George Călinescu

George Călinescu (19 iunie 1899, Bucureşti - 12 martie 1965, Otopeni, judeţul Ilfov) - eseist, poet, prozator, dramaturg, critic şi istoric literar. Este fiu natural al Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu, funcţionar, adoptat de Constantin şi Maria Călinescu. Călinescu (al cărui nume la naştere era Gheorghe) face şcoala primară la Iaşi, la Şcoala „Carol I” (1906-1907) şi la Bucureşti, la „Cuibul cu barză” (1908-1910), iar gimnaziul şi liceul la „Dimitrie Cantemir”, apoi la „Gheorghe Lazăr” (1910-1916), iar o clasă în particular la Liceul Internat din Iaşi, trecându-şi bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1917).

Se înscrie în 1919 la secţia de filologie modernă şi filosofie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, pe care o va absolvi în 1923. În timpul studenţiei a fost sub-bibliotecar al Facultăţii, paleograf şi bibliotecar la Arhivele Statului. După examenul de licenţă în limba şi literatura italiană (secundar, limba şi literatura română), e numit profesor la Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, apoi la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” din Timişoara, unde funcţionează alternativ şi mai târziu, iar din 1929, la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti.

În 1924, la recomandarea profesorului său de italiană, Ramiro Ortiz, ministrul Instrucţiunii îi aprobă un concediu de studii de 2 ani şi o bursă pentru Şcoala Română din Roma, al cărei director era Vasile Pârvan. În 1936, îşi susţine examenul de doctorat, cu teza intitulată Analiza unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tla), la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. Aici, obţine prin concurs, în 1937, postul de conferenţiar de estetică şi critică literară. E desemnat ca suplinitor la Catedra de istoria literaturii române vechi pe anul şcolar 1941-1942, la aceeaşi facultate.

În 1944, toamna, este numit profesor titular la Catedra de istoria literaturii române moderne a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, iar peste un an, pe acelaşi post, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, de unde va fi scos, în urma unei vaste campanii de denigrare declanşate în presa comunistă, sub acuzaţia de „idealism” şi „estetism”; la 31 ianuarie 1949 ţine ultimul curs. „Detaşat”, din noiembrie 1949, la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, va fi aici director din 1951 până la moarte. În 1948, fusese ales membru titular al Academiei Române.

În 1960, devine profesor onorific la Catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, ceea ce echivalează cu o întoarcere doar formală la învăţământul universitar; reuşeşte să ţină în ultimii doi ani de viaţă cursuri speciale despre Eminescu şi Creangă. A condus publicaţiile „Tribuna poporului” (1944-1945), „Lumea” (1945-1946) şi „Naţiunea” (1946-1949) şi a fost ales deputat în toate legislaturile, începând din 1946 până la sfârşitul vieţii.

Debutează în 1920, la ziarul „Dimineaţa”, cu articolul Forţe neîntrebuinţate în viaţa socială. Colaborează la numeroase periodice: „Roma”, al cărei redactor a şi fost o vreme, „Dacia”, „Diplomatarium italicum”, „Universul literar” (unde debutează ca poet în 1926), „Viaţa literară”, „Sburătorul”, „Sinteza” (participă şi la pregătirea apariţiei revistei), „Gândirea”, Vremea” şi „Capricorn” (1930), publicaţie editată de el însuşi, „Adevărul literar şi artistic” (va fi titularul cronicii literare între 1932 şi 1939), „România literară”, „Viaţa românească” (al cărei codirector este împreună cu Mihai Ralea între 1932 şi 1934), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Jurnalul literar” (1939, publicaţie editată de el însuşi; a doua serie în 1947-1948), „Cuvântul”, „Iaşul”, „Mişcarea”, „Politica”, „Ecoul”, „Vestul”, „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor” (devenită „Revista de istorie şi teorie literară”), „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Steaua”, „Teatrul” etc.

A mai semnat Gh. Călinescu, Călin, G. Călin, Sportiv, Ovidius, Al., Aristarc (cel mai constant pseudonim) şi Nostradamus. Prima carte a lui Călinescu este studiul Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nex secoli XVII e XVIII (1925), urmat de Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni (1930), ambele adunând rezultatele investigaţiilor şi cercetărilor efectuate de autor în arhivele italiene. Istoricul literar se face cunoscut cu monografia Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), întregită cu cinci volume, premiate de Academia Română, Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936). Romancierul debutează în 1933 cu Cartea nunţii, iar poetul cu volumul Poezii, în 1937.

Scriitorul, istoricul literar, mereu mai prodigios, publică în 1938 romanul Enigma Otiliei şi monografia Viaţa lui Ion Creangă, urmate de Principii de estetică (1939), spre a culmina cu opera sa fundamentală, unică până azi în cultura noastră, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, apărută în 1941, urmată de Istoria literaturii române. Compendiu (1945) şi Impresii asupra literaturii spaniole (1946). Dramaturgul se semnalează cu Sun sau Calea netulburată. Mit mongol (1943), reporterul cu însemnările de călătorie Kiev - Moscova - Leningrad (1949) şi Am fost în China nouă (1955); prozatorul este din nou prezent cu volumul Trei nuvele (1949) şi mai ales cu romanele Bietul Ioanide (1953) şi Scrinul negru (1960), inegale ca valoare.

Neobosit, istoricul literar publică monografiile Nicolae Filimon (1959) şi Gr. M. Alecsandrescu (1962), după ce textul acestora apăruse în revista „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, ca şi micromonografiile Al. Odobescu, Vasile Alecsandri şi I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa. Cu puţin înainte de dispariţia sa, apar volumul de versuri Lauda lucrurilor (1963) şi culegerea Cronicile optimistului (1964), ultima conţinând, pe lângă eseuri scânteietoare, şi articole conformiste, în spiritul realismului socialist, ce contrazic nu o dată mai vechile idei estetice ale autorului.

Călinescu îşi formulează concepţia critică încă de la debutul în calitate de cronicar literar. În articole ca Simţul estetic (1927), Valoare şi ideal estetic (1927) şi altele, el afirmă nu numai supremaţia criteriului valorii estetice, dar şi ideea că între critică şi creaţie nu e nici o deosebire de esenţă. A înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei, a-i descoperi nodul vital. Călinescu recomandă adevăratului critic „să fi ratat un cât mai mare număr de genuri literare”. Deşi nu respinge nici unul dintre sistemele de critică, la care de altfel apelează când are nevoie, impune conceptul de critică creatoare, cultivat în întreaga sa operă. El mai susţine ideea că pentru a da judecăţi de valoare competente asupra literaturii contemporane e necesar să fi fost în contact lungă vreme cu un mare clasic. Aici se află unul dintre punctele de pornire ale laborioaselor studii eminesciene.

Viaţa lui Mihai Eminescu reprezintă în mod strălucit prima biografie critică din literatura română. Autorul se întemeiază pe o vastă şi riguroasă documentare, nu îngăduie nici o intervenţie imaginaţiei, dar tratează materia ca un romancier. Fantezia biografului se ţine în marginea operei şi a numeroaselor date de istorie literară, nu rareori contradictorii, pe care le interpretează într-un acuzat spirit polemic.

Anii copilăriei lui Eminescu la Ipoteşti şi anii studenţiei vieneze sunt cercetaţi prin versurile poetului, pribegia în Transilvania printr-o pagină din Geniu pustiu. Peisaje, tablouri de epocă, dialoguri sunt atestate documentar. Călinescu se relevă de pe acum ca un excelent portretist, mai toate figurile celor apropiaţi lui Eminescu devenind memorabile: Gheorghe Eminovici, Raluca, Henriette, Titu Maiorescu şi Ion Creangă. Sigur, în prim-plan se situează portretul poetului însuşi, conturat încă din copilărie şi tinereţe ca un om al naturii, ca o fiinţă inocentă şi sănătoasă. Poezia şi concepţiile lui filosofice sunt puse în relaţie cu acest fond temperamental. Aplecarea timpurie spre meditaţie, firea abstrasă, incandescenţa gândirii, pesimismul fac din el un romantic şi un erou damnat.

Operă elaborată cu toate rigorile ştiinţei, dar dominată de o viziune romanescă asupra materiei, Viaţa lui Mihai Eminescu este străbătută de un elan liric vizibil mai cu seamă în frazele sintetice finale, parcă rupte dintr-un mare poem. Întrucât creaţia lui Eminescu nu beneficiase de o cercetare completă, care să-i reconstruiască universul şi să-i urmărească temeiurile filosofice şi izvoarele, Călinescu întreprinde în continuare o lucrare monografică amplă în cinci volume, Opera lui Mihai Eminescu. Criticul examinează minuţios filosofia teoretică şi filosofia practică (volumul I), apoi cultura poetului (volumul II). Sunt relevate influenţele kantiene şi schopenhaueriene, gândirea social-politică, antiliberalismul, naţionalismul. În stabilirea largilor hotare ale culturii poetului, criticul se arată cu multă măsură, combătând interpretările şi calificările excesive. Descrierea operei pune pentru prima dată accentul pe postume şi îşi propune cartografierea amănunţită a temelor romantice la Eminescu.

În capitolul Cadrul psihic se recompune registrul afectiv eminescian, cu evidenţierea câtorva note fundamentale (vocaţia neptunică şi uranică, erotismul, înclinaţia spre extincţie). În Cadrul fizic se trec în revistă temele romantice (germinaţia, geologia sălbatică, borealismul etc.) şi elementele materiei (apa, vegetalul, muntele). Două minuţioase capitole, Tehnica interioară şi Tehnica exterioară încheie descrierea operei. În Analize. Eminescu în timp şi spaţiu se efectuează pentru întâia oară o profundă analiză estetică a întregii opere eminesciene, din care nu lipsesc obiecţiile şi afirmaţiile, uneori, poate prea categorice. E argumentat încă o dată romantismul lui Eminescu într-o largă demonstraţie ce culminează cu examinarea Luceafărului. Atenţie specială este acordată postumelor, socotite egale şi uneori superioare antumelor, întrucât i s-a părut că descrierea operei e prea extinsă, prea detaliată, că se produc unele repetiţii, autorul a concentrat mai târziu, în 1947, întreaga serie în două volume (1969-1970).

Cu Viaţa lui Ion Creangă, Călinescu accentuează liniile directoare ale biografiei critice, ca operă de creaţie. Modalitatea romanescă este în genere cea adoptată în Viaţa lui Mihai Eminescu. A crescut însă interesul pentru culoarea locală, pentru descrierea peisajului, a geografiei şi etnografiei, cu scopul reconstituirii psihologiei omului de la munte pe care a întrupat-o Ion Creangă în Amintiri şi Poveşti. Portretul - de o mare savoare epică - revelează o fire naturală şi libertină, de ţăran inconformist, un spirit ţanţoş şi nesupus, un mâncău şi un petrecăreţ, împletind ironia cu disimulaţia. Nastratinismul şi inadaptarea îi sunt comune cu ale lui Dănilă Prepeleac şi Ivan Turbincă. Poate nicăieri nu mimează criticul mai bine limbajul unui scriitor, nu-l comentează mai în duhul vorbirii lui, ca în Viaţa lui Ion Creangă, unde recompunerea atmosferei spirituale a biografiei este şi de ordin stilistic.

În ediţia din 1964, Călinescu a adăugat un capitol de analiză a operei, cartea intitulându-se acum Ion Creangă. Criticul observă însuşirile de comediograf ale povestitorului, limbajul, arta zicerii, ca şi la I.L. Caragiale; de asemenea, jovialitatea humuleşteanului, pe care îl apropie de scriitorii cei mai deosebiţi ca structură şi formaţie, Rabelais, L. Sterne, G. Flaubert şi A. France. Farmecul lui I.L. Creangă i se pare inanalizabil, ca şi farmecul poeziei eminesciene: „Singura metodă de convingere a criticului rămâne izolarea locurilor mai caracteristice şi citarea lor”, procedeu pe care autorul îl teoretiza încă de la începuturile carierei.

Călinescu şi-a fundamentat ideile teoretice care l-au călăuzit în biografiile consacrate lui Eminescu şi Creangă şi, mai cu seamă, în Istoria literaturii române..., în volumul Principii de estetică şi în prelegerea Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică (1947). Principii de estetică însumează nouă prelegeri ţinute la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi în 1938 şi cuprinde două părţi: Curs de poezie şi Tehnica criticei şi a istoriei literare. Călinescu începe prin a distinge între emoţia estetică şi emoţia psihologică şi a susţine că poezia nu se poate defini, ci numai descrie, fiindcă ea nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi: „Urmează deci să aflăm nu ce este, ci cum este poezia”.

Se face apoi un expozeu asupra poeziei româneşti de avangardă din deceniul al patrulea, unde sunt caracterizate, cu bogate exemplificări, dadaismul, futurismul, suprarealismul. Se insistă asupra caracterului lor antiacademic (şi chiar negativist), asupra dorinţei de a epata şi uneori a efectului involuntar comic. Multe dintre poeziile acestea sunt programatice, fără a fi adevărate „manifeste poetice”. Deşi nu e receptiv Ia dicteul automat, la bufonerie şi absurd, Călinescu recunoaşte că avangardismul (futurismul) i-a învăţat pe poeţi să se exprime mai liber. Respinge şi conceptul de poezie pură al abatelui Bremond, însă distinge între iraţionalitatea suprarealismului şi intelectualismul ermetismului, între sens (obligatoriu) şi inteligibil, ceea ce variază de la un individ la altul; poezia nu este o imitaţie a realului, ea trebuie să capteze sensul ascuns al lumii, fără a avea o finalitate didactică sau morală, fiind „un pur exerciţiu spiritual”.

Mai târziu, în 1944, Călinescu va ţine un curs despre Universul poeziei, unde va dezvolta şi completa ideile din Principii de estetică. Criticul susţine că nu toate lucrurile intră în universul poeziei, ci numai acelea care, datorită imaginaţiei omenirii, pot deveni „hieroglife”. Elemente poetice ar fi: apa, focul, himerele. Sunt apoi trecute în revistă modalităţi şi stiluri poetice fundamentale: franciscanismul, petrarchismul, marinismul, gongorismul, simbolismul, barochismul şi ermetismul.

În Tehnica criticei şi a istoriei literare, se revine asupra unor idei esenţiale, formulate încă de la debut. Istoricul literar trebuie să fie şi critic literar, să aibă capacitatea de a stabili ierarhii valorice în cuprinsul unei literaturi. Numai cu voinţa nu poţi fi critic. Acesta trebuie să aibă simţ artistic, însuşiri virtuale de creator, să fie artist el însuşi, de vreme ce inventează structuri ale unei opere. În acelaşi timp, criticul e obligat să-şi impună disciplina unui cercetător, să utilizeze tehnica documentară a istoricului literar, să posede o bogată cultură istorică, filosofică, literară etc.

Călinescu probase toate aceste calităţi în Viaţa lui Mihai Eminescu şi în Opera lui Mihai Eminescu. Concepţia sa asupra istoriei literare va fi expusă mai pe larg şi mai argumentat teoretic în prelegerea Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Profesorul porneşte de la ideea că istoria literară este, cu anumite caractere proprii, un capitol al istoriei generale şi urmează a fi studiată folosind criteriul valorii şi pornind de la documente autentice. Se discută raportul dintre „obiectivitate” (autenticitate şi onestitate) şi „subiectivitate” (alegerea şi interpretarea faptelor de la nivelul prezentului şi cu marca personalităţii istoricului).

Prelegerea Istoria ca sinteză epică... divulgă concepţia romanesca ce a stat la baza Istoriei literaturii române..., antipozitivismul de aici amintind într-un fel de ideile din Principii de estetică. Criticul trebuie să identifice valori, să aibă un cap epic „care să scrie o epopee (fie de forme, fie de destine personale)”. Apare şi ideea de „invenţie”. Istoria literaturii e cu necesitate opera unui singur autor, având o viziune a lui, pregnant personală, care face din opera sa de „sinteză epică” o adevărată „comedie umană”, luând ca pretext scriitorii. Alte clarificări teoretice şi opţiuni estetice se pot descoperi în studiile Clasicism, romantism, baroc, un fel de introducere la volumul Impresii asupra literaturii spaniole, şi în prelegerea Sensul clasicismului (1946), unde Călinescu îşi manifestă preferinţa pentru clasicism, pentru realismul obiectiv, caracterizat prin tipic, indiferenţă, psihologie caracterologică.

Natură structural clasică, aşa cum se va dovedi mai întâi în romanul Enigma Otiliei, criticul proiectează aceeaşi viziune în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde opţiunea lui se îndreaptă spre proza obiectivă, de tip balzacian, exprimând mari rezerve faţă de romanul analitic modern, structural inovat de Marcel Proust sau de Andre Gide, autori care nu-i plac. Istoria literaturii române..., având ca model pe De Sanctis şi Thibaudet, este prima istorie completă a literaturii noastre după aceea a lui Nicolae Iorga, dar, spre deosebire de aceasta, folosind criteriul estetic. Până la Călinescu, ceilalţi istorici trataseră materia parţial, pe epoci, adesea în scop exclusiv didactic. Ceea ce se remarcă la autorul Principiilor de estetică este o documentaţie uriaşă, o viziune critică acută, bazată pe tradiţie, adică ţinând mereu seama de perspectiva istorică. Călinescu şi-a ales mai întâi două mari repere, doi scriitori fundamentali, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, a căror operă a studiat-o în profunzime. Ei reprezentau adevărate puncte cardinale.

Autorul urmăreşte, în mare, cronologia, marcată de „epoci” (Epoca veche, Descoperirea Occidentului, Romanticii, Epoca domnitorului Cuza, Epoca domnitorului Carol) şi de marii creatori (Vasile Alecsandri. Poezia oficială, Poetul naţional M. Eminescu). Pentru secolul XX, el fixează „momente” semnificative, care generează o anumită stare de spirit, o direcţie, o estetică: momentul 1901 (Tendinţa naţională), momentul 1906 (Teoria specificului naţional), momentul 1919 (Moderniştii. Sburătorul. Fenomenul arghezian), momentul 1926 (Ortodoxiştii), momentul 1928 (Dadaişti. Suprarealişti. Hermetici), momentul 1933 (Noua generaţie) etc.

Dar acestea sunt deduse nu din programele revistelor, ci din analiza creaţiei, unde se descoperă personalitatea dominantă, fapt ce face să nu se mai respecte întotdeauna cronologia. Scriitorii sunt grupaţi în genere pe afinităţi, pe înrudiri tematice şi stilistice, uneori pe criterii mai mult sau mai puţin arbitrare (Eseniniştii). Ca oricare alta, şi periodizarea propusă de Călinescu este susceptibilă de discuţii. Cel puţin pentru marii scriitori, autorul a conceput capitole monografice. Mai târziu, se va gândi la o istorie a literaturii române în monografii.

Judecăţile lui sunt, mai ales până la 1900, cu rare excepţii, drepte, „obiective”. El se fixează asupra câtorva mari valori, ce rămân indiscutabile: Dimitrie Cantemir, întâiul romancier original, Costache Negruzzi, creatorul prozei literare, Alexandru I. Odobescu, creatorul eseului, Nicolae Filimon, al romanului, şi B.P. Hasdeu, al dramei istorice. Eminescu, „poetul naţional”, reprezintă steaua polară a literaturii române. Cei trei prozatori „clasici”, Ion Creangă, I.L. Caragiale (la care se omite dramaturgia) şi Ioan Slavici, aduc nota specifică a celor trei mari provincii româneşti: Moldova, Muntenia şi Transilvania.

Tratat cu severitate este Titu Maiorescu, de-a dreptul minimalizat, aşa cum vor fi mai toţi criticii. În schimb, i se recunosc meritele de mare poet lui Alexandru Macedonski, până atunci aproape ignorat. Pentru perioada interbelică, atenţia lui Călinescu se concentrează asupra celor mai reprezentativi romancieri, după opinia sa, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, ultimilor doi nerecunoscându-li-se însă proustianismul. În poezie, aprecierea lui superlativă se îndreaptă către Tudor Arghezi, Ion Barbu şi, din păcate, mai puţin către Lucian Blaga.

Călinescu nu gustă Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu I. Caragiale, respinge în bloc literatura „experienţelor” a „noii generaţii”, e profund nedrept faţă de Duiliu Zamfirescu şi Eugen Lovinescu, faţă de critici ca Perpessicius şi Vladimir Streinu, comentaţi doar ca poeţi, mult prea rezervat faţă de Nicolae Iorga. Funcţionează aici un subiectivism peste care greu se poate trece. Viziunea romanescă a lui Călinescu, ideea de a face din Istorie... o „sinteză epică”, o adevărată „comedie umană”, luând ca pretext scriitorii, se simte pregnant odată cu epoca paşoptistă. Pasiunea biografică, plăcerea de a descrie cu nerv mari panorame istorice, bogat colorate, arta portretistică excepţională se află acum în plină expansiune, ca în biografiile lui Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi mai ales Ion Heliade Rădulescu.

Atracţia pentru peisaj, pentru mediul ambiant, semnificativ pentru descifrarea operei, se regăseşte în capitolul consacrat lui Creangă (un concentrat al monografiei) şi în acela rezervat lui Octavian Goga, unde se desfăşoară un amplu tablou al Răşinarilor. Dar aceleiaşi viziuni romaneşti, cel puţin în parte, i se datorează şi jocul de lumini şi umbre, de contraste, care proiectează în scenă personaje cu trăsături negative caricate, tocmai spre a fi mai bine puse în evidenţă. O contribuţie şi-o aduc maliţia şi ironia călinesciană. Călinescu este prin excelenţă un spirit asociativ, circulând cu degajare în mai multe literaturi, şi, în primul rând, în cea română.

Astfel, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir e „un adevărat Roman de Renard românesc”, cronicarii munteni „au vulgaritatea sănătoasă argheziană”, Costache Conachi „este primul petrarchizant român”, în acelaşi timp, Călinescu are darul de a caracteriza sugestiv, într-o formulă memorabilă, care îl pune în lumină iarăşi pe criticul-scriitor. Ion, romanul lui Liviu Rebreanu, e un poem epic, „solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.

Din Răscoala, „câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării”. Criticul deschide uneori paranteze teoretice, disociind între nuvelă şi roman în capitolul despre Creangă sau definind romanul istoric în capitolul dedicat lui Sadoveanu. Spre a capta fondul de profundă originalitate al lui Tudor Arghezi, Călinescu fixează tipologia scriitorilor români: boierul „generos, revoluţionar din inteligenţă, liberal, socialist chiar” (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru I. Odobescu etc.); tipul ruralului (Mihai Eminescu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu etc.); „tagma balcanicilor” (Anton Pann, I.L. Caragiale, Ion Minulescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale, Urmuz etc.).

În capitolul care încheie Istoria literaturii române..., Călinescu accentuează ideea de vechime a românilor, relevând, ca şi autohtoniştii, fondul nostru geto-dac, şi încearcă o schiţare a psihologiei româneşti, ale cărei trăsături specifice le află încorporate în opera unor mari scriitori ca Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. De prin 1946, autorul începe să pregătească o nouă ediţie a operei sale fundamentale, care nu va putea să apară decât după aproape patru decenii. Modificările, în proporţie de doar zece la sută, sunt mai ales de ordin documentar, iar cele de conţinut nu afectează câtuşi de puţin stâlpii de rezistenţă ai monumentalei construcţii.

Istoria literaturii române. Compendiu e o sinteză, un ghid care avea în vedere pe cititorul străin. Autorul a renunţat la biografii, a operat o selecţie a scriitorilor, păstrând însă judecăţile de valoare cunoscute din Istoria... cea mare. În Prefaţă disociază între politică şi literatură, notând semnificative consideraţii ce i se pot aplica şi lui pentru epoca de după 1944, când şi-a compromis o parte a operei şi a biografiei prin concesii făcute „esteticii” proletcultiste şi regimului comunist.

Cartea nunţii e un roman-exerciţiu programatic, în care autorul îşi manifestă (polemic faţă de tradiţionalism) opţiunea pentru citadin, pe care o va teoretiza adeseori. Eroii fac automobilism, asistă la meciuri de box, se duc la cinematograf, frecventează baruri de noapte. Scrierea nu are densitate epică şi nu relevă psihologii de un contur mai accentuat. Ceea ce domină este caracterul poematic, chiar arunci când se încearcă observaţia detaşată, ca în descrierea „casei cu molii”. Există anumite similitudini între aceasta, ca simbol al senectuţii şi decrepitudinii, şi poezii precum Ghenca sau Rochia mov de seară. În prim-plan, se situează erosul, văzut eminescian, ca expresie a unei depline purităţi şi candori.

Filonul liric ce străbate Cartea nunţii anticipează şi poeme ca Epitalam sau Vino din Liban, mireasă, din ultimul volum de versuri al autorului, Lauda lucrurilor. Toate ideile lui Călinescu despre roman şi caracterologie, despre „indiferenţă” şi „obiectivitate”, despre mediul (citadin) se reîntâlnesc în Enigma Otiliei, epos de factură aproape demonstrativ balzaciană, care contrazicea practic proustianismul şi experimentalismul, neagreate de scriitor: subiect şi conflict bine închegate, construcţie solidă, personaje, mai curând caractere, întru totul memorabile. Naraţiunea conţine două planuri, acela al luptei succesorale privind averea lui Costache Giurgiuveanu şi a familiei Tulea şi acela erotic, al dragostei nerealizate a tânărului Felix pentru enigmatica şi inaccesibila Otilia.

În comparaţie cu Aglae, sora lui, de o cupiditate înverşunată, Moş Costache manifestă o avariţie ceva mai blândă, întrucât el poartă grija Otiliei şi a lui Felix. Dacă cei doi tineri se arată indiferenţi în privinţa moştenirii, ruda lor Stanică Raţiu se manifestă agresiv, apelând la cele mai josnice mijloace, spre a pune mâna pe banii lui Giurgiuveanu. Speţă de Dinu Păturică şi Tănase Scatiu, el este tipul arivistului, care nu cunoaşte nici un scrupul. În celălalt plan apar Felix, studentul medicinist, intelectual superior, îndrăgostit de fapt de o himeră, idealist şi indecis, şi Otilia, întruchipând misteriosul etern feminin, cu o psihologie indescifrabilă, oscilând între posibilitatea unui sentiment absolut şi spiritul practic.

Pe fondul acestei idile, aflată la hotarul dintre real şi ireal, îşi face intrarea moşierul Pascalopol, bărbat matur şi spirit fin, iubind-o pe Otilia cu un sentiment pe jumătate patern, fără impetuozitatea şi intransigenţa lui Felix, capabil însă de a o înţelege mai adânc şi de a-i reda cândva libertatea. Nu numai caracterologia, dar şi modul de a descrie interioarele, arhitectura, străzile Bucureştiului dinaintea primului război mondial sunt de factură balzaciană. Doar în descrierea Bărăganului, pe care-l evocase şi într-o poezie (Herodot), scrierea aminteşte de un Alexandru I. Odobescu sau Duiliu Zamfirescu.

Prin toate calităţile, prin tema şi structura lui, prin modul de tratare a personajelor, Enigma Otiliei rămâne cap de serie în romanul românesc (citadin) interbelic de observaţie obiectivă. Cu Bietul Ioanide, Călinescu îşi schimbă tehnica: renunţă aproape cu totul la „obiectivitate” şi „indiferenţă”, proiectând asupra personajelor o viziune comică, parodică, uneori sarcastică. Fluxul continuu al naraţiunii (caracteristic în Enigma Otiliei) e întrerupt de întoarceri în trecut, de scrisori, de jurnale ca acela al lui Tudorel, de pură esenţă totalitară, dezvăluind adeziunea la mişcarea de extremă dreaptă, mai exact, legionară, care îl face pe Ioanide să înmărmurească. Unii au văzut în asemenea inovaţii o influenţă proustiană.

Romanul nu mai este un bloc unitar, el conţine mai multe romane, poliţist, de aventură, de moravuri, autorul nemaisimţindu-se încorsetat de o singură formulă. „Bietul” Ioanide e spiritul constructiv, cu o neţărmurită sete de creaţie, „genial”, abstras din viaţa cotidiană, în acelaşi timp excentric până la histrionism. El trăieşte în lumea superioară a creaţiei, străin complet de ceea ce se întâmplă în jur, inclusiv de soarta celor doi copii ai săi, Tudorel, ajuns membru marcant al „mişcării”, şi Pica, gata să se căsătorească cu sumbrul şef al acesteia, Gavrilcea. E o „anormalitate” în comportarea şi în reacţiile lui Ioanide, ca şi în cele ale soţiei sale, care par mai mult miraţi decât îndureraţi de moartea năpraznică a copiilor lor.

Călinescu nu avea simţul tragicului şi nici contextul şi tonalitatea naraţiunii nu-l favorizau. Romanul, al cărui epic e mai degrabă static, se constituie ca o frescă (parţială) a societăţii româneşti din ajunul celui de-al doilea război mondial. Punctul forte îl formează descrierile de medii, de străzi, clădiri, mobilier (de exemplu, salonul lui Saferian), învederând un vrednic urmaş al lui Balzac, şi mai ales portretul, gen în care Călinescu excelase dintotdeauna. De astă dată însă portretul este şarjat până la caricatură. Mai toate personajele, în afară de majoritatea membrilor „mişcării”, aparţin intelectualităţii universitare sau înaltei societăţi. Ei sunt conformişti ca Gaitany, fricoşi ca Sufleţel, arivişti ca Gonzaly Ionescu, paranoici ca Hagienuş, impostori ca Pomponescu, poltroni ca Gulimănescu, naţionalişti „rumâni” ca Hangerloaica, aristocraţi care ajung aventurieri de două parale ca Hangerliu. E, în mare, o clasificaţie caracterologică, dar autorul accentuează latura grotescă, ridicolă, caricaturală, ocultând calităţile, complexitatea, ca unul care renunţase la observaţia detaşată, obiectivă.

Atitudinea aceasta revine, încă şi mai accentuată, în Scrinul negru, unde vechile clase, ţinând de elita socială dinainte de august 1944, sunt înfăţişate exclusiv într-o lumină sarcastică, mistificatoare. De anume interes este romanul, în bună parte epistolar, al Catyei Zănoagă, femeie cu mari disponibilităţi erotice, dar totodată rece şi calculată. Ioanide, trăind acelaşi complex al genialităţii şi având faţă de tinerele femei o comportare de cincuatenar veşnic îndrăgostit, a ajuns în graţiile puterii comuniste, pentru care imaginează şi alcătuieşte planuri de noi construcţii. Dar toate relaţiile lui cu noua societate „muncitorească” şi această societate însăşi stau sub semnul politizării forţate, a unui limbaj lozincard, mai exact, al schematismului, care face ca aproape totul să sune fals. Scrinul negru este cel mai slab roman al lui Călinescu.

Cel ce a scris în registru poematic Cartea nunţii n-a încetat niciodată să scrie versuri, cultivând o lirică mitologică (Fragment epic, Herodot IV. 8-9, Idilă teocritiană), bucolică (Georgicon), dar uneori cu reflexe romantice (Vânătorul), livrescă (Deborah, Fons Bandusiae), goliardică (Cântece de petrecere), s-a configurat mai târziu ca un poet al elementelor (aerul, focul, zăpada) în ciclul Lauda materiei, umbrit pe alocuri de conformism, şi mai ales ca un cântăreţ al erosului, în ciclul Statornicie din Lauda lucrurilor.

Poezii ca Epitalam, Vino din Liban, mireasă, precum şi O, tu cu ochi albaştri... sau Til a intrat în casă continuă să transmită o autentică vibraţie lirică. Ele contrabalansează caracterul excesiv livresc al unei bune părţi din versuri. În poemul dramatic Sun sau Calea netulburată, „mit mongol”, înstrunează Călinescu pentru prima dată o „laudă a lucrurilor”, a elementelor primordiale şi a circuitului cosmic. Sun e un înţelept şi un poet, un conducător care caută singurătatea, un admirator al umanităţii, al eternului feminin şi al purităţii juvenile. El e un simbol al tradiţiilor sfinte şi, mai presus de toate, un simbol al superiorităţii geniale, întru care se înrudeşte cu Luceafărul eminescian. Călinescu a tradus integral poezia lui Horaţiu, a publicat în reviste tălmăciri din Carducci, Foscolo, Panzini, Gozzi, Metastasio, Cazotte, Guicciardini, Sterne etc., iar în volum, Un om sfârşit de Giovanni Papini.

Opera literară

  • Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, Roma, 1925;
  • Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni, Roma, 1930;
  • Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1932; ediţia III, Bucureşti, 1938; ediţia Bucureşti, 1964; ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2002;
  • Cartea nunţii, Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită şi postfaţă de Marian Papahagi, Bucureşti, 1982;
  • Opera lui Mihai Eminescu, I-V, Bucureşti, 1934-1936; ediţia, I-IV, Bucureşti, 1985; ediţia, I-II, ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 1999-2000;
  • Poezii, Bucureşti, 1937;
  • Enigma Otiliei, I-II, Bucureşti, 1938; ediţia Bucureşti, 1961; ediţie prefaţată de Paul Georgescu, Bucureşti, 1966;
  • Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, 1938; ediţia (Ion Creangă. Viaţa şi opera), prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1966; ediţie îngrijită şi postfaţă de Mircea Braga, Bucureşti, 1976;
  • Principii de estetică, Bucureşti, 1939; ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1968;
  • Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941; ediţia II, ediţie îngrijită de Alexandru Piru, Bucureşti, 1982;
  • Sun sau Calea neturburată. Mit mongol, Bucureşti, 1943;
  • Istoria literaturii române. Compendiu, Bucureşti, 1945; postfaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1968;
  • Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, 1946; ediţia Bucureşti, 1965;
  • Trei nuvele, Bucureşti, 1949;
  • Kiev-Moscova-Leningrad, Bucureşti, 1949;
  • Bietul Ioanide, Bucureşti, 1953;
  • Am fost în China nouă, Bucureşti, 1955;
  • Studii şi conferinţe, Bucureşti, 1956;
  • Nicolae Filimon, Bucureşti, 1959;
  • Scrinul negru, Bucureşti, 1960; ediţia (Scrinul negru şi Dosarele „Scrinului negru”), I-II, ediţie îngrijită de Cornelia Ştefănescu Bucureşti, 1977; ediţiile I-II, ediţii îngrijite de Andrei Rusu, Bucureşti, 1982; ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1996;
  • Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, 1962;
  • Lauda lucrurilor, Bucureşti, 1963;
  • Cronicile optimistului, Bucureşti, 1964;
  • Opere, I-XVII, Bucureşti, 1965-1983;
  • Teatru, Bucureşti, 1965;
  • Estetica basmului, Bucureşti, 1965;
  • Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1965;
  • I. Eliade Rădulescu şi şcoala sa, ediţie îngrijită de Alexandru Piru, Bucureşti, 1966;
  • Studii şi cercetări de istorie literară, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1966;
  • Studii şi comunicări, ediţie îngrijită de Alexandru Piru, Bucureşti, 1966;
  • Scriitori străini, ediţie îngrijită de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino, Bucureşti, 1967;
  • Ulysse, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1967;
  • Scrieri despre artă, ediţie îngrijită de George Muntean, I-II, Bucureşti, 1968;
  • Universul poeziei, ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1971;
  • Texte social-politice. 1944-1965, prefaţă de Gheorghe Matei şi Gheorghe Ţuţui, Bucureşti, 1971;
  • Literatura nouă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Piru, Craiova, 1972;
  • Însemnări de călătorie, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1973;
  • Gâlceava înţeleptului cu lumea, I-II, ediţie îngrijită de Geo Şerban, Bucureşti, 1973-1974;
  • Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), prefaţă de Alexandru Rosetti, postfaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1977;
  • Mihai Eminescu. Studii şi articole, ediţie îngrijită de Maria şi Constantin Teodorovici, postfaţă de Constantin Teodorovici, Iaşi, 1978;
  • Scrisori şi documente, ediţie îngrijită de Nicolae Scurtu, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1979;
  • Avatarii faraonului Tla, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dimitrie Vatamaniuc, Iaşi, 1979; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marian Papahagi, Bucureşti, 1982;
  • Aforisme şi reflecţii, ediţie îngrijită de I.D. Pârvănescu şi Alexandru Stănciulescu-Bârda, prefaţă de I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1984;
  • Corespondenţa lui Al. Rosetti cu G. Călinescu (1932-1964), prefaţă Liviu Călin, Bucureşti, 1984;
  • G. Călinescu şi contemporanii săi, I-II, ediţie îngrijită de Nicolae Mecu, Bucureşti, 1984-1987;
  • Aproape de Elada, ediţie îngrijită de Geo Şerban, Bucureşti, 1985;
  • Poezii. Teatru. Nuvele, Bucureşti, 1986;
  • Însemnări şi polemici, ediţie îngrijită şi postfaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1988;
  • Cronici literare şi recenzii, I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu şi Ion Bălu, Bucureşti, 1991-1992;
  • Opere, I-IV, coordonator Ion Bălu, ediţie îngrijită de Nicolae Mecu, introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1993-2002;
  • Fals jurnal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1999;
  • Semne de viaţă în pustiu, ediţie îngrijită de Geo Şerban, Bucureşti, 2001;
  • Cultură şi naţiune, ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2002.

Ediţii

  • Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1938;
  • Ion Creangă, Opere, prefaţa editorului, Bucureşti, 1954.

Traduceri

  • Giovanni Papini, Un om sfârşit, prefaţa traducătorului, introducere de Alexandru Marcu, Bucureşti, 1923.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …