George Ciprian

George Ciprian (pseudonimul literar al lui Gheorghe Constantin-Constantinescu) (14 iunie 1883, Buzău - 7 mai 1968, Bucureşti) - dramaturg şi prozator. După absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1902), Ciprian obţine licenţa în drept şi litere la Universitatea bucureşteană (1906) şi diploma de actor, la Conservatorul de Artă Dramatică, clasa lui C.I. Nottara (1907). După o stagiune la Teatrul Naţional din Craiova, revine în Bucureşti, la Teatrul Naţional, afirmându-se ca unul dintre cei mai redutabili interpreţi ai generaţiei sale.

Realizează creaţii memorabile în piese de William Shakespeare (Macbeth, Richard al III-lea), Moliere, Ibsen, Schiller, Maxim Gorki şi Mihail Sorbul. Ca actor, manifesta preferinţă pentru personaje dure, crude, voluntare, pe care le gândea în tonuri reci, întunecate, cu o relevare pronunţată a proceselor de conştiinţă. Coleg şi prieten apropiat, în anii liceului, cu Urmuz, Ciprian îl va socoti pe acesta un mentor comportamental în adolescenţă şi un model în privinţa scrisului.

Debutul literar, neaşteptat, se produce târziu, cu un fragment din comedia Omul cu mârţoaga, publicat în „Sinteza” (1927), dar semne ale unei disponibilităţi scriitoriceşti se iviseră încă din anii Conservatorului. Se pare că în adolescenţă ar fi scris o piesă în cinci acte, Somnambulul, lucrare pierdută, în care evoca o dragoste pasageră. După propria mărturie, Ciprian a lucrat la Omul cu mârţoaga timp de opt ani. Premiera absolută a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1927. Este o piesă despre forţa implacabilă a destinului, care decide traiectorii umane surprinzătoare.

Ca şi în cealaltă lucrare dramatică asimilată repertoriului permanent, Capul de răţoi (1940), introspecţiile psihologice sunt efectuate cu decizie, satira este bine structurată, iar umorul, cu note uneori groteşti, punctează inteligent acţiunea preponderent gravă. Subiectul poate fi apreciat în descendenţa scrierilor ibseniene, în sensul realinierii dominantelor individuale sub influenţa unei convingeri fundamentale şi a imperativelor legate de materializarea acelei convingeri.

În piesă funcţionează un registru moral şi unul de critică socială. Proiectarea pe un fundal etic a valorilor sufleteşti, ca şi a nonvalorii, este operată cu instrumentarul observatorului lucid şi satiric. Sunt vehiculate, în consecinţă, două categorii de personaje: cele la care precumpăneşte deschiderea spre credinţă şi principii de viaţă normale (Chirică, Varlam, Fira) şi cele dominate de egocentrism, oportunism derizoriu, fals moral (Ana, Nichita, Proprietarul). Amărâtul arhivar Chirică îşi consacră timpul, priceperea, economiile, îşi neglijează familia şi îşi sacrifică imaginea publică pentru o aparentă himeră: calul Faraon al V-lea, „regele gloabelor”.

El vede izbânda acolo unde toţi declară, cu autoritatea verdictului definitiv, falimentul. La polul opus înţelegerii vieţii, Nichita proclamă instinctul primar drept lege a existenţei. „Cazul” Chirică poate fi considerat o variantă mistică a temei donchihotismului, terminată cu triumful visătorului, care se dovedeşte, paradoxal, un receptor mai lucid al realităţii. Explicaţia misterului este oferită de Chirică, prin invocarea suferinţei care limpezeşte. Un personaj intermediar, Varlam, are, în economia demonstraţiei, rol demitizator.

Dincolo de valoarea literară, Omul cu mârţoaga dispune de evidente virtuţi teatrale, relevate de un pregnant simţ al dialogului şi de o bună ştiinţă în materie de arhitectonică dramatică, fără însă ca aceasta să eşueze în tehnicism. Lucrarea a cunoscut o carieră scenică remarcabilă în deceniul următor premierei absolute, fiind tradusă şi jucată la Berlin, Praga, Berna şi Paris, mai târziu şi în teatre de limbă rusă, polonă sau engleză.

A doua piesă importantă a lui Ciprian este Capul de răţoi, scrisă în 1938, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti şi publicată în 1940. Neîncadrabilă într-un gen dramatic exact, scrierea amestecă pamfletul cu farsa, parabola cu expozeul simplu, direct, sarcasmul cu pledoaria umanitară şi cu meditaţia, rezultatul fiind o lucrare în egală măsură lirică şi burlescă şi, în acelaşi timp, punctul cel mai înalt al histrionismului cultivat de personajele lui Ciprian. Tema de fond a piesei abordează nevoia de evadare dintr-un mediu sufocant, apăsat de practici şi de automatisme golite de sens, adică evadarea din conformism.

Punctul de plecare este unul real, situat în anii adolescenţei dramaturgului: existenţa „Bandei pahucilor” de la Liceul „Gheorghe Lazăr”, formată din patru prieteni - Ciriviş (Urmuz, pe atunci Dem. Demetrescu-Buzău, evocat sub numele de Mitică şi într-o secvenţă din Cutia cu maimuţe), Bălălău (Alexandru Bujoreanu), Pentagon (Costică Grigorescu), Macferlan (George Ciprian însuşi). Reîntâlnirea lor, la maturitate, îi adună într-o asociaţie ad-hoc, autointitulată „Capul de răţoi”, care îşi propune, prin farsă şi logică absurdă, să se opună unei normalităţi obosite. Cei patru încearcă să racoleze adepţi (şi chiar o fac) printre privitorii întâi contrariaţi, apoi scandalizaţi şi, în final, convertiţi la originala lor filosofie existenţială, care optează pentru iluzie ca singură modalitate de supravieţuire.

Capul de răţoi era o noutate absolută în peisajul literar românesc, propunând alternativa absurd-nonconformistă realităţii terne de fiecare zi. Obiectivele şarjei satirice sunt inerţia, falsul, laşitatea. Capul de răţoi are ascunse în naraţiunea dramatică filoane tragice, ţinând de alterarea esenţei umane, care nu sunt sondate direct, dar a căror pulsaţie nu poate fi ignorată. Unele îngroşări în registrele ilogicului şi grotescului apar ostentative si diminuează valoarea întregului. Considerată prin raportare la momentul apariţiei sale în dramaturgia românească, piesa lui Ciprian poate fi socotită ca o scriere preionesciană. Alte câteva tentative literar-teatrale ale autorului sunt nesemnificative.

Nae Niculae, comedie didactică, reprezentată de Compania Bulandra-Storin-Maximilian-Manolescu în 1928, nu dispune de o structură compoziţională performantă, şi sub raportul spectacolului a fost o cădere. Dorindu-se „pledoarie pentru pace şi omenie”, piesa prezintă avatarurile aprodului de tribunal Nae Niculae, care după moarte nu este primit nici în rai, nici în iad, şi avansează metafora disputei de ordin moral, angajată între principiile „binelui” şi „răului”, proiectate pe fundalul existenţei omului de rând. Partea a treia, care urmăreşte revenirea lui Nae printre oameni, după reîncarnare, apoteozează eforturile de înţelegere între adversarii de orice fel si a constituit, după eliminarea aluziilor la mistic şi la supranatural, substanţa piesei Ioachim, prietenul poporului, nereprezentată, dar publicată postum („Manuscriptum”, 1973).

Tot nereprezentată, Un lup mâncat de oaie (1947) este o farsă cu redusă importanţă literară şi teatrală, pe motivul „păcălitorului păcălit”. În 1934, Ciprian răspunde favorabil, şi eficient, solicitării lui Ion Luca, de a colabora la rescrierea dramei religioase a acestuia, luda, respinsă anterior, în două rânduri, de Naţionalul bucureştean. Scrierilor originale destinate scenei, Ciprian le alătură două traduceri, Tată fără voie de Luigi Pirandello şi Banii de Octave Mirbeau, precum şi dramatizarea romanului Cocoşatul de la Notre Dame de Victor Hugo.

Ciprian este şi autorul a trei volume de proză. Romanul Soţ ori făr’dă sau Odiseea lui Haralambie Cutzaftachis (1936) relatează povestea pseudoveselă a unui samsar mărunt, obsedat de logica ascunsă a adversităţii originare dintre numerele cu soţ şi cele fără soţ. Până la un punct, personajul se înrudeşte cu Chirică prin credinţa, uneori fanatică, într-un destin favorabil, credinţă sprijinită pe asimilarea exclusivistă a unei idei. Considerat bufon de cei din jur, Haralambie chiar se transformă într-o fiinţă ridicolă prin felul de a se mişca, prin atitudini şi prin comportamente aberante. Treptat, alunecă într-un misticism clinic, socotind voinţa supremă a divinităţii ca fiind singura în măsură să ofere răspuns tuturor îndoielilor sale. Povestea întâmplărilor prin care trece în mijlocul unei lumi dure, insensibile, cea a cazinourilor, se desfăşoară însă fără un crescendo bine supravegheat, într-un regim de lejeritate răsfrânt defavorabil asupra impresiei artistice de ansamblu.

În două scrieri de factură memorialistică, intitulate Cutia cu maimuţe (1942) şi Măscărici şi mâzgălici (1958), Ciprian rememorează etapele formării sale ca om de scenă şi de litere. Volumul din 1942 cuprinde amintiri legate de familie, de viaţa scriitoricească, teatrală şi cazonă. Evocările sunt susţinute de un patos reţinut, de vervă şi umor, portretele beneficiază de tuşe rapide şi decise. Pentru istoria literară, deosebit de importante sunt amintirile privitoare la Urmuz. Portretistul dispune de un remarcabil simţ al observaţiei şi de capacitatea de a surprinde esenţialul unei existenţe. Notaţiile includ, fără ostentaţie, calităţi şi defecte omeneşti, oferind deseori date inedite asupra unor personalităţi care au decis destinele teatrului românesc sau ale literaturii naţionale.

Considerarea critică a operei lui Ciprian relevă un scriitor inegal, oscilând între realizări superlative şi însăilări derizorii, un autor noncoformist, dispunând de un remarcabil simţ al umorului şi al ridicolului, un creator în care se alătură două ipostaze: omul de teatru şi omul de litere, care îşi întretaie deseori traiectoriile, completându-se şi sprijinindu-se reciproc.

Opera literară

  • Omul ca mârţoaga, Bucureşti, 1927; ediţia Bucureşti, 1983;
  • Nae Niculae, Bucureşti, 1928;
  • Soţ ori făr’dă sau Odiseea lui Haralambie Cutzaftachis, Bucureşti, 1936;
  • Capul de răţoi, Bucureşti, 1940;
  • Cutia cu maimuţe, Bucureşti, 1942;
  • Măscărici şi mâzgălici, Bucureşti, 1958;
  • Scrieri, I-II, prefaţă de Petre Pintilie, Bucureşti, 1965.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …