George Diamandy

George Diamandy (27 februarie 1867, Idrici, judeţul Vaslui - 27 octombrie 1917) - dramaturg şi prozator. Părinţii lui, Cleopatra Diamandy (născută Catargiu) şi Iancu Diamandy, membru al Junimii, primar de Iaşi, senator, au ţinut să-i dea o creştere aleasă.

Încheind cursul primar la Bârlad, Diamandy este înscris la Institutele Unite din Iaşi, unde recalcitranţele îi conturează foarte devreme firea independentă, de frondeur. În ultima clasă de liceu scoate o „revistă” litografiată, „Culbecul”. După ce îşi ia bacalaureatul, intră voluntar la artilerie, dar şi aici are repetate ciocniri cu superiorii.

Crezându-se mare arheolog, dă un timp semne că s-ar pasiona de această disciplină, care îi excită fantezia, şi îşi publică în „Contemporanul” (1887) unele păreri. E şi membru corespondent al Societăţii de Arheologie din Paris. În capitala Franţei, unde îşi face studiile juridice, tânărul moşier cu febrilităţi reformiste (altminteri, monarhist) intră în contact cu cercurile socialiste.

Cu banii primiţi de acasă, editează o revistă de profil marxist, „L’Ere nouvelle” (1893-1894), în paginile căreia sunt inserate texte ale unor personalităţi de rezonanţă. Se afirmase şi el întrucâtva, nu numai prin spiritul lui de farsă. La Bruxelles prezidează primul congres internaţional al studenţilor socialişti. E prezent, cu puncte de vedere îndrăzneţe, într-o seamă de publicaţii franţuzeşti de antropologie, sociologie, drept etc.

Revenit în ţară la finele anului 1894 (după ce îşi luase licenţa în drept), i se încredinţează funcţia de prim-redactor al ziarului „Lumea nouă” (1898-1899). Acum se lansează excentricul gazetar într-un gen publicistic inedit la noi - interviul. Om de spirit, având întotdeauna ceva de spus, ia cuvântul cu destul succes la diferite întruniri publice. E rampa lui de lansare spre deputăţie, Diamandy, care a fost şi prefect de Tecuci, evoluând în Parlament între 1901 şi 1917, în toate legislaturile liberale.

Între timp, în 1900, împreună cu grupul aşa-numit al „generoşilor”, trecuse la liberali. Îi va părăsi mai târziu şi pe aceştia, optând pentru Partidul Muncii, la întemeierea căruia participă. S-a numărat printre fondatorii Asociaţiei Autorilor Dramatici. Din martie 1914 până în august 1915 deţine funcţia de director general al teatrelor. Intrat, în 1911, în Societatea Scriitorilor Români, în 1914 este ales preşedinte.

Deşi bolnav de inimă, pleacă pe front în campaniile din primul război mondial. Încercat tot mai des de crize de anghina pectorală, se vede nevoit să se întoarcă la Iaşi, unde, cu cizmele sale de iuft şi în cămaşa de stambă roşie, aduce cu un agitator bolşevic. Urmând să plece pentru tratament în Anglia, face un popas la Petrograd, unde fratele lui, Constantin, era ministru. Se îmbarcă pe un vapor la Arhanghelsk, dar în timpul unei furtuni, „inima smintită” a lui Diamandy nu mai rezistă. Trupul lui, potrivit obiceiului marinăresc, e aruncat în valuri, în dreptul insulelor Shetland, în Marea Nordului.

După debutul la „Contemporanul” (1887), Diamandy colaborează cu schiţe, note de drum, comentarii politice, cu câte o scenă din piesele lui de teatru sau cu câte un mic eseu la „Munca”, „Voinţa naţională”, „L’Independance roumaine”, „Viitorul”, „Rampa”, „Flacăra”, „Viaţa românească”, „Universul”, „Capitala”, „Noua revistă română”, „Rampa nouă ilustrată” etc.

În 1910 editează „Revista democraţiei române”, unde încurajează anchetele sociologice în mediul sătesc. A semnat şi cu pseudonimele Gh. Despina, Ion Marvila, Ne-om. În broşuri, şi-a tipărit discursuri ţinute în Adunarea Deputaţilor, analize de politică externă, impresii de călătorie (Impressions de Turquie, 1910), precum şi o clarvăzătoare luare de poziţie privind „doctrina şi tactica socialistă”.

În teatru, Diamandy, care e departe de a fi un virtuoz al tehnicii specifice, dă adesea curs înclinaţiei de a diserta pe teme care îl preocupă, de la artă la politică şi economie. De aici, o anume răceală a pieselor, cărora cerebralitatea dramaturgului le infuzează o bună doză de abstract. Personajele devin, în acest fel, agenţii unei demonstraţii, ceea ce le condiţionează strict conduita dramatică. În rest, aplombul şi scăpărarea unor replici întreţin o spectaculozitate de salon.

„Schiţa dramatică” Bestia (1910) e, se poate spune, un studiu de caz. Peste măsură de rea şi vanitoasă, Nineta apare ca o neurastenică pe care lecturi anapoda au dezechilibrat-o cu totul. Feminismul ei ofărât trădează un egoism maladiv, cu monstruoase excrescenţe. Detestându-şi soţul, considerat un agresor, ea refuză cu oroare condiţia maternităţii, care i-ar anihila personalitatea. Nici o „enigmă” în toanele acestei isterice, care, chiar dacă se supune unei operaţii de mutilare, rămâne robită simţurilor, „bestiei” ce, potrivit tezei autorului, sălăşluieşte în mai fiecare. Bineînţeles că până la urmă binele triumfă, umilind răul întruchipat de o ciudată.

O temperamentală fără simţ moral, înrudită oarecum cu antieroina din Bestia, se agită patetic în Dolorosa (premiera - în 1911; s-a publicat un scurt fragment în „Flacăra”, 1912). Tezistă şi cu obişnuitul chef de teoretizări (despre soartă, rasă, credinţă), drama Tot înainte (1910) propagă efuziunile unui francofil, amator de soluţii utopice.

„Povestea vitejească” Chemarea codrului (1913) a recoltat, la premieră (1912), un ropot de aplauze. Se revelează în acest melanj de poem şi baladă cu jocuri şi cântece (ca într-o operetă) un alt Diamandy, unul care mizează pe sentimente, nu doar pe idei în conflict. După un prim act plasat într-un patriarhal Ev Mediu de convenţie - acţiunea se petrece în vremea lui Petru Rareş -, aducând în scenă boieri şi jupânese, stareţi, răzeşi, lotri, plăieşi, partea a doua e o idilă (între Ioniţă, nepotul domnitorului, şi Anca, fiica pădurilor) plină de alinturi, emanând o poezie naivă. Din limbajul cu tentă arhaică şi accent moldovenesc, autorul obţine si efecte comice. Dincolo de lejerităţi şi stângăcii, evocarea aceasta rapsodică are culoare şi un anume fior.

O cădere a fost, la premiera din 1919, comedia Una dintr-o mie, cu hazul ei căznit, poticnit în vulgarităţi. Satiră politică „în trei acte şi un banchet”, Raţiunea de stat (o scenă s-a publicat în „Flacăra”, 1912) batjocoreşte, cu oarecare vervă bufă, demagogia cinică a unor politicieni veroşi. Sceneta Strună cucoane şi comedia-farsă Hămăită nu s-au jucat, iar din „fantezia” Regina Lia a apărut un foarte scurt fragment în „Flacăra” (1914).

Gheorghiţă Făt-Frumos este o „năzdrăvănie” pentru copii, muzica la acest libret fiind compusă de Alfonso Castaldi. Un umor livresc emană istorisirile de vânătoare şi, tot aşa, relaţiunile de voiaj, unde, cu neastâmpărul şi gustul lui pentru neprevăzut, Diamandy surprinde amuzat un pitoresc văzut ca împestriţare a realului, dar şi ca reflex al unui insolit frapant.

O nuanţă de bizarerie există în volumul Nuvele (I, 1916), care amalgamează o sentimentalitate ţinută în frâu cu îngândurări de intelectual ce cunoaşte preţul iluziei. Femei pierdute, exaltaţi artişti boemi, rurali violenţi până la crimă se perindă în aceste proze care cultivă contrastul şi încearcă să speculeze conflictul dintre instincte şi voinţa care nu este întotdeauna mai presus de impulsul iraţional al patimii.

O naraţiune compozită, presărată cu sarcasme şi paradoxuri, este Ne-om (1908), jurnalul convulsiv, tensionat al unui cardiac ce îşi trăieşte suferinţa halucinant, ca pe o experienţă-limită. Moartea stă la pândă, gata să-şi înfigă gheara în biata fiinţă, pe care privilegiul cugetării sclipitoare nu o face mai puţin vulnerabilă.

Opera literară

  • Ne-om, Bucureşti, 1908;
  • Bestia, Bucureşti, 1910;
  • Tot înainte, Bucureşti, 1910;
  • Impressions de Turquie, Bucureşti, 1910;
  • Chemarea codrului, Bucureşti, 1913;
  • Nuvele, I, Bucureşti, 1916.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …