George Ciorănescu

George Ciorănescu (19 martie 1918, Moroeni, judeţul Dâmboviţa - 6 februarie 1993, Munchen, Germania) - poet, prozator, eseist, gazetar şi traducător. Este fiul Ecaterinei (născută Teodorescu) şi al lui Ion Ciorănescu, învăţători.

Şcoala primară a făcut-o în Moroeni. Absolvent al Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, licenţiat în ştiinţe politice la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1941, Ciorănescu a profesat timp de opt ani avocatura, înscris în Baroul din Capitală. Îşi trece doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Cluj, în 1946, cu teza Românii şi ideea federalistă, publicată postum, în 1996. Tot în 1946, obţine bursa de studii sociologice şi juridice „Dimitrie Gusti” a Academiei Române şi îşi pregăteşte licenţa în filosofie la Universitatea din Bucureşti, licenţă susţinută în 1947, an în care funcţionează şi ca asistent pe lângă Catedra de economie politică a Şcolii Politehnice din Bucureşti.

La începutul anului 1948, cu sprijinul fratelui său Alexandru Ciorănescu, aflat la Paris, pleacă definitiv din ţară, sub motivul aprofundării studiilor universitare în străinătate, şi se stabileşte în Franţa. Diplomat al Institutului de înalte Studii Internaţionale de la Paris (1949), Ciorănescu se integrează, sub oblăduirea lui Constantin Vişoianu şi a celorlalţi membri activi ai Partidul Naţional Ţărănesc din exil, în suita manifestărilor federaliste la nivel european, ca reprezentant al tineretului ţărănist, în rândurile căruia intrase încă din perioada studiilor universitare, trecând apoi, pentru o scurtă vreme, în aripa Anton Alexandrescu.

Secretar, între 1951 şi 1953, al Fundaţiei Regale Universitare „Carol I” din Paris şi, după o întrerupere de aproape doi ani (timp în care a activat ca redactor al postului de radio Europa Liberă, la Munchen), secretar general al aceleiaşi instituţii (1955-1957), Ciorănescu îşi definitivează prestaţia de redactor radiofonic la Munchen din 1958 până în 1965, când este numit director adjunct al Departamentului românesc la Europa Liberă (1965-1970).

Devine cercetător principal la secţia de cercetări a Europei Libere (1977-1982) şi şef de secţie al aceluiaşi departament (1982-1984), până la pensionarea sa definitivă. Emisiunile sale radiofonice, cele consacrate cu deosebire problemei ţărăneşti, mai ales în perioada colectivizării satelor, difuzate sub pseudonimul Gheorghe Timofte, au constituit, în epocă, singura formă de protest mediatic anticomunist împotriva regimului de la Bucureşti şi a politicii sale catastrofale pentru ţară şi economia ei.

În 1969 iniţiază la Munchen cenaclul Apoziţia, care activează sub conducerea sa până în 1992. Buletinul cenaclului, revista „Apoziţia” (1973-1994), este, în bună parte, alcătuit tot de Ciorănescu, cu sprijinul editorial al lui Ion Dumitru, pe care îl descoperise şi îl lansase ca poet (1964). Aici s-au format şi s-au afirmat, de altfel, o serie de scriitori tineri din exil sub directa îndrumare a lui Ciorănescu: Mihaela Ghelmegeanu-Lausch, Doina Alexandru, Crisula Ştefănescu, printre alţii. Însuşi Ciorănescu, ca scriitor, poate fi considerat un produs al exilului, unul dintre primele.

El şi-a început colaborarea la presa anticomunistă din exil cu un comentariu despre Sovietizarea culturii româneşti (semnat cu pseudonimul Iosif Moldoveanu), în revista „Luceafărul” din Paris (1948), a continuat cu o serie de comentarii sociologice şi federaliste în paginile „României viitoare” (1951-1952) şi ale unei publicaţii precum „Revue des etudes roumaines” (1953-1954). Colaborează cu poezie la revista „Anotimpuri” (1955), al cărei cenaclu îl frecventează de asemenea la Paris, acolo unde - începând din 1950 - încredinţează tiparului şi primele sale plachete de versuri: Ystud (1950), Codicil (1952), Poeme fără răspuns (1952) şi Poeme prea târzii (1954).

Ciorănescu cultivă aici o poezie ce oscilează dramatic între o anume „facondă şi bravadă adolescentină” (Mircea Zaciu) şi o evidentă înclinare spre mărturisirea nostalgică a pierderii unui orizont existenţial (ce ţine, cu tot artificialul şi livrescul trimiterilor, de o pregnantă specificitate), dar şi o tânguire simplă după un acasă niciodată înstrăinat. Se simte acum şi o înclinare spre retorism, ce diminuează tendinţa de ermetizare. Mai ales în „poemele amare” din Ystud, unda vagă de alunecare spre tentaţiile despletirii experienţei suprarealiste, ce-l determina pe Mircea Zaciu să-l revendice din ultimul val al acesteia în lirica românească a deceniului ’40-’50, se pierde pe parcurs într-o stabilitate cristalină, de esenţă neoclasică.

Poetul trece filonul metafizic al cântării sale (trădează o mare disponibilitate pentru muzicalitatea versului) într-un registru mai profund, tema exilului căpătând în volume ca Morior ergo sum (1981) şi îndeosebi Metaerotism imaginar (1990) neaşteptate accente existenţiale, cu sonorităţi mistice - înstrăinarea, pribegia de ordin social-istoric şi naţional încărcându-se de toată semnificaţia regăsirii într-un mesaj al permanenţei, dincolo de tranzitoriul şi conjuncturalul vieţii: „Sub cer festiv de zodii nebuneşti / în liniştea dintâi, revelatoare / Ca sens suprem ce mângâie şi doare / Cuvântul s-a-ntrupat la Ipoteşti.”

Nu mai puţin interesant este şi prozatorul, care pare că se ignoră. O atentă disecţie psihologică, o trecere rapidă spre registrul simbolic, un simţ de observaţie ce străbate dincolo de aparenţe, căutând parabola, sunt vizibile în proze precum Miguel (1961) şi, mai ales, în notele de călătorie din Canare (1961) şi Un român prin Grecia (1967). Ar trebui adăugate acestor calităţi narative un simţ ironic fin şi capacitatea de a creiona o atmosferă autentică din detalii disparate, aparent nesemnificative.

Poate cel mai important capitol din existenţa intelectuală şi din înclinarea spre scris a lui Ciorănescu rămâne cel al traducătorului liric, începând cu cele Opt poeme din ciclul „Nenumita lumină”, ale lui Alexandru Busuioceanu, transpuse din spaniolă în română, continuând cu poeme ale lui Shakespeare în Pătimaşul pelerin (1966), cu versurile tălmăcite din Federico Garcia Lorca (Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias) şi Antonio Machado, din T.S. Eliot (Pământ deşert), din Boris Pasternak (Hamlet), până la Paradisul lui Dante. La acestea se adaugă antologia Mai aproape de îngeri (1986), cuprinzând cântece sacre şi însemnări, confesiuni şi mărturii mistice în proză, ilustrative şi pentru unele aspecte ale liricii religioase creştine din Occident, de la Fericitul Augustin până la Sfântul Ioan al Crucii sau Sfântul Francisc din Assisi.

Alţi Psalmi implorând ajutorul lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor, alte Rugăciuni, meditaţii şi cântări pentru Săptămâna luminată, publicate în 1971 în revista „Buna Vestire”, demonstrează îndelunga stăruinţă a poetului în sfera unei iniţieri mistice, care de altfel se simte în întreaga sa poezie. Cu puţin înaintea dispariţiei, Ciorănescu a tipărit în colecţia de volume „Apoziţia”, ilustrată de Stephan Eleutheriadis, Spicuiri din lirica americană contemporană (1993), accentul căzând aici pe dimensiunea metafizică, de structură mai puţin proprie poeziei din Lumea Nouă.

Trebuie amintite, de asemenea, contribuţiile sale în planul ştiinţelor istorice. Aici, probabil, s-ar putea discuta despre o obsesie, Basarabia, despre care a scris şi a publicat, în 1985, o interesantă carte, după cum a adunat şi a pregătit pentru tipar, până în ultima clipă a vieţii, material documentar pentru o monografie referitoare la Iuliu Maniu.

Opera literară

  • Ystud. Poeme amare, Paris, 1950;
  • Codicil, Paris, 1952;
  • Poeme fără răspuns, Paris, 1952;
  • Poeme prea târzii, Paris, 1954;
  • Canare, Paris, 1961;
  • Miguel, Paris, 1961;
  • Un poete roumain en Espagne: Al. Busuioceanu, Paris, 1962;
  • Un român prin Grecia, Paris, 1967;
  • Morior ergo sum, Munchen, 1981;
  • Bessarabia. Disputed Land Between East and West, Munchen, 1985; ediţia (Basarabia, pământ românesc disputat între Est şi Vest), Bucureşti, 1993; ediţie tradusă şi postfaţă Matei Cazacu, Bucureşti, 2001;
  • Catrene definitorii diezate, Munchen, 1987;
  • Metaerotism imaginar, Munchen, 1990;
  • Spicuiri din lirica americană contemporană, Munchen, 1993;
  • Scrieri, vol. I: Versuri, prefaţă de Iordan Chimet, postfaţă de Barbu Cioculescu, vol. II: Traduceri, prefaţă de Roxana Sorescu, vol. III: Proză, Bucureşti, 2003.

Traduceri

  • Federico Garda Lorca, Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias, Paris, 1959;
  • Antonio Machado, Câmpiile Soriei, Paris, 1960;
  • Alexandru Busuioceanu, Opt poeme din ciclul „Nenumita lumină”, introducere de Alexandru Ciorănescu, Paris, 1963;
  • William Shakespeare, Pătimaşul pelerin, cu desene de Eugen Drăguţescu, Paris, 1966;
  • Mai aproape de îngeri, cu desene de Eugen Drăguţescu, postfaţă de Ion Negoiţescu, Munchen, 1986; ediţia anastatică, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …