George Bălăiţă

George Bălăiţă (17 aprilie 1935, Bacău) - prozator, eseist, publicist, traducător şi editor. Este fiul Constanţei (născută Popa) şi al lui Gheorghe Bălăiţă, funcţionar comercial.

Urmează, un timp, cursurile Institutului de Cultură Fizică şi Sport din Bucureşti (1953-1955). Este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967). Lucrează ca desenator tehnic, profesor suplinitor şi instructor metodist, iar din 1964, ca redactor şi apoi redactor-şef adjunct al revistei „Ateneu” din Bacău. După mutarea la Bucureşti, devine secretar al Uniunii Scriitorilor (1979), apoi director al Editurii Cartea Românească (1980-1989) şi redactor-şef al revistei „Arc” (1991-1997).

Debutează cu reportaje în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1958) şi cu proză în „Luceafărul” (1960). Primele cărţi ale lui Bălăiţă (Călătoria, 1964; Conversând despre Ionescu, 1966; Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, 1967), volume de proză scurtă, interesante prin ele însele, apar în perspectiva vremii ca pregătitoare ale romanelor de mai târziu. Tânărul scriitor practică, împreună cu Nicolae Velea, Fănuş Neagu şi D.R. Popescu, o literatură despre oameni suciţi, adică despre unii care, fie că e vorba de copii sau de ţărani, se descoperă pe ei înşişi şi îşi regăsesc inocenţa prin felul năstruşnic de a vorbi şi de a exista. Ei exprimă euforia desprinderii din alienare, traversând totodată, îndeosebi copiii, momente de nedefinită tristeţe.

Nu fără legătură cu literatura absurdului, prozatorul obţine efecte din îngemănarea insolitului cu banalitatea. De pe acum se manifestă refuzul unui realism plat în declinarea de către narator a competenţei auctoriale, în renunţarea la cronologia lineară, în compoziţia ce pare a fi regizată de hazard, în indecizia asupra caracterului imaginar sau „adevărat” al întâmplărilor, mergând până la sugestia că întregul univers al acestor proze ar fi inventat de narator. Asemenea procedee nu alterează cu nimic însuşirile scriitorului, de pe acum frapante, de captare a realului în datele lui concrete.

În această ultimă privinţă, volumul Întâmplări din noaptea soarelui de lapte este mai puţin edificator, în schimb, prin elementele lor simbolice, onirice ori de basm, „întâmplările” reprezintă încă un pas spre lumea romancierului, în care distincţia dintre real şi imaginar va fi devenit caducă.

Întreaga măsură şi-o dă Bălăiţă cu Lumea în două zile (1975, Premiul Uniunii Scriitorilor), roman ce reprezintă o dată importantă în literatura română a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Cele „două zile” fac parte din existenţa polară, contradictorie, a lui Antipa, mic funcţionar. În 21 decembrie, în oraşul Albala, el trăieşte domestic şi pasiv, dependent ca o plantă agăţătoare de mult mai dinamica lui soţie, care se agită prin apartament, pregătind bunătăţile pentru ziua de Crăciun. Dacă ziua aceasta stă sub semnul vieţii paşnice, vegetative, în 21 iunie, când acţiunea se mută de la Albala la Dealu Ocna, unde Antipa îşi desfăşoară activitatea, tot ce se întâmplă intră într-un regim infernal.

La o masă neagră se adună - număr simbolic - douăsprezece personaje, în faţa mesenilor, cu care îşi face veacul în cârciumă, mai întâi neîncrezători, apoi stupefiaţi şi la urmă consternaţi şi înfricoşaţi, Antipa îşi dovedeşte darul de prezicător al morţii. Pe rând, diverşi locuitori ai oraşului, ba chiar şi unii dintre convivi decedează la data anunţată de el. Istoria se termină tragic. Părându-i-se că Antipa, din care îşi făcuse un idol, nu e la înălţimea aşteptărilor lui, Anghel, un iluminat de focul iadului, îl ucide. În legătură cu cele „două zile”, s-a vorbit ca despre doi versanţi opuşi, domestica şi infernalia, care n-ar comunica între ei.

La o primă vedere, lucrurile aşa stau. Sunt lesne de enumerat elementele acestei simetrii inverse. După cum se găseşte la Albala ori la Dealu Ocna, Antipa e absent, adormit sau ironic şi profund, e visător sau activ, jovial sau cinic, paşnic sau malefic. Blajinului August pălărierul, care întruchipează spiritul de toleranţă, relaţia cu toposul domestic, i se opune fanaticul până la crimă Anghel. Sentimentului conjugal şi matern al Feliciei îi răspunde nesaţiul erotic al Silviei Racliş. De o parte căminul, cu jocuri nevinovate, de cealaltă cârciuma, cu petreceri sinistre. De o parte iarna sărbătorească, de cealaltă vara tulbure şi tulburată.

S-ar zice că într-una din zile eroii sunt în paradis, în cealaltă în infern. În pofida acestor opoziţii, cele două existenţe ale lui Antipa totuşi comunică, iar punţile dintre ele nu se limitează la personaje şi situaţii. De fapt, în adâncime, cele două zile au o substanţă comună, dar una care tinde „iarna” spre o stare vegetativă, în vreme ce „vara” intră în ebuliţie. Amândouă deţin o plasmă elementară indistinctă, lipsită de complexitate, în ambele oamenii sunt informi, ca prinşi într-o magmă.

Mai mult decât atât, chiar în comportamentul lor cele două laturi ale firii lui Antipa tind să alunece una într-alta, ceea ce autorul pare să şi spună: „Vreau doar să arăt cum într-o singură fiinţă aceste două stări sunt active şi într-un echilibru relativ”. Într-adevăr, incontestabila deosebire dintre părţi este totuşi una relativă. De pildă, dacă la Dealu Ocna Antipa trăieşte sub imperiul agresivităţii şi al hazardului, dincolo, în Albala, maternei Felicia nu-i lipseşte o anumită agresivitate a geloziei, după cum nu lipsesc nici accidentele ori catastrofele domestice.

Deosebirea e că în timp ce la Dealu Ocna ele sunt groteşti, la Albala sunt hazlii, burleşti. Or, diferenţa dintre burlesc şi grotesc nu este de ordinul opoziţiei, ci de acela al vecinătăţii. Poate că sărbătorirea Ajunului de Crăciun la 21 decembrie sugerează tocmai faptul că, în cadrul general al unei opoziţii, regimul mai profund al lucrurilor este acela al alunecării şi al devierii dintr-un tipar prezumtiv. În acest regim există Antipa însuşi care, nu fiindcă ar fi o dată placid şi altă dată malefic, nu poate fi definit, ci pentru că „el este din toate câte ceva şi nimic precis” (Eugen Simion).

Lumea lui Bălăiţă nu este cea reală, iar romanul său nu este unul realist. Nu psihologia şi faptele indivizilor veridici îl preocupă pe prozatorul care priveşte lumea din perspectivă ontologică. Autorul cercetează fiinţa şi zonele ei de adâncime, faptele şi personajele nefiind decât vizualizări şi corporalizări ale constatărilor lui, dintre care cea mai importantă se arată a fi aceea că fiinţa este circumscrisă negativităţii. Una dintre zonele ontologice pomenite este cea a vieţii neînfrânate de nici o normă în sălbăticia ei. Singura „normă” pare a fi jocul hazardului. În acea zonă se ucide şi bântuie teama de moarte. Exorcizarea fricii se realizează, ca în societatea originară studiată de Rene Girard, prin desemnarea unor victime expiatoare.

Abia atunci când jocul criminal îşi face efectul, se produce uşurarea manifestată prin hohotul de râs înfricoşător: „Moare, a râs şi Antipa şi am început toţi să râdem [...] asta ne-a electrizat, a readus printre noi buna dispoziţie, da, vrem, am urlat unanim, am ciocnit paharele...”. Veselia aceasta este însă una infernală. Când se găseşte la Dealu Ocna, Antipa se schimbă, parcă, într-un diavol: „Eşti dat dracu, sughiţa Druică şi se îneca în râs. Am şi certificatul, a spus Antipa”.

Crima pusă la cale de personajul care decide în joacă soarta semenilor lui este una generatoare de haos. Orgia bahică pe care o dezlănţuie face să se şteargă diferenţele şi determină indivizii să-şi piardă identitatea, să se aglutineze într-o turmă vânzolită de dezordine: „Dar ce se întâmplă? Doctorul Puşlenghea are capul profesorului Lăduncă, pe umerii lui Viziru stă capul lui Puşlenghea, inginerul Druică poartă capul lui Antipa. Dar trupul lui Antipa? S-o fi topit în căldura mare.”

Un alt factor de dezordine şi spaimă este sexualitatea. Iminenţa ei stârneşte în Antipa „vârtej, teamă, ruşine, triumf”, adică, altfel spus, tot haos. Erosul agresiv este reprezentat de Silvia Racliş. Cu gura ei „lacomă”, „crudă”, „neîndurătoare”, în care proliferează „dinţi tăioşi care se înmulţesc şi îi acoperă faţa”, Silvia Racliş îşi arată natura malefică. Ea este devoratoare ca femela păianjenului, împerecherea cu ea este primejdioasă.

În chip vădit, Silvia Racliş aparţine zonei infernale. Ea păstrează amintirea veacurilor primordiale, iar cineva o întreabă: „Unde îţi ascunzi coada şi copitele?” Tot aşa cum beţia de pe urma programării crimei îi învălmăşeşte pe indivizi într-o masă nediferenţiată, iar sexualitatea „armăsăroaicei” îl dezarticulează pe individ: „maţele tale şi pipota, ficatul, ce mai aveai pe acolo, pluteau la voia întâmplării.” De rândul acesta, însă, nu mai este vorba de o dezordine agitată, ci de o toropeală ameninţătoare care îl cuprinde pe bărbatul ce va rămâne gol, mic şi flasc.

La Albala, Antipa asistă neputincios la prăbuşirea lui în nonsens: „Sunt apa din ceaşca asta care este tot eu, dar o clătinare, uite, o adiere face să-mi scape sensul, apare, se scufundă, nu este.” Haosul agitat de moartea intempestivă anunţată - şi, în sens performativ, înfăptuită - de Antipa este înlocuit de o confuzie moleşită. Din agresiv, cum e în cealaltă postură, personajul ajunge „un leneş care-şi suge unghiile toată iarna”, un individ comparat pe drept cuvânt de prietenii săi cu Oblomov.

În funcţie de situarea într-un plan sau în celălalt, erosul, întruchipat de această dată de Felicia, se schimbă şi el, devenind protector şi matern. Până şi moartea se modifică, ea nemaifiind consecinţa unei decizii criminale, ci o retragere odihnitoare din viaţă: „Trupul ei (al Feliciei) era o cetate invincibilă, sufletul ei era osia lumii. Ea era locul în care Antipa renăscuse şi va fi îngropat când îi va veni vremea.”

Din păcate, toropeala lui Antipa o contaminează şi pe Felicia: „A băgat de seamă până acum o anume lene, moliciune, întârzierea în mişcarea braţelor, a picioarelor ei.” S-ar zice că, pentru a-şi păstra identitatea, iubirea trebuie să se degajeze de descompunerea prin moleşeală. Ca să se păstreze curată, iubirea pentru celălalt trebuie să fie iluzorie. Închisă în ea însăşi, iubirea se iubeşte pe sine. De aceea, la modul simbolic, Felicia trebuie să-l ucidă pe Antipa: „Şi pentru ca iubirea să rămână pură şi neîntinată era nevoie de moartea lui. Numai aşa fiinţa ei omenească s-ar fi eliberat. Şi liberă de orice constrângere, netulburată de micile înşelăciuni, ea şi-ar fi iubit în linişte iubirea.”

Cercul fiind infernal, şi fiinţa destinată negativităţii, fiul lui Antipa, care - pentru a asigura circularitatea - se naşte după moartea tatălui, nu vrea să-şi facă apariţia în lume: „el se răsuci în apa caldă şi întunecată şi nu vru să se arate”. Totuşi, copilul nu poate să se împotrivească pentru că ciclul este fără de sfârşit. Îl scoate la „lumină” „un bărbat cu mâinile puternice şi îndemânatice, noduroase”: „haide, îi spuse cu glasul lui gros şi batjocoritor, am să-ţi dau tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ieşi odată.” Puţini scriitori români evoluează cu atâta sârguinţă în abisalitate ca Bălăiţă, meritul romancierului fiind acela de a o face într-o manieră de o mare consistenţă artistică.

Ca şi substanţa, modalitatea literară a romanului funcţionează prin deviere şi, mai ales, prin amestec între opuşi. Se deviază dinspre grotesc spre burlesc, dinspre baroc spre parodic, dinspre sensul aproximat spre un alt sens aproximat, şi se împletesc inextricabil realul cu imaginarul, adevărul cu minciuna, fantasticul cu banalul, tonul farsei cu tonul tragic, artificiul cu autenticitatea, livrescul cu senzorialul, pentru captarea în frază a senzaţiilor de diverse feluri Bălăiţă fiind excepţional dotat. În roman se amestecă anchetatori, voci, limbaje, timp narativ şi secvenţe temporale, paranteze, digresiuni, puneri în abis.

Autorul este la curent cu toate tehnicile utilizate de romancierii moderni, de la Joyce la Robbe-Grillet. Procedeele folosite împiedică sensul să se precizeze, îl fac să fie la rândul lui deviat şi amestecat. Poate că adevăratul sens al romanului este cel pe care l-a surprins Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, şi anume luarea carnavalescă în derâdere a culturii oficiale şi, dincolo de aceasta, a ordinii inerte şi constrângătoare în care s-a trăit la noi. Lumea în două zile este şi un roman despre roman, adică o meditaţie asupra literaturii, prin care Bălăiţă participă la una din tendinţele europene dominante ale vremii.

Acest aspect dobândeşte noi valenţe în Ucenicul neascultător (1977, Premiul „Ion Creangă” al Academiei), prezentat la apariţie ca prim volum al unei trilogii. Reapar aici „scribii” la mai multe niveluri, care înregistrează fapte şi le transcriu. Personajul principal, Naum Capdeaur, consemnează povestea celor din jurul său, fiind la rândul lui observat de ei. Romanul este, în parte, acela al formării unui scriitor ca „ucenic neascultător”. Aceasta înseamnă, s-ar zice, că scriitorul împiedică sensul aparent al faptelor să se fixeze şi produce o derută prin care, subiacent, se comunică un sens subversiv despre infernul istoriei.

Cartea e şi mai barocă, şi mai complicată, şi mai livrescă decât cea anterioară; se face şi mai mult apel la mit, la legendă, la basm. Pe de altă parte, din confuzia voită se desprind totuşi nuclee şi se organizează opt naraţiuni. Cât despre substanţă, aceasta urcă din ontologic spre social şi spre psihologic. Conturând mai decis personajele decât în trecut, Bălăiţă reia o temă tradiţională a prozei româneşti, aceea a venirii de la sat la oraş. Conceput ca unul despre „cucerirea” oraşului, motivul se îmbină cu romanul puterii, caracteristic deceniului al optulea. Este romanul unei familii şi, totodată, un Bildungsroman. Se regăseşte aici însuşirea de a face ca prin tratamentul parodic - de altfel, mai puţin accentuat decât în Lumea în două zile - să nu se piardă fiorul tragic şi reapare marea foame de concret a prozatorului.

Deşi lipsit de intensitatea şi densitatea creatoare din romane, nu este de neglijat nici volumul Nopţile unui provincial (1983). Acum autorul se plimbă relaxat pe dinaintea imaginilor unor mari personalităţi (Eminescu, Tolstoi, Chagall, Heisenberg), pe care evită să le vadă ca pe nişte statui prin aceea că le priveşte dintr-un unghi insolit. Despre Eminescu vorbeşte o călugăriţă în vârstă care l-a cunoscut fără să fi avut conştiinţa a ceea ce reprezenta presupusul poet, pe Sadoveanu naratorul îl întâlneşte când viaţa aproape se retrăsese din el, dar mai scapără intermitent. Relatând pe un ton neutru, autorul ştie încă să atragă participarea cititorului, care actualizează emoţia tăinuită, însă nu absentă din volum.

După 1989, Bălăiţă nu se mai manifestă ca prozator, ci publică o traducere din Andrei Platonov, precum şi o culegere de eseuri scrise între 1964 şi 1994, Gulliver în ţara nimănui, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1994). Aflat în plină putere creatoare, Bălăiţă este una dintre prezenţele majore ale literaturii române de după al doilea război mondial.

„Cel mai frapant lucru la George Bălăiţă este tocmai luarea în derâdere a normelor (nu în ultimul rând, şi literare), latura de bufonerie estetico-morală, care îşi are reflexul în structura însăşi a romanelor sale. [...] Jovialitatea naratorului lui G. Bălăiţă este expresia acestei lumi de aparenţe, neînfrânată de ipocrizii moraliste şi bucuroasă să se înfrupte din plăcerile vieţii: o lume pusă pe şotii, pe „drăcovenii", râzând cu toată gura, care încearcă în felul acesta gustul libertăţii, rezistând opresiunii tragice.” (Nicolae Manolescu)

Opera literară

  • Călătoria, Bucureşti, 1964;
  • Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966;
  • Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ediţia II, Bucureşti, 1999;
  • Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1985; ediţia V, Bucureşti, 1998;
  • Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977;
  • Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983;
  • Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.

Traduceri

  • Andrei Platonov, Cevengur, prefaţă de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Janina Ianoşi).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …