Geo Bogza

Geo Bogza (6 februarie 1908, Ploieşti - 14 septembrie 1993, Bucureşti) - poet, prozator şi gazetar. Este fiul Elenei Rhea Silvia (născută Georgescu) şi al lui Alexandru Bogza, antreprenor. Bogza face şcoala primară între 1915 şi 1919, la Ploieşti. Urmează cursurile şcolilor de marină de la Galaţi şi Constanţa, străbătând astfel Dunărea şi Delta, dar nu va practica profesia de marinar. Începe o lungă şi excepţională carieră de gazetar; în ianuarie 1928, editează - împreună cu Alexandru Tudor-Miu -, la Câmpina, revista de avangardă „Urmuz”, debutând acolo şi ca poet; colaborează la „Bilete de papagal”, „unu”, „Meridian”, „Pinguinul” etc.

În 1929 debutează editorial cu volumul de poeme Jurnal de sex, care alături de altele, publicate în diverse reviste de avangardă, îi aduc acuzaţii de pornografie, procese şi chiar detenţii, în 1933 şi în 1937. În anii 1936 şi 1937 se află în Franţa şi Spania ca ziarist, de unde trimite reportaje pentru „Lumea românească”, între care şi ciclul Tragedia poporului basc.

În 1939 întreprinde o excursie pe bicicletă de-a lungul Oltului, iar din 1941 începe să publice în „Revista nouă” reportajele care vor alcătui Cartea Oltului (1945). Va colabora la mai toate marile ziare şi reviste: „Vremea”, „Tempo”, „Rampa”, „Cuvântul liber”, „Azi”, „Frize”, „Bluze albastre”, „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România liberă”, „Scânteia”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară” etc. În 1948 devine membru corespondent, iar în 1955 membru titular al Academiei Române. În 1978 primeşte Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. A semnat şi George Bogza şi a folosit, la început, şi pseudonimul Andre Far.

Având peste 65 de ani de activitate creatoare şi manifestându-se în poezie, proză şi îndeosebi în gazetărie, abordând cele mai diverse genuri în modalităţi originale, Bogza rămâne pretutindeni un liric profund, un poet modern tulburător, care îşi extrage inspiraţia din meditaţia continuă şi pasionată asupra condiţiei omului contemporan, a măruntelor sau grandioaselor sale acte existenţiale, într-o lume sfâşiată de ireductibile contraste, de tragedii personale şi de războaie, dar şi de dualitatea efemer-etern. În tot ce scrie, el are capacitatea rară de a se înălţa la gestul solemn, de a găsi tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimată a experienţei anodine şi, uneori, chiar de a descoperi sensul tragic al existenţei umane într-o lume profană, care trăieşte doar în prezentul imediat.

Debutând în atmosfera negativistă şi iconoclastă a avangardei, cu poeme programatic banale, dar cu violenţe de limbaj - pe care, mai târziu, le va renega, iar critica le va respinge: George Călinescu le taxează drept „brutal priapice” -, Bogza se înscrie de fapt într-o căutare mai generală, care fusese inaugurată la noi de „estetica urâtului” promovată de Tudor Arghezi şi care voia acum să-şi întoarcă faţa şi mai mult spre realitatea atroce, să rupă total cu „estetica de fildeş”.

Punând poemelor sale motouri din Arghezi sau închinându-le „colegilor” Saşa Pană, Felix Aderca, Harry Brauner etc., tânărul poet făcea mai degrabă reportaje într-un fel de proză poetică şi se considera un exponent al omului elementar, înglobând în simţirea sa suferinţa universală: „Vă voi vorbi despre oamenii petrolului / şi despre sufletul lor mai negru şi mai inflamabil decât petrolul. / Vă voi vorbi despre mine / fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului / şi sufletul meu negru şi inflamabil / mă face să vă vorbesc vouă celorlalţi oameni cu toată brutalitatea. / [...] Aşa a fost de fiecare dată: / inima mea a bătut regulat, / şi asta m-a făcut să am încredere în mine / şi să fiu sigur că legile naturii sunt cu mine şi îmi dau dreptate” (Poem petrofil).

Autorul însuşi le considera „poeme minore”, pentru că ilustrau o anecdotică a cotidianului, dar ele dezvăluiau şi o anume „exasperare”, care îl apropie, ca stil, de expresionişti, aşa cum „sinceritatea liminară” îl apropie de generaţia lui Camil Petrescu, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian. Căci, alături de Misterioasa crimă din comuna Buştenari sau de Poem ultragiant, se găsesc - în volumul Poemul invectivă (1933) - şi Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate, Balada ucigaşului, Gheorghiţă cismarul etc. Epatarea practicată de simbolişti şi retorica teribilă avangardistă sunt în fapt bine topite într-o atitudine romantică, disimulată, din oroare de clişee „poetice”.

Dar marea literatură specifică acestui autor începe odată cu revelaţiile reportericeşti, străbătute de o infinită generozitate şi de o simbolică poetic-umană, din Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1939). Sunt reportaje despre minele de aur din ţinutul moţilor, cărora le urmează altele, despre Valea Jiului, despre lumea petrolului, a tăbăcăriilor, a periferiilor marilor oraşe etc. Toate culminând cu marea aventură geologico-istorică a curgerii Oltului. Prin aceste proze poetice, Bogza este, la noi, creatorul reportajului literar, gen în care a fost adesea imitat, niciodată însă egalat. Scriitorul a pus în ele toată personalitatea sa solemnă şi patetică, veşnic uimită şi sensibilă la „frumuseţe şi grandoare”, aplecată asupra realităţii imediate, dar percepută din „perspectiva lui Sirius”, păşind prin mizeria lumii înconjurătoare, dar cu capul în cerurile sublime.

O viziune estetică a realităţii şi o conştiinţă fulgurantă produc tablouri de neuitat, pagini antologice trasate cu un simţ tragic revelatoriu. Aşa sunt descrierea minei de aur de la Roşia Montană, interioarele austere ale locuinţelor moţilor, ritualul lent în care o femeie mănâncă un măr, moartea simbolic-tragică în noaptea de Crăciun a lui Iacob Onisia în Valea Jiului, atâtea alte scene memorabile din sufocantele tăbăcării, din pestilenţialele periferii bucureştene - tranşant deosebite de imagini similare din scrierile lui Cezar Petrescu (Aurul negru) sau George Mihail Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) şi chiar de reportajele nude ale unui F. Brunea-Fox. Din această viziune gigantesca şi animistă, dar şi în intenţia detaşării de zbaterile întunecate ale omenirii în preajma războiului (Inscripţie), a întoarcerii la natura esenţelor, Bogza creează capodopera sa, carte unică în literatura noastră - Cartea Oltului, subintitulată la ediţia din 1976 „Statuia unui râu”.

Amintind oarecum de cartea civilizaţiei Nilului scrisă de Emil Ludwig, Cartea Oltului este însă mai puţin monografia unui râu, cât mai ales evocarea simbolică a unor momente istorice şi descrierea geografică a unei naţiuni. Discursul coboară până în preistorie şi geologie, pentru a „urca” apoi în Cosmos, luând drept traseu un râu de atâtea ori semnificativ pentru neamul românesc. Străbătând şapte trepte, de la izvorul ce curge din mineral şi până la vărsarea în Dunăre ce pare o întoarcere în Cosmos, marele râu devine pretextul unor amintiri istorice şi al unor întâlniri umane cu semnificaţii etern actuale, în care personificarea naturii grandioase depăşeşte orice „pitoresc” vlahuţian, iar hiperbolizarea senzitiv-sentimentală abia mai aminteşte uneori de homerismul livresc al lui Calistrat Hogaş.

Reporterul-poet recidivează, în circumstanţe istorice diferite, dar în aceeaşi tonalitate hiperbolică, cu Meridiane sovietice (1953), relatare însufleţită a unei călătorii pe o sută de meridiane, de la Moscova la Vladivostok, cu ample incursiuni în timp, de la Caucazul lui Prometeu la construirea oraşului de pe Neva de către Petru cel Mare, de la Revoluţia din Octombrie la imaginea flotei aeriene sovietice.

Scrisă în anii 1950-1952 şi supusă canonului ideologic oficial, cartea se sprijină, totuşi, pe o bogată documentare istorică, menită mai cu seamă să confere un relief simbolic prezentului, temele recurente contrapunctic fiind timpul măsurat „solemn şi grav” din turnul Spaski al Kremlinului şi călătoria corăbiilor pe marile fluvii şi mări, de la argonauţi până la vasul „Aurora”. Pagini memorabile sunt dedicate nopţilor albe ale Leningradului, monumentelor artistice, descrierii mulţimii de neamuri din Caucaz etc. Şi aici Bogza contrazice concepţia comună a reportajului construit pe contraste lesnicios de perceput şi realizează vaste panorame, spectaculos trecute însă unei realităţi cu un alt chip decât cel pe care el ar fi vrut să-l legitimeze.

În 1974, Bogza îşi adună în volumul Paznic de far tabletele publicate după 1966, în „Contemporanul”, dovedindu-şi încă o dată aplecarea spre cotidian, preocuparea obstinată de a extrage semnificaţii general-umane din cel mai banal eveniment. Însă, cum observaţia i s-a acutizat, meditaţia aforistică are o forţă de penetraţie considerabilă, scriitorul însuşi personificând pentru lumea românească a acelor ani o conştiinţă cetăţenească sublimă şi tragică fără replică, un veritabil reper moral, ca un memento teribil, deseori de temut.

În 1978, selectează, în Orion, din întreaga sa creaţie poematică textele pe care le consideră a fi ilustrarea „stărilor sufleteşti fundamentale - în epoci atât de diferite ale istoriei şi ale vieţii autorului implicată în istorie - cu evoluţie imprevizibilă”; ceea ce vrea să sugereze, ca şi întreg conţinutul volumului, oarecare contradicţii şi divergenţe. Şi totuşi, vocea lirică, ispitită mereu de sublim, conservă intactă emoţia în faţa miracolului cotidian: „Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet / unul dintre acei oameni pe care zeii îi întruchipează / când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie / - şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni, / iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud / sunt cuprinse de aceeaşi adâncă tulburare.”

Opera literară

  • Jurnal de sex, Bucureşti, 1929;
  • Poemul invectivă, Bucureşti, 1933;
  • Ioana Maria, Bucureşti, 1937;
  • Ţări de piatră, de foc şi pământ, Bucureşti, 1939;
  • Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1945;
  • Cartea Oltului, Bucureşti, 1945; ediţie îngrijită şi prefaţă de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1979;
  • Ţara de piatră. Confesiune despre vitregia naturii şi a istoriei, Bucureşti, 1946;
  • Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Bucureşti, 1947;
  • Sfârşitul lui Iacob Onisia, Bucureşti, 1949;
  • Începutul epopeii, Bucureşti, 1950;
  • Porţile măreţiei, Bucureşti, 1951;
  • Şantierul de la cumpăna apelor, Bucureşti, 1951;
  • Trei călătorii în inima ţării, Bucureşti, 1951;
  • Anii împotrivirii, prefaţă de Ion Vitner, Bucureşti, 1953;
  • Meridiane sovietice, Bucureşti, 1953;
  • Tablou geografic, Bucureşti, 1954;
  • Ciu-Yuan, Henry Fielding, Walt Whitman, Bucureşti, 1955;
  • Scrieri în proză, I-V, Bucureşti, 1956-1960;
  • Tăbăcării şi lumea petrolului, Bucureşti, 1957;
  • O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1968;
  • Privelişti şi sentimente, Bucureşti, 1972;
  • Paznic de far, Bucureşti, 1974;
  • Orion, Bucureşti, 1978;
  • Poezii şi poeme - Poesies et poemes, ediţie bilingvă, traducere de Ileana Vulpescu, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979;
  • Spania în inima şi conştiinţa mea, Bucureşti, 1981;
  • Ca să fii om întreg, Bucureşti, 1984;
  • Jurnal de copilărie şi adolescenţă, Bucureşti, 1987;
  • Basarabia, ţară de pământ, Bucureşti, 1991;
  • Trapez, prefaţă de Valeriu Cristea, Bucureşti, 1994;
  • Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Bucureşti, 1996;
  • Rânduri către tinerii scriitori ardeleni, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Rad, Cluj Napoca, 2003.