institutul de Studii şi Proiectări Energetice, 1947-1948.

O reinterpretare contemporană a stilului tradiţional românesc poate fi regăsită în următoarele construcţii:

  • Palatul Mogoşoaia, restaurare, 1920-1930;
  • Vila din parcul Institutului de Cercetări pentru Mecanizarea Agriculturii;
  • Monumente din nordul Moldovei, restaurare, 1956-1960;
  • Mitropolia Iaşi, restaurare, 1959-1960;
  • Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, restaurare, 1959-1960;
  • Pavilionul românesc la Expoziţia de la New York şi la Expoziţia Internaţională din 1939.

Arhitectura modernă, având la bază principii clasice de compoziţie şi volumetrie, poate fi regăsită în următoarele construcţii:

  • Hotelul „Belona” şi vile în Eforie Nord, 1934-1940;
  • Hotelul „Rex” din Mamaia, 1934-1940;
  • Blocurile din Bucureşti de pe străzile: Dionisie Lupu la intersecţia cu piaţa Lahovary, Piaţa Amzei la intersecţia cu str. Piaţa Amzei şi Mendeleev, 1934-1940;
  • Blocul „Carlton”, distrus la cutremurul din 1940, 1934-1940;
  • Complexul industrial al fostei uzine „Tractorul” din Braşov, 1934-1940;
  • Clădirea postului de radio din Bod, 1934-1940.

Lucrări de referinţă

  • Introducere în studiul arhitecturii, Bucureşti 1926;
  • Andrea Palladio, 1928;
  • Arcade, firide, lespezi, Bucureşti, 1932;
  • Izvoare şi popasuri, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi introducere de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1977;
  • Lumina românească, Bucureşti, 1937;
  • Pătrar de veghe, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi introducere de Adrian Anghelescu, Cluj Napoca, 1977;
  • Despre o estetică a reconstrucţiei, Bucureşti, 1947; ediţie prefaţată de Augustin Ioan, postfaţă de Mariana Celac, Bucureşti, 2001;
  • Scrieri, prefaţă de Virgil Ierunca, Paris, 1966;
  • Simetrii, Paris, 1971;
  • Scrieri, Paris, 1987;
  • Introducere la opera lui Vitruviu. Scrisori către Simon, îngrijită şi prefaţă de Zamfira Mihail, postfaţă de Paul Mihail, Bucureşti, 1993;
  • Scrisorile către Simon, ediţie îngrijită de Ileana Corbea, prefaţă de Nicolae Florescu, Cluj Napoca, 1993.

Traduceri

  • Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Grigore Ionescu şi Traian Costa).

Articole în revista „Simetria”

  • Proporţia, 1939;
  • Utilul-simbolul, 1939;
  • Despre o arhitectură românească, 1939;
  • Amatorism şi urbanism, 1940;
  • Despre influenţe, 1940;
  • Artă şi tehnică, 1940;
  • Moldova, 1940;
  • Orient-Occident, 1942;
  • Despre personalitate în artă, 1942;
  • Oraşe şi sate româneşti, 1943;
  • Despre stilul românesc, 1943;
  • Horia Creangă, 1943;
  • Omul şi oraşul, 1945;
  • Valori permanente, 1946;
  • Valery sau Arhitectul, 1946;
  • Artistul şi prezentul, 1947.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …