George Ceara

George Ceara (18 octombrie 1881, Xirolivad, Grecia - 1 aprilie 1939, Cavarna, judeţul Caliacra, Cadrilater) - poet.

Învaţă carte la şcoala românească din satul natal, iar în lunile de vară - fără a-şi întrerupe învăţătura - învaţă în „satele” în mişcare, aşezări de colibe ale consătenilor aflaţi în transhumantă, după anotimp, cu turmele de oi, în căutare de păşuni.

Frecventează apoi cursurile liceului român din Bitolia, în Macedonia, după care, venit în ţară, se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o însă, din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei. Funcţionează, începând din 1906, ca institutor la şcoli româneşti pentru meglenoromâni, în Oşani şi în Criva-Palanca, iar mai târziu în Veria.

Ceara este ceea ce se cheamă un cântăreţ popular, un trubadur foarte apropiat de folclor, din care de altfel se şi inspiră. El nu se sfieşte să prelucreze motive din lirica populară, compunând adesea pe structura prozodică a cântecelor folclorice de la care porneşte. În acest fel, s-a făcut repede cunoscut şi iubit în întreaga Macedonie, ca şi în ţară, printre aromâni.

Bunăoară, un poem al său, foarte cunoscut, Un cântec, subintitulat „motiv folcloric”, „povesteşte” despre o tânără şi preafrumoasă aromâncă; răpită de propria-i mândreţe în timp ce se oglindea în apa cristalină a unui izvor, întreabă izvorul dacă ştie să-i spună cine anume se va bucura de minunea trupului ei; motiv narcisiac, combinat cu mitul popular balcanic al ţărânei ce înghite în cele din urmă totul. Autorul are ştiinţa exploatării combinaţiilor mitic-folclorice de acest fel, care atrag prin stranietatea lor.

În alt poem, Ni pitricu muşata-ni dor (Îmi trimise mândra dor), el exploatează sentimentul de dragoste, niciodată expus de-a dreptul, întotdeauna prezentat cu delicateţe, pe ocolite cumva, spre a nu stingheri austeritatea morală: iubita (sau poate soţia) îi trimite celui îndrăgit, aflat departe, în „xinite” (printre străini, la lucru), o sfâşietoare scrisoare de dragoste, fără însă a-şi dezvălui direct sentimentele. Astfel, iubitul află că, de când a plecat departe, i s-au îmbolnăvit mioarele rămase acasă, i se năruie târla ce le adăposteşte şi, tot de atunci, plâng de dorul lui fagii, pinii şi izvoarele codrului.

Poemul se încheie, totuşi, cu o invocare mai puţin disimulată a suferinţei iubitei, care şi l-ar vrea cât mai repede întors acasă pe dragul ei de departe, fiindcă nimic nu preţuieşte cât iubirea ei, ca în aceste versuri (aici în transpunere literară): „Dragul meu, o, dragul meu, / - să te-ajungă dorul greu, / Dorul de mioare dalbe / Şi de ochii-mi ca smaralde, / - să te-ntorci pe vânt, pe nor, / dragul meu păstor! / Vino, nu întârzia, / Că îmi trece vremea mea, / Dragule păstor!” Ceara nu şi-a adunat poemele în volum, dar o parte dintre ele au apărut în diverse antologii.

Opera literară

  • Versuri, în Tache Papahagi, Antologie aromânească, Bucureşti, 1922, în Hristu Cândroveanu, Antologie lirică aromână, Bucureşti, 1975.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …