George Coşbuc

George Coşbuc (20 septembrie 1866, Hordou, azi George Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud - 9 mai 1918, Bucureşti) - poet şi traducător. Era al optulea din cei 12 copii ai Mariei şi ai lui Sebastian Coşbuc, preot. Crescut într-un climat al culturii folclorice şi al respectului pentru tradiţie, propriu familiei (cu numeroşi ascendenţi preoţi, dar cu strămoşi iobagi, fugiţi pe vremea lui Mihai Viteazul de pe moşia unui grof din Ilişua, pentru a se stabili în ţinutul liber al Năsăudului) şi satului, Coşbuc vine în contact nu numai cu folclorul - prin mama sa sau prin povestitorii Ion Goriţă ori Tănăsucă Mocodean, primul său învăţător, cântăreţ la biserica din Hordou, dar şi cu spiritul clasic.

La liceul din Năsăud (şcoala elementară o urmase în Hordou, Salva şi Telciu), se punea un accent deosebit pe studiul limbilor şi al literaturilor vechi, încât Coşbuc şi-a format aici o temeinică bază clasică pentru cultura sa. El publică poezii în „Muza someşană”, revista liceului (1882-1883), citeşte la şedinţele societăţii de lectură a elevilor „Virtus romana rediviva”, traduceri din Ruckert, Zedlitz, Petofi şi Kosegarten, o povestire pe motive populare în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.

Cu o bursă din fondul public năsăudean, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj (ce avea şi o catedră de limba română), aprofundând cunoaşterea Antichităţii la cursurile de teoria şi istoria retoricii, de sintaxă greacă, de istoria literaturii latine şi istorie elină, prin traduceri şi interpretări din Cicero.

În decembrie 1884, semnând C. Boşcu o snoavă versificată pe un subiect auzit de la Ion Goriţă, Filosofii şi plugarii, îşi începe colaborarea la „Tribuna” din Sibiu; dă, în anul următor, trei balade pe motive populare, Blestem de mamă, Pe pământul turcului şi Angelina, în 1886, Atque nos!, Fata craiului din cetini şi Draga mamei (publicate şi în broşuri), iar în 1887, Brâul Cosânzenii şi Fulger. Ioan Slavici, directorul „Tribunei”, îl cheamă pe Coşbuc - care, bolnav, întrerupsese studiile în noiembrie 1886, întorcându-se acasă - în redacţia ziarului, la Sibiu. Începe astfel o etapă hotărâtoare în formarea poetului - „cei mai rodnici ani”. Mişcarea de la „Tribuna”, orientată de idealul restabilirii unităţii culturale a românilor, a dus, prin cultivarea „realismului poporal” şi a accesibilităţii limbii, la precizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de scris: folclorul va constitui, definitiv, temelia beletristicii sale.

În „Tribuna” (1888-1889) i-au apărut unele dintre cele mai izbutite creaţii: Nunta Zamfirei, Rada, Numai una!, Mânioasă şi Fata morarului, însă în 1889 postul lui se desfiinţează. El intenţiona să treacă munţii în România, spre a scăpa de serviciul militar în armata austro-ungară, dar, la recrutare, fu socotit inapt, datorită unei boli de inimă. Era în aşteptarea unei burse de studii la Viena, când Titu Maiorescu (la insistenţele lui Ioan Slavici) îl cheamă la Bucureşti şi îi oferă un post de „desemnator ajutor” în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Coşbuc vine în capitală în toamna lui 1889, trecând graniţa fără paşaport (declarat „fugar”, el nu se va mai putea întoarce în Transilvania). Poetul citeşte la Junimea (1890), Maiorescu îi apreciază originalitatea şi talentul, totuşi relaţiile rămân reci. Rezervele veneau din considerente politice.

Nici la „Convorbiri literare” nu a colaborat prea des (La oglindă, în 1890, câteva poezii, între care Rea de plată, în 1892), el continuând să tipărească în „Tribuna” (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei..., Cântec, 1891). Renunţă în 1891 la postul de funcţionar în Ministerul Cultelor şi va trăi din scris, lucrând în redacţia unor publicaţii şi la manuale şcolare. În 1893 apare volumul Balade şi idile, salutat cu entuziasm de I.L. Caragiale în „Moftul român”.

O broşură scoasă la Iaşi de Grigore Lazu, Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc, îi contestă originalitatea. Este începutul unui lung proces literar: Anton Bacalbaşa şi Alexandru Macedonski îl vor acuza de plagiat. Dumitru Evolceanu (în numele „Convorbirilor literare”), Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Iorga îi iau apărarea poetului. Coşbuc va răspunde atacurilor târziu, în 1896, în prefaţa la Fire de tort. Împreună cu Slavici şi Caragiale, editează în 1894 „Vatra”, revistă care susţine întoarcerea la tradiţie. Doina, Noi vrem pământ!, In opressores, Paşa Hassan, Dragoste învrăjbită, Scara, Iarna pe uliţă şi Lupta vieţii sunt tipărite aici, iar la rubrica „Vorba ăluia” Coşbuc explică originea unor zicători şi expresii populare.

În 1895 se căsătoreşte cu Elena Sfetea şi i se naşte unicul fiu, Alexandru, în 1896, publică al doilea volum de versuri, Fire de tort, traducerea Eneidei lui Vergiliu (pentru care primeşte Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei) şi poemul byronian Mazepa, iar în 1897, Antologia sanscrită şi, din Kalidasa, Sacontala. Colaborează la „Vieaţa”, „Epoca literară” şi „Povestea vorbei”, conduce „Foaia interesantă” şi „Albina”. Solicitat pentru o istorie de popularizare a Războiului de Independenţă, scrie Războiul nostru pentru neatârnare şi Povestea unei coroane de oţel (1899).

Este ales membru corespondent al Academiei Române (1900; din 1916 va fi membru activ). La 2 decembrie 1901 Coşbuc şi Vlahuţă scot „Sămănătorul”. Coşbuc formula (în articolul Uniţi) programul revistei: cultivarea unei literaturi care să stea „în mijlocul istoriei şi tradiţiei”, combaterea ideilor străine de spiritul românesc, răspândirea în popor a culturii. Ca şi Vlahuţă, în 1902 Coşbuc s-a retras de la „Sămănătorul”.

Îi apare Ziarul unui pierde-vară (1902), dar publică din ce în ce mai rar. Ca şef al Biroului administrativ şi de corespondenţă al Casei Şcoalelor, este preocupat de ridicarea satului. Pentru îndrumarea învăţătorilor şi a cercurilor culturale, călătoreşte prin Neamţ, Buzău, Prahova, Gorj, Mehedinţi şi Muscel. Dedică aceluiaşi scop o selecţie de obiceiuri, Dintr-ale neamului nostru (1903), şi poeziile patriotice din Cântece de vitejie (1904).

Este numit, în 1907, şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi referendar. Ultima revistă pe care o conduce (cu Ion Gorun şi Ilarie Chendi) este antimodernista „Viaţa literară” (1906). Lucrează intens la traduceri: Georgice de Vergiliu (1906), Parmeno de Terenţiu (1908), Don Carlos de Schiller (1910) şi Odiseea de Homer (tipărită în 1966). Munca de tălmăcire a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Dându-se, în 1908, o amnistie pentru toţi cei care nu se prezentaseră la serviciul militar în armata austro-ungară, Coşbuc vine la Hordou să-şi vadă rudele şi prietenii şi îl cunoaşte pe Liviu Rebreanu. În 1912, petrece şase săptămâni în Italia, studiind documente şi materiale privitoare la opera marelui florentin. Îl întâlneşte la Tismana pe romanistul Ramiro Ortiz (Coşbuc pregătea un Comentariu la „Divina Comedie” - în întregime făcut cunoscut publicului în 1963-1965), cu care are lungi discuţii asupra lui Dante.

În august 1915, fiul său, Alexandru, îşi pierde viaţa într-un accident de automobil. Coşbuc suportă greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. Rămâne în Bucureştiul ocupat de armata germană. Octavian Goga îl acuză de defetism. O ultimă poezie, Vulturul (o mărturisire de credinţă), apare în februarie 1918 în „Scena”. La câteva luni Coşbuc moare subit, în urma unei congestii cerebrale.

Coşbuc era un poet deplin format la apariţia volumului Balade şi idile. Poemele s-au impus prin prospeţime, siguranţa tonului, prin legătura nemijlocită cu mentalitatea ţărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Totuşi nu autenticitatea ţărănească, ci un clasicism de nuanţă populară defineşte originalitatea profundă a poeziei lui Coşbuc. Proiectarea generalului în particular, lirismul discret, subtextual în viziunea obiectivată epic sau dramatic, caracterizează idilele.

Poetul prinde în mici scene de un firesc graţios semnele tulburării erotice, jocurile şi capriciile iubirii, o vârstă incertă, între candoarea copilărească şi o instinctivă tactică erotică. Flăcăul şi fata care se iubesc sunt în poezia lui Coşbuc întruchipări ale masculinului şi femininului. Adevăratul principiu liric al idilelor stă în nostalgia, indirect exprimată, a unei vârste sufleteşti apuse. Idealizat este un timp al începuturilor senine, nu satul. Anecdota reprezintă doar pretextul unei „puneri în scenă” a reacţiilor, gesturilor şi replicilor care compun imaginea esenţializată a psihologiei şi comportamentului erotic. Alegerea întâmplării are însă un rol decisiv în crearea impresiei de autenticitate a întregului.

Se remarcă simplitatea situaţiilor, extrase dintr-un cotidian ţărănesc stilizat cu graţie şi expresivitate. Un flăcău descoperă cu o hazlie indignare că a fost înşelat de fata care nu i-a dat, după înţelegere, atâtea sărutări câte „fuşteie” are scara, altă dată se încearcă ademenirea fetei de pe un mal pe altul, punându-i-se la încercare nerăbdarea şi curiozitatea (Scara, La pârău). Vicleniile protagoniştilor, simularea inocenţei fac farmecul acestor idile cu surse mai adânci în ambiguitatea simbolisticii sexuale şi a cuvântului de spirit. Instinctul sănătos, nerepudiat cu ipocrizie, coexistă cu frăgezimea sentimentului.

Mediul rustic i-a oferit lui Coşbuc premisa pătrunderii în adevărul trăirilor. Impresia de autenticitate pe care o face erotica coşbuciană se datorează cunoaşterii adânci cu care poetul prezintă gestica personajelor şi mai ales felul lor de a vorbi. Cu puţine excepţii, poezia de dragoste este ori dialogul protagoniştilor, ori monologul unuia dintre ei.

Arta vine din implicarea în cuvinte a unei unde sufleteşti vii (La oglindă, Nu te-ai priceput!), ca şi din realizarea, cu mare naturaleţe a gesturilor, mimicii, mişcării (Subţirica din vecini, Rada). Eroii lui trăiesc, nu sunt doar siluete convenţionale, înclinaţia lui Coşbuc de a-şi obiectiva emoţia, formula, specifică lui, de lirică a rolurilor sunt slujite de un dialog (ori monolog) ce sintetizează sugestiile de ordin caracterologic şi poate transpune, cu pudoare, în nuanţele şi ritmul lor interior, stări sufleteşti şi inflexiuni subiective (Cântecul fusului, Fata morarului).

Pastelul este, la Coşbuc, expresia directă a unei sensibilităţi echilibrate, solare, în care intră plenitudinea bucuriei de a fi şi acceptarea fără crispări a legii morţii (Vara); este, totodată, şi expresia prezenţei omului în natură, cu care acesta comunică prin muncă, iubire, printr-o jovialitate robustă. Vocaţia poetului în descriere este desenul, nu culoarea, dovadă a aceleiaşi înzestrări clasice, înclinată spre realitatea obiectivă care se oferă observaţiei şi studiului, nu spre atmosfera lăuntrică, insinuată în dominanta cromatică (Faptul zilei).

O sensibilitate mai ales auditivă susţine semnele înserării, cu respiraţia şi liniştea nocturnă a satului, în Noapte de vară. Iar zarva, veselia, joaca fără griji a copiilor compun în Iarna pe uliţă un fundal sonor şi plin de verva mişcării, pentru a contura tabloul unei vitalităţi senine, în care se concentrează specificul anotimpului. Amplificate de versificaţia evocatoare, notaţiile senzoriale configurează climatul unui anotimp (În miezul verii). Deseori pastelul trece, prin personificare şi alegorie, în fantezie (Ştrengarul văilor, Seara).

Dar cu toată concreteţea ei vie, lumea lui Coşbuc nu e numai cea din afară. Pentru că, în priveliştea naturii şi în riturile ei, poetul ajunge să priceapă, „liber şi de-uimire plin”, misterul sacru al „supremei orânduiri” (Octavian Goga). Şi el i se impune, la modul orfic, ca ritm („Numai zumzetul de-albine [...] / Curge-ntruna, parcă vine / Din adâncul firii pline / De răpaos”), joc şi cânt neîntrerupt al materiei („E plin de mişcare pământul / Şi cântă şi codrul şi vântul / Şi-o mie de guri”) şi al luminii („E-n flacără bolta senină, / Şi fără-ntrerupere-acum / Se varsă tăcuta lumină, / Se varsă grăbită, se-aprinde / Pe dealuri, pe coaste, se-ntinde / Pe şesuri, pe drum”) - forme ale trecerii şi veşniciei („O mare e, dar mare lină - / Natură, în mormântul meu, / E totul cald, că e lumină!”).

Baladele sunt altă direcţie în care se exersează imaginaţia reconstructiva, cu dominantă dramatică, a poetului. Lipsindu-i însă înzestrarea romantică, puterea imaginaţiei, timbrul patetic şi încercând în cadru eroic sau legendar jocul rolurilor, el ajunge nu o dată la teatralism (Regina ostrogoţilor, El Zorab).

Structura clasicismului său popular se valorifică în baladele cu subiect autohton Crăiasa zânelor, Vântoasele, Pe plaiul muntelui şi, mai ales, în Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, unde sărbătoarea nunţii şi necunoscutul de dincolo de moarte se proiectează în revărsarea exuberantă de viaţă a unei feerii idilice şi în reflecţia dramatizată asupra destinului, embleme, ambele, ale unei viziuni româneşti a existenţei.

Nunta Zamfirei e un tablou etnografic (nunta la români) transpus în figuraţie de basm. Coşbuc păstrează spiritul autentic naţional nu numai în suita tradiţională a momentelor ceremonialului, ci mai cu seamă în sacralitatea de care se încarcă iubirea prin nuntă, unită cu preţuirea bucuriilor lumii (tradusă în vioiciunea armonioasă a dansului şi în umorul bonom), cu gustul frumosului şi legea omeniei. Sărbătorescul, dragostea de viaţă datorează mult din expresivitatea lor ritmului captat în versificaţia impetuoasă.

Moartea lui Fulger revelă, în dialogul exemplar a două „voci lirice” (suferinţei individuale din jalea şi revolta mamei împotriva absurdului morţii i se opune înţelepciunea populară, întemeiată pe credinţă, ce acceptă stingerea ca lege a tot ce există, formulată de bătrânul sfetnic: „El nu e mort! Trăieşte-n veci, / E numai dus” [...] „Zici fum? O, nu-i adevărat. / Război e, de viteji purtat! / Viaţa-i datorie grea”), aliajul preţios, reprezentativ pentru psihologia noastră etnică, de poezie şi profundă filosofie, implicat în atitudinea în faţa vieţii şi a morţii. Pretexte istorice servesc poeziei de revoltă socială şi naţională, încărcată de o mânie adâncă şi exprimând idealul jertfei pentru libertate, de preferat robiei (Decebal către popor, Un cântec barbar). Personificări ale revoltei, accente de poeta vates (Ex ossibus ultor!, Doina, Dunărea şi Oltul) îl anunţă pe Octavian Goga.

Maxima energie a tonului de rechizitoriu vehement este atinsă în Noi vrem pământ!, In opressores şi Pentru libertate, unde Coşbuc dă glas direct sentimentelor justiţiare, setei de dreptate socială şi libertate naţională. Stilul aspru, încordat, mulat pe tiparul revărsării de obidă ţărănească, şi o sobrietate lineară (lipsesc complet tropii) fac din Noi vrem pământ! o capodoperă a poeziei sociale şi politice. Idealul eroic, care este una dintre ipostazele energetismului coşbucian, explică aplecarea poetului asupra eposului naţional, ilustrat în maniera grandorii legendare (Paşa Hassan) sau, neostentativ, prin surprinderea resorturilor direct omeneşti - speranţa, legătura cu pământul - ale eroismului (în „cronica” Războiului pentru Independenţă din Cântece de vitejie).

Coşbuc a crezut într-o morală eroică a vieţii şi în rolul de exponent al durerilor şi bucuriilor poporului său („Sunt suflet din sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul” - Poetul). El a creat o operă de orientare fundamental clasică şi de sensibilitate românească, sinteză de autentică substanţă poetică şi viguroasă expresie artistică, care îi conferă o incontestabilă originalitate.

Într-o mare parte a publicisticii sale, Coşbuc se ocupă de folclor - depozitul spiritualităţii poporului (prin popor înţelegând ţărănimea). Fără să ajungă la mitizarea viziunii, precum mai târziu alt ardelean, Lucian Blaga, a încercat să-i definească specificul pornind de la mit, cea mai veche şi cea mai înaltă formă a artei populare. Vizibilă este, în orientarea lui Coşbuc, influenţa profesorului Grigore Silaşi şi a mitologiştilor germani (J. Grimm, W. Schwartz, Max Muller). Un studiu amplu, Elementele literaturii populare (1900), expune explicaţia mitologică, cosmologică a folclorului.

Coşbuc a crezut - urmând teoriile lui Max Muller - în existenţa unui fond mitic indoeuropean, comun familiei ariene şi nealterat de influenţe. Cum numai populaţiile primitive sunt creatoare de mituri, invenţia în folclor e foarte redusă: balada istorică ia naştere prin raportarea faptului istoric la mitul etern, universal, basmul este mit degradat prin acceptarea de elemente profane. Făt-Frumos e soarele în luptă cu întunericul, Mioriţa, un „bocet solar”. Coşbuc definea mitul prin caracterul său sacru (idee-pivot în cercetările lui Mircea Eliade asupra mitului), dar reducea o complexitate de factori la imuabila schemă mitologică. Adevărata sa contribuţie în domeniul folcloristicii apare când valorifică experienţa şi observaţia directă.

El este autorul unor substanţiale analize asupra ghicitorii (Ghicitorile poporale), a proverbului (Naşterea proverbilor), al unui expozeu în care fixează liniile mari de evoluţie ale baladei şi se numără printre cei care au subliniat însemnătatea valorii estetice a producţiilor populare (Bocetul). A fost preocupat de receptarea şi circulaţia folclorului. De pe o poziţie raţionalistă şi iluministă ce venea de la Şcoala Ardeleană, a combătut superstiţiile, practicile medicale empirice şi primejdioase (Leacuri băbeşti, Legarea boalelor, Oase de balaur, Postul şi nutrirea neîndestulătoare).

Coşbuc-traducătorul s-a oprit la marile epopei ale popoarelor vechi (Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergiliu, Sakuntala lui Kalidasa, dar şi la Divina Comedie a lui Dante), care îl interesau ca expresii ale eposului naţional, sau la scrierile clasice, care puteau oferi modele şi educau nemijlocit (Georgicele lui Vergiliu, Antologia sanscrită, culegere de înţelepciune indiană). El a consacrat tălmăcirilor ani întregi de muncă şi s-a impus drept cel mai bun traducător al epocii şi unul dintre cei mai talentaţi traducători ai noştri dintotdeauna, probând calităţi de mare poet - intuiţie, inventivitate, forţă expresivă.

A realizat o bună versiune a Georgicelor şi a Eneidei lui Vergiliu, reuşind captarea celor mai fine nuanţe, cu păstrarea hexametrului originar, înaintea elenistului George Murnu, traducătorul cel mai autorizat al lui Homer, Coşbuc a tradus (şi a publicat, în timpul vieţii, fragmente) Odiseea după un intermediar german şi după tâlcuirea în proză a lui I.D. Caragiani. Tălmăcirile din literatura indiană, făcute tot prin intermediul limbii germane, demonstrează pătrunderea gândirii arhaice indiene şi transmiterea ei la nivelul unei înalte poezii. Principala contribuţie a traducătorului este însă transpunerea capodoperei lui Dante. Coşbuc a reuşit să dea în româneşte una dintre cele mai bune versiuni existente în lume la Divina Comedie. A lucrat la ea şi la redactarea comentariului care urma să o însoţească timp de 20 de ani.

Ramiro Ortiz a tipărit, în 1924,1927 şi 1932, textul acestei traduceri, rămas în manuscris (Infernul, Purgatoriul, Paradisul). Coşbuc şi-a început lucrul folosind ediţia germană a lui Karl Eitner, apoi a învăţat italiana şi a raportat totul la original, întreprinzând totodată studiul întregii opere a lui Dante şi al interpretărilor ei. Confruntând soluţiile alese de el cu sugestiile oferite de critica operei lui Dante, ajunge la o nouă exegeză (plănuită în şase volume), care se oprea asupra aspectelor ignorate sau deformate de „duşmanii” lui Dante, comentatorii.

Dincolo de accentele polemice, Coşbuc a abordat creaţia lui Dante în toată complexitatea ei, sesizând legăturile dintre părţi şi explicând - pe baza datelor furnizate de ştiinţele vremii, de astrologie, de istorie - obscurităţile ori aparentele ciudăţenii ale poemului. El a fixat ca an al viziunii danteşti anul 1289, a demonstrat rigoarea matematică după care se desfăşoară trecerea prin Purgatoriu şi Paradis, oferind, astfel, cheia unor alegorii. Comentariul cuprinde intuiţii admirabile, iar traducerea impresionează, sub raport artistic, prin atingerea înălţimii stilistice a originalului. Respectându-i vigoarea şi plasticitatea, păzindu-i înţelesurile, Coşbuc reuşeşte să redea suflarea dantescă a Divinei Comedii.

Opera literară

  • Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
  • Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
  • Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
  • Draga mamei, Sibiu, 1886;
  • Fulger, Sibiu, 1887;
  • Balade şi idile, Bucureşti, 1893;
  • Fire de tort, Bucureşti, 1896;
  • Războiul nostru pentru neatârnare, Bucureşti, 1899; ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
  • Povestea unei coroane de oţel, Bucureşti, 1899; ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1992; ediţia Iaşi, 1997;
  • Din ţara Basarabilor, Bucureşti, 1901;
  • Ziarul unui pierde-vară, Bucureşti, 1902;
  • Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903;
  • Cântece de vitejie, Bucureşti, 1904;
  • Superstiţiunile păgubitoare ale poporului nostru, Bucureşti, 1909;
  • Balade, Bucureşti, 1913;
  • Drumul iubirii, Bucureşti, 1916;
  • Poveşti în versuri, ediţie îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
  • Poezii alese, prefaţă de Mihai Beniuc, Bucureşti, 1952;
  • Poezii, I-II, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1953;
  • Despre literatură şi limbă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1960;
  • Versuri, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1961;
  • Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu, Bucureşti, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu, prefaţă de şi comentarii Alexandru Duţu, Bucureşti, 1998;
  • Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1966;
  • Opere alese, vol. I-VI, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gavril Scridon, Bucureşti, 1966-1982, vol. VII-IX, ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu, prefaţă de şi comentarii Alexandru Duţu, Bucureşti, 1985-1998;
  • Opera poetică, I-II, Chişinău, 2000;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gavril Istrate, Iaşi, 2001.

Traduceri

  • Vergiliu, Aeneis, Bucureşti, 1896; ediţia (Eneida), ediţie îngrijită şi prefaţă de Stella Petecel, Bucureşti, 1980; ediţie prefaţată de Ion Acsan, Bucureşti, 2000; Georgice, Bucureşti, 1906;
  • Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
  • Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
  • Kalidasa, Sacontala, Bucureşti, 1897; ediţia Bucureşti, 1959; ediţie prefaţată de Ion Acsan, Bucureşti, 1999;
  • Carmen Sylva, Valuri alinate, Bucureşti, 1906; ediţia Bucureşti, 2003;
  • Terenţiu, Parmeno, Bucureşti, 1908;
  • Schiller, Don Carlos, Bucureşti, 1910;
  • Dante, Divina Comedie, I-III, ediţie îngrijită de Ramiro Ortiz, Bucureşti, 1924-1932; ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Balaci, Bucureşti, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediţie îngrijită de Gheorghe Chivu, prefaţă de şi comentarii Alexandru Duţu, Bucureşti, 1985; ediţia Iaşi, 2000;
  • Homer, Odiseea, I-II, ediţie îngrijită de I. Sfetea şi Ştefan Cazimir, prefaţă de Ştefan Cazimir, Bucureşti, 1966.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …