Geneza şi specificul Revoluţiei pandurilor din 1821

Extinderea tezelor la revoluţia pandurilor ne apare cu atât mai puţin întemeiată. Oare mişcarea românească a fost provocată de diplomaţia ţaristă? Tudor Vladimirescu a răsculat norodul bizuindu-se pe venirea trupelor ţarului în sprijinul programului său? Ce fel de informaţii au avut la îndemână memorialişti ca C. Izvoranu, Ştefan Scarlat Dăscălescu sau Naum Râmniceanu, când l-au prezentat pe comandantul pandurilor drept instrument al consulului Alexandru Pini?

Din mai multe izvoare (precum însemnările lui Gheorghe Cantacuzino, cronica atribuită lui C. Ducas, memoriile lui Liprandi etc.) aflăm că marele consiliu al Eteriei a fost tot timpul o oficină de zvonuri mincinoase. Ipsilanti se prezenta drept mandatar al ţarului şi dădea asigurări că armata rusă va veni în curând în Principate. Din proclamaţiile eteriste, mulţi au dedus că „Ipsilanti este unealta Rusiei, iar că Tudor este colaboratorul său. Partidul eteriştilor [din Bucureşti]... a căutat prin orice mijloace să sprijine această părere”. Însuşi Iordache „căuta să convingă pe toţi că Tudor acţionează în înţelegere cu prinţul Ipsilanti şi după instrucţiunile acestuia” (relatează Liprandi).

Teza pusă în circulaţie de eforia eteristă din Bucureşti (şi susţinută, ulterior, de scriitorii filoeterişti, precum şi de apărătorii clasei boiereşti) a constat în negarea caracterului spontan (=determinat de cauze interne) şi relativ independent (=nedirijat din afară) al mişcării pandurilor, şi în prezentarea ei ca o acţiune provocată de Eterie şi afiliată acesteia. Toate acestea constituie un motiv în plus de a se examina cu atenţie consistenţa logică a mărturiilor după care guvernul ţarist şi căpeteniile eteriste au fost inspiratorii mişcării lui Tudor: „Muscalii (autorităţile ţariste) căutau mijloace să ridice o revoluţie...” în Valahia. Pe Tudor „l-au ales capii revoluţiei greceşti şi d-l Pini şi l-au trimis cu 40 de arnăuţi peste Olt, ca să revolteze poporul” (C. Izvoranu, Ştefan Scarlat Dăscălescu, Naum Râmniceanu).

Mai întâi, este îndoielnic că Rusia ţaristă voia răscularea ţărănimii române. Autorităţile ţariste trebuie să fi ştiut că împrejurările din Principate nu puteau genera o răscoală cu caracter exclusiv antiotoman. În faţa conflictului dintre fanarioţi şi turci - şi câtă vreme Rusia nu era intrată în război -, populaţia din aceste ţări înclina mai degrabă să se asocieze cu Poarta decât cu fanarioţii, căci, după cum se exprimă Zilot Românul, în Valahia şi Moldova „săriseră stăpânitorii greci peste tot hotarul hrăpirii”. Astfel, izbucnirea unei răscoale româneşti - ce avea să fie, inevitabil, antiboierească şi antifanariotă - nu se putea să nu creeze dificultăţi eteriştilor. Principial, curtea de la Petersburg era împotriva oricărei acţiuni revoluţionare. Dar mai ales mişcările cu caracter social, antifeudal, găseau în împăratul Alexandru I şi în guvernul său pe cei mai înverşunaţi duşmani ai lor.

Să examinăm situaţia creată prin fuga lui Caragea (29 septembrie 1818). Diferendul ivit cu acest prilej între Poartă şi reprezentantul Rusiei la Constantinopol, Stroganov, în problema succesiunii la tronul Valahiei, s-a aplanat repede, fiindcă ambele puteri erau interesate să ia măsuri împotriva creşterii agitaţiei antifanariote în Ţara Românească. Iniţial, Stroganov a susţinut că, în împrejurarea dată, Poarta n-are dreptul să procedeze singură la numirea unui nou domnitor, ci trebuie, în prealabil, să se consulte cu Curtea de la Petersburg: „Curtea Imperială... nu va recunoaşte vinovăţia voievodului Caragea, decât în urma unei cercetări făcute de ambele părţi (sublinierea lui Stroganov), asupra cauzelor care i-au provocat fuga, verificare ce urmează să stabilească sau să atenueze această vinovăţie. Orice numire în locul lui, care se va face înaintea acestui examen legal, va fi în contrazicere evidentă cu conţinutul tratatelor, şi, în consecinţă, va reprezenta un act opus voinţei Rusiei, lipsit de asentimentul ei”... „Cine nu vede imposibilitatea de a face o numire într-o funcţie, mai înainte ca postul respectiv să fi fost declarat în mod legal vacant? Oare înalta Poartă îl poate declara vacant [tronul Valahiei], mai înainte de expirarea celor 7 ani, şi fără intervenţia şi acordul Curţii Imperiale?”

După puţin timp, Stroganov s-a învoit totuşi la înlocuirea grabnică a lui Caragea, fără o cercetare prealabilă a circumstanţelor evaziunii sale, iar motivele acestei schimbări de atitudine au fost explicate de el în raportul său către ministrul de externe Nesselrode, din 13 noiembrie 1818: „Refuzul încăpăţânat al sultanului şi al miniştrilor lui de a admite aceste conferinţe [privitoare la afacerea Caragea], mai înainte de numirea unui nou domnitor, şi urgenţa acestui caz, atât de extraordinar... m-au silit să caut un alt mod de acomodare. Dl. Pini tocmai mi-a transmis o descriere alarmantă a disensiunilor interne dintre membrii Divanului din Valahia... Această împrejurare mi s-a părut decisivă, căci, fără îndoială, nu intră în vederile şi nici în interesele Majestăţii Sale împăratului să tolereze în Principate astfel de tulburări... În consecinţă, m-am decis să-mi asum răspunderea de a consimţi la o înlocuire prealabilă şi condiţionată [a domnitorului], pentru binele păcii şi interesul Valahiei. Dar am avut grijă, înainte de toate, să resping sofismele conţinute în Notele turceşti, şi să scot în evidenţă bunăvoinţa mea, ca o nouă dovadă a intenţiilor prin excelenţă generoase ale Augustului nostru Suveran”.

„Tulburările” din Ţara Românească pe care autorităţile ţariste nu înţelegeau să le tolereze erau manifestările antifanariote ale boierilor pământeni la sfârşitul anului 1818, precum şi - cu atât mai mult - acelea ale maselor. Cum arătăm mai jos, Tudor se pregătise deja să ridice pandurimea. E de subliniat că, chiar şi proiectele de reforme alcătuite de marii boieri munteni şi moldoveni, în timpul emigraţiei lor din 1821-1822, au fost dezaprobate de ţar. Consulul rus M. Minciaky, succesorul lui Pini, întorcându-se de la Verona, unde primise instrucţiunile ţarului, a informat boierimea din Principate în legătură cu atitudinea suveranului său. E elocventă o scrisoare a lui Minciaky către mitropolitul Veniamin Costache, din 9 ianuarie 1823: „Împăratul a simţit vie scârbă”, aflând că boierii din Principate „cer înnoiri”. Politica lui „rămâne nestrămutată şi depărtată de orice fel de înnoire”; ea se întemeiază pe „păzirea trataturilor cu Poarta”. De aceea, „mărirea sa va lovi totdeauna... orice idei sau cereri, ce vor fi cu împotrivire la acest temei statornic”.

Într-o scrisoare adresată vornicului Mihail Sturza (la 12 februarie 1823), Minciaky reaminteşte principiile conservatoare ale curţii de la Petersburg: ţarul Alexandru I este ostil oricărei reforme a instituţiilor de stat. Privitor la atitudinea consulului Pini, în ianuarie 1821, este grăitoare (cum s-a spus şi în capitolul precedent) dispoziţia dată de el - prin I. Nicolopulo - bancherului Hagi Ianuş de la Craiova, de a veghea la menţinerea liniştii şi ordinii în Oltenia. Chiar dacă am admite, în ciuda acestor acte, că diplomaţia ţaristă a încurajat, în ascuns, pornirea răscoalei în Ţara Românească, urmărind să creeze un pretext convenabil, în virtutea căruia ţarul, ca protector al Principatelor, să le poată ocupa cu trupele sale, pentru a restabili din nou ordinea, trebuie totuşi observat că astfel de calcule întortocheate nu puteau fi o cauză efectivă a mişcării româneşti. Să examinăm lucrurile din punctul de vedere al conducătorului pandurilor (ţinând seama de obiectivele mişcării sale).

E firesc să se considere că expediţia eteristă din ţările româneşti - fiind o ridicare contra Imperiului otoman, şi lipsindu-i (cum se va observa) un conducător destoinic - n-avea sorţi de izbândă fără intervenţia trupelor ruseşti. Însă revoluţia pandurilor se găsea într-o altă situaţie, ea nefiind îndreptată împotriva turcilor. Susţinerea că toate „şansele ei de succes [ale mişcării lui Tudor, ca şi ale celei eteriste] se bazau pe ajutorul militar şi diplomatic al Rusiei” şi că „pe intervenţia lor [a ruşilor] era întemeiată toată pornirea lui Tudor”, provoacă nedumeriri, întru-cât succesul luptei antifeudale, iniţiate de Vladimirescu, nu putea depinde de venirea în Principate a armatei ţarului. Nici pentru reuşita luptei anti-fanariote nu era nevoie de războiul ruso-turc, de vreme ce administraţia fanariotă era patronată atât de Poartă, cât şi de curtea de la Petersburg.

Nu sunt motive de a nega putinţa mişcării româneşti de eliberare de la 1821 de a fi ajuns la vreun rezultat prin ea însăşi, fără ajutor militar extern. Şi nu e verosimilă presupunerea că Tudor a pornit acţiunea sa revoluţionară urmărind cu precădere acele obiective, a căror atingere era condiţionată de intervenţia armatei ruseşti. Altfel spus, este improbabilă ipoteza că Vladimirescu a ridicat armele indus în eroare de zvonurile răspândite de eterişti despre iminenţa războiului ruso-turc. Din întreaga sa acţiune revoluţionară (şi în special din proclamaţiile şi scrisorile sale) reiese, dimpotrivă, că el cunoştea temeinic situaţia politică din Europa şi că nu s-a lăsat înşelat de propaganda eteristă, care prezenta denaturat poziţia ţarului.

Pentru a aprecia orizontul politic al lui Tudor, amintim că, în 1814, el făcuse o călătorie la Viena, unde a stat mai multe luni. Semnificativ e şi faptul că, în anii de dinaintea revoluţiei, comandantul pandurilor a vizitat în repetate rânduri consulatul rusesc, ţinându-se astfel la curent cu evenimentele din străinătate şi cu activitatea diplomatică a curţilor europene. Tudor a înţeles evoluţia relaţiilor dintre Imperiul rus şi cel otoman, mersul politicii pe continent. Din scrisorile pe care le-a trimis împăraţilor Rusiei şi Austriei deducem că el a interpretat corect poziţia ţarului: şi-a dat seama că, după toate probabilităţile, Alexandru I, principalul susţinător al Sfintei Alianţe, nu va intra, deocamdată, în război cu Poarta, ci, dimpotrivă, va menţine tratatele existente, chiar dacă, pe altă parte, simpatizează cu mişcarea eteristă.

Vladimirescu trebuie să fi aflat, spre exemplu, despre congresele ţinute de suveranii din Europa la Troppau şi la Laybach (în 1820-1821). Mai înainte de aceasta, va fi luat cunoştinţă de atitudinea ţarului, cu prilejul vizitei pe care monarhul rus a întreprins-o în Basarabia, în 1818. Domnitorii din Muntenia şi Moldova, Ioan Caragea şi Scarlat Callimachi, aflând despre călătoria împăratului Alexandru în părţile de miazăzi ale Rusiei, şi-au trimis reprezentanţi ca să-l salute. Aceştia (Mavrocordat pentru Ţara Românească şi Pantazoglu pentru Moldova) au ţinut să se intereseze dacă „armatele ruseşti erau în ajun de a trece Prutul”, ba chiar, au insistat pe lângă compatriotul lor I. Capodistria, ce însoţea pe împărat, să grăbească începerea războiului cu turcii. Răspunsul ministrului de externe al ţarului a fost următorul (potrivit autobiografiei sale): „În calitatea mea de servitor al Majestăţii Sale Imperiale vă declar că intenţia sa fermă şi invariabilă este de a cimenta pacea cu turcii, pe baza tratatelor existente...”.

Convorbirile ce au avut loc între secretarul de stat Capodistria şi postelnicii Mavrocordat şi Pantazoglu, la Chişinău, în zilele de 28 şi 29 aprilie 1818, au fost consemnate într-un protocol, din care aflăm amănunte pline de interes: Numiţii postelnici au exprimat dezideratul domnitorilor Caragea şi Callimachi de a se menţine în scaun nu numai 7 ani (cât prevedeau tratatele), ci până la sfârşitul vieţii, sau, măcar, o cât mai lungă perioadă de timp, sub protecţia curţii de la Petersburg. Guvernul ţarist era rugat să accepte acest plan şi să-l impună Porţii (ceea ce însemna modificarea tratatelor), fie prin negocieri abile, fie în urma viitorului război ruso-turc, pe care principii fanarioţi îl aşteptau.

Capodistria a replicat astfel: „Ştiţi însă prea bine că o asemenea inovaţie n-ar putea fi admisă decât prin forţa armelor. Să fim de bună credinţă, - oare ar fi drept a face ca cele două Principate să suporte încă o dată flagelul războiului, pentru a prelungi cu câţiva ani domnia unui Hospodar? Puneţi-vă în situaţia proprietarilor şi cultivatorilor din Moldova şi Valahia, şi răspundeţi-mi! Vorbiţi despre Principate, ca exponenţi ai acestor popoare, şi totuşi în planul vostru eu nu văd decât interesele principilor sau ale grecilor din Fanar, care sunt cu totul străine Principatelor”... „În calitatea voastră de greci, doriţi libertatea şi independenţa naţiunii voastre. Aceste dorinţe le împărtăşesc şi eu, din adâncul inimii. Dar eu nu sunt totdeauna de acord cu voi, atunci când speraţi a le vedea îndeplinite ca urmare a unui război”.

Reliefând principiile politice ale curţii de la Petersburg, Capodistria a spus: „În afara tratatelor, în afara drepturilor care rezultă din ele pentru Poartă, pentru Puterea protectoare şi pentru Principate, să nu contaţi pe sprijinul Cabinetului Imperial; să ştiţi de asemenea că el se va opune la orice întreprindere care ar contraveni acestor tratate şi acestor drepturi. Aceasta este baza conduitei noastre, şi aceasta este, în mod consecvent, linia operaţiilor noastre”... „Împăratul nu vrea o complicaţie în raporturile dintre cele două state”. Poziţia lui Vladimirescu a fost în consonanţă cu această stare de lucruri. Sunt indicii că Tudor, în preajma răscoalei, fiind la Bucureşti, a aflat despre negocierile ce se desfăşurau la Constantinopol între Rusia şi Turcia (spre sfârşitul anului 1820), pe tema ameliorării administraţiei din Principate. Pornind mişcarea, el a scris ţarului - încercând să-i câştige bunăvoinţa - că „cererea noastră” se referă la o parte din „drepturile care ne-au fost recunoscute deunăzi”.

Într-adevăr, în cursul conferinţelor de la Constantinopol, ambele puteri au confirmat privilegiile acordate ţărilor române prin hatişeriful din 1802, recunoscând în acelaşi timp că după pacea din 1812, Principatele au fost împovărate cu impozite şi sarcini ilegale, din vina domnitorilor, mai ales a lui Caragea. Plenipotenţiarii celor două imperii, consemnând încălcarea hatişerifului menţionat şi a prevederilor articolului V din tratatul de la Bucureşti, au luat act că „vexaţiunile au adus Provinciile [româneşti] într-o stare deplorabilă”. Ei au admis chiar, principial, că Valahia şi Moldova „au dreptul la compensaţii, egale cu pierderile suferite”. Neputând să nege pe de-a-ntregul propria ei vinovăţie, Poarta a acceptat ideea despăgubirii Principatelor, adică a acordării unor avantaje pentru locuitorii acestor ţări (precum: suspendarea pe doi ani a tributului datorat Porţii; o mai mare libertate comercială îngăduită Principatelor), care să compenseze nedreptăţile din trecut.

Ambasadorul ţarului, baronul Stroganov, a insistat asupra necesităţii de a se lua măsuri, care să ofere garanţia că abuzurile din Principate vor înceta. Îmbunătăţirea administraţiei samavolnice din ţările române avea să fie asigurată - după el -, prin creşterea rolului agenţilor puterii protectoare la Bucureşti şi Iaşi. (Deşi Stroganov critica judicios pe otomani, făcându-i răspunzători pentru regimul de abuzuri al lui Caragea şi pentru unele rechiziţii ilegale ordonate de Poartă, e evident că de la el, ca reprezentant al ţarismului, nu se putea aştepta să recomande calea adevărată de înlăturare a opresiunii sociale şi naţionale din Principate: instaurarea unui regim naţional-popular, venirea la putere a unor guverne care să reprezinte voinţa valahilor şi moldovenilor).

La 14/26 decembrie 1820, Stroganov raportează lui Nesselrode că negocierile ruso-turce de la Constantinopol (încă neîncheiate), au ajuns deja la rezultate importante: Prin întreaga lor desfăşurare, aceste discuţii „constată, în modul cel mai solemn, prerogativa legitimă acordată Curţii Imperiale, pentru tot ceea ce ţine de soarta Principatelor. Ele au adus, în particular, în această [ultimă] şedinţă, recunoaşterea explicită din partea Porţii a principiului că, fără asentimentul Rusiei, nu poate avea loc nici o sporire a contribuţiilor impuse Principatelor şi domnitorilor lor. Baza acestui principiu salutar e conţinută, fără îndoială, în hatişeriful din 1802, act care nu oferea însă, nicidecum, o definiţie atât de categorică a amintitului principiu”. Stroganov a combătut fiscalitatea arbitrară din timpul lui Caragea. Trebuie însă menţionat că, atunci când succesorul acestui principe, Alexandru Suţu, s-a adresat curţii de la Petersburg, cu rugămintea să aprobe planul său financiar - ce consta în triplarea impozitelor în Ţara Românească -, guvernul ţarist, bucuros că are prilejul să-şi spună cuvântul în legătură cu administraţia Valahiei, la cererea chiar a domnitorului ei, a dat dispoziţii lui Stroganov să insiste pe lângă Poartă pentru instituirea unui nou regulament financiar în această ţară, potrivit cu dorinţa lui Alexandru Suţu.

Argumentaţia autorităţilor ţariste era aceasta: „Ar fi greu de contestat faptul că astăzi, în întreaga Europă, aceeaşi sumă de bani nu mai reprezintă aceeaşi valoare de schimb ca odinioară; că, în consecinţă, nevoile unei administraţii organizate legal trebuiau să crească, într-o proporţie analogă; că, pentru împlinirea acestor nevoi, administraţia se vede nevoită să caute resurse noi; că modicitatea relativă a impozitelor în Valahia este evidentă. Or, dacă se recunosc aceste adevăruri, este aproape imposibil să nu se recunoască, de asemenea, că o sporire a impozitelor publice în Principate rezultă din schimbările operate prin forţa lucrurilor, şi că ea nu pare deloc a fi potrivnică adevăratelor interese ale popoarelor, asupra cărora îşi va exercita efectul. Spunem: adevăratelor interese, căci dacă cheltuielile administraţiei hospodarilor au crescut, şi dacă, în ciuda acestui fapt, li s-ar refuza [domnitorilor] orice mijloc nou spre a face faţă situaţiei, ce se va întâmpla? La impozitele legale se vor adăuga contribuţii extraordinare, şi taxele recunoscute de regulamente [ca legitime] vor fi urmate de încasări forţate sau nelegitime. În zadar vom protesta noi împotriva acestor abuzuri, ele vor fi probabil săvârşite, mai înainte de-a se fi putut da dreptate protestărilor noastre. În această ipoteză, vom fi luat noi apărarea intereselor reale ale ţării? Protecţia noastră va fi contribuit atunci la regularizarea administraţiei din Principate? Sau mai degrabă vom fi scăpat ocazia de a asigura acestor Provincii binefacerea unei cârmuiri, care să nu fie constrânsă a lua măsuri arbitrare, - sursă eternă de diferende şi de dezastre”...

Tot în această depeşă către Stroganov se dau şi unele instrucţiuni speciale pentru consulul general Pini: Acesta să pregătească „reforma” financiară, consultându-se nu numai cu domnitorul şi cu divanul, dar şi cu alţi reprezentanţi ai opiniei publice. Nu era vorba - se-nţelege - de consultarea poporului, ci de câştigarea persoanelor marcante din rândurile clerului, nobilimii şi ale marilor negustori (după cum se precizează în mod expres). Pini „să se ferească a încuraja ambiţii subalterne”, căci „nimic nu s-ar opune mai mult scopurilor Împăratului” decât impresia - ce s-ar putea crea prin lipsa de tact a lui Pini - că „Majestatea Sa Imperială, deplasând centrul puterii publice, o transferă sau o caută în indivizi pe care legea nu îi învesteşte cu nici o autoritate, nici de fapt, nici de opinie”. De vreme ce politica noastră respectă atât de mult „autoritatea legitimă, oricare ar fi ea”, nu trebuie să-i provocăm acesteia nici cea mai mică neîncredere.

Actul spune mai departe: „Ţinând seama totdeauna de drepturile imprescriptibile ale puterii legale, Împăratul presupune că raporturile care se vor stabili - cu ocazia [elaborării] unui nou regulament financiar - între agenţii săi şi domnitorii şi divanurile din Principate, ca organe învestite cu această putere, vor face poate să se consolideze prerogativa pe care Majestatea Sa o posedă, de a aproba creşterea impozitelor în Valahia şi în Moldova”... „Ar fi demn de dvs. [domnule baron]... de a imprima un caracter pozitiv dreptului care autorizează pe Împărat să intervină în administraţia financiară a Principatelor. Dacă Majestatea Sa confirmă creşterea impozitelor, proiectată de hospodarul Valahiei, un schimb de note între dl. Pini şi Principe - note în care acesta din urmă să ceară în mod solemn consimţământul împăratului, iar dl. Pini să-l acorde într-un mod nu mai puţin solemn -, ar stabili în scris şi privilegiul Rusiei (=privilegiul guvernului ţarist de a interveni în administraţia Principatelor) şi modul în care acest privilegiu trebuie să se exercite. Un asemenea rezultat este de dorit, în cel mai înalt grad, şi noi v-am semnalat de dinainte acest obiectiv, spre a vă facilita mijloacele de a-l atinge”... În încheiere, scrisoarea face precizarea că „deşi noi am admis... necesitatea unei reforme a legilor financiare atât din Valahia, cât şi din Moldova”, totuşi „până în prezent numai prinţul Alexandru Suţu şi-a manifestat, faţă de noi, dorinţa de a-şi mări veniturile vistieriei sale” (Depeşa trimisă de cabinetul de la Petersburg baronului Stroganov, la 24 iunie 1820).

La 24 octombrie 1820, Nesselrode a expediat de la Troppau o nouă depeşă către Stroganov, conţinând aprobarea împăratului pentru impozitele puse de Alexandru Suţu: „Aveţi deci sarcina, domnule baron, de a notifica, scoţând în evidenţă prerogativele împăratului, că Majestatea Sa Imperială permite ca veniturile domnitorului să crească, în Valahia, adică drepturile numite rusumaturi să fie triplate, pentru trei ani, iar principele să continue a beneficia de câştigul obţinut de la noile liude, după învoielile anterioare. Veţi da drept motiv al consimţământului Majestăţii Sale Imperiale raţiunile expuse în raportul dvs. Arătând Hospodarului că prin această autorizaţie i se realizează toate dorinţele, vă va fi uşor să-l faceţi să aprecieze semnul de bunăvoinţă pe care i-l dă Augustul nostru Suveran”.

La conferinţele cu plenipotenţiarii otomani, din 1820-1821, Stroganov a pledat pentru „o reformă în sistemul financiar al Principatelor”, constând în legiferarea unui nou regulament al impozitelor: Acest regulament avea să fie alcătuit - ca şi până atunci - de către domnitori, cu concursul divanurilor. Intrarea lui în vigoare trebuia să depindă neapărat de asentimentul Curţii Imperiale. Locuitorii aveau să suporte sarcini fiscale sporite, dar mai bine precizate, prin lege. Stroganov dădea asigurări că abuzurile vor înceta, întrucât organele administrative vor fi obligate să respecte prevederile legale, privitoare la repartizarea şi perceperea impozitelor. Ca atare, domnitorii nu vor putea mări arbitrar veniturile listei civile, nici acelea ale vistieriei publice.

În rapoartele lui Stroganov se exprimă convingerea că negocierile sale cu turcii vor aduce o serie de amendamente - în folosul Rusiei - la prevederile hatişerifului din 1802 şi ale tratatului de pace de la Bucureşti. Astfel stând lucrurile, guvernul ţarist nu se gândea, pentru moment, să intre în război cu Poarta. Capodistria a caracterizat cu exactitate relaţiile ruso-turce, în scrisoarea sa către Alexandru Ipsilanti din 14/26 martie 1821: „Şi ce moment aţi ales pentru a ataca Poarta? Tocmai momentul când negocieri din zi în zi mai fructuoase întăreau această pace cu garanţii noi...”; când „relaţii cu totul pacifice s-au stabilit între cele două puteri, şi tratativele începute de miniştrii lor îndreptăţesc tot mai mult speranţa unui succes fericit”.

De vreme ce soarta Principatelor constituia obiectul unor dezbateri prelungite între marile puteri, era firesc ca poporul român să fi căutat a-şi spune şi el cuvântul, în legătură cu destinele sale. Această necesitate (iar nu planul de război al Eteriei) a dus la constituirea Adunării norodului şi la venirea ei în Bucureşti. Cu drept cuvânt, Tudor Vladimirescu a considerat mai probabilă menţinerea păcii în Europa, decât izbucnirea unui război între Imperiul rus şi cel otoman. În programul pe care l-a formulat, el a recunoscut autoritatea atât a puterii suzerane, cât şi a celei protectoare, şi s-a prevalat de tratatele încheiate între ele; ştia (după cum reiese din actele sale) că politica ţarului avea ca principiu rămânerea în vigoare a tratatelor existente şi dezvoltarea relaţiilor pacifice cu Turcia.

Prevederile hatişerifului din 1802 şi ale păcii de la Bucureşti, din 1812. stabileau inviolabilitatea frontierelor celor două Principate. Dacă această condiţie era respectată, mişcarea socială şi naţională condusă de Vladimirescu îşi putea spune cuvântul în conducerea ţării. Era cu neputinţă ca Adunarea norodului, asociindu-şi o bună parte din boierimea pământeană - colaborând deci cu divanul -, să n-aibă nici o şansă de a se înţelege cu Poarta (adică de-a o convinge să recunoască vechile privilegii ale ţării, ceea ce însemna prăbuşirea regimului fanariot), atunci când sârbii obţineau, prin tratative, satisfacerea revendicărilor lor. Să comparăm scrisorile adresate suveranului rus de Alexandru Ipsilanti şi de Tudor Vladimirescu, la începutul acţiunilor lor. Şeful Eteriei roagă pe ţar (la 24 februarie 1821) să intre în război, pentru a fi „eliberatorul Greciei”: „Eliberaţi-ne Sire l Curăţaţi Europa de aceşti monştri sângeroşi”.... (În aceeaşi zi, Mihai Suţu, domnul Moldovei, cerea şi el ţarului să trimită trupe ruseşti în Principate).

În schimb, comandantul pandurilor s-a adresat împăratului Alexandru în cu totul alţi termeni. Memoriul trimis acestui monarh la 27 februarie 1821, de către „locuitorii Valahiei” (şi reprezentând de fapt reînnoirea unui memoriu anterior), nu cheamă armata ţarului să sprijine revendicările româneşti (antifanariote), şi nu conţine nici un fel de îndemn la război împotriva Porţii. Ţarul este considerat prietenul sultanului, iar petiţionarii valahi se arată doritori să câştige bunăvoinţa ambilor împăraţi. Ei ar vrea să obţină din partea împăratului Alexandru o intervenţie pe lângă sultan, în favoarea poporului român, care n-are de luptat cu împărăţia turcească (nu cere să fie scos de sub suzeranitatea Porţii), dar care îndură stoarcerile şi împilările regimului intern (asupririle marilor proprietari funciari şi ale boierilor greci). „Sperăm în intervenţia plină de bunăvoinţă a Majestăţii Voastre, fiindcă noi nu cerem un lucru greu de realizat”, ci o mică parte din drepturile care ne-au fost deja recunoscute. Boierii fanarioţi, nesocotind cererile norodului, au căutat să ne împiedice accesul la înalta Poartă, iar acum se străduiesc să aducă armate turceşti în Ţara Românească, „împotriva statutelor [tratatelor] imperiale în vigoare”. Pentru toate acestea, autorii memoriului (de fapt Tudor) exprimau nădejdea că ţarul va stărui pe lângă sultan să ia în considerare „starea noastră vrednică de plâns”.

Din actul intitulat „Cererile norodului românesc”, conceput - în februarie 1821 - ca un proiect de constituţie pe care să-l aprobe marile puteri, reiese de asemenea că Tudor nu era interesat de stârnirea unui război şi că el căuta să evite venirea unor armate străine în Principate. „Cererile norodului” se înfăţişează ca nişte amendamente aduse hatişerifului dat de sultanul Selim al III-lea în anul 1802. Critica pe care unii istorici au făcut-o acestui act ne apare neîntemeiată. Este, dimpotrivă, cu totul remarcabil faptul că Vladimirescu a găsit modalitatea cea mai potrivită de a afirma drepturile poporului român, într-o vreme când Europa se găsea sub stăpânirea „Sfintei Alianţe” a monarhilor feudali.

Şi din analiza întreprinsă de Ilie Fotino asupra politicii lui Tudor rezultă că şeful pandurilor nu considera izbucnirea războiului ruso-turc drept o condiţie indispensabilă de reuşită a mişcării sale: „Tudor spera că, de se va menţine pacea între Poartă şi Rusia şi nu vor călca turcii pe pământul românesc, conform tractatelor, se va trimite negreşit de la Constantinopol omul împărătesc cerut de dânsul prin arzmahzar din partea ţării, pentru cercetarea abuzurilor săvârşite de domn şi de căpetenii, şi atunci el, ca unul care fu primul autor al acestui bine obştesc, se va aşeza, prin cererea poporului, pe tronul ţării...”. Multe alte mărturii infirmă teza potrivit căreia consulul Pini şi căpitanul Iordache Olimpiotul - comandant al gărzii domneşti sub Ioan Caragea şi Alexandru Suţu - au făcut din Vladimirescu un şef revoluţionar, trimiţându-l în Oltenia să răscoale ţărănimea, cu alte cuvinte, presupunerea că Tudor a acţionat ca „mandatar” al Eteriei, punându-şi toate speranţele în intervenţia armatei ruseşti.

Comandantul pandurilor n-a devenit revoluţionar prin îmbrăţişarea cauzei eteriste, fiindcă el se pregătise să ridice armele - împotriva fanarioţilor şi pentru apărarea teritoriului Valahiei de cotropiri din afară - mai înainte ca Eteria să se fi organizat în Ţara Românească şi să-şi fi precizat planul de acţiune. Astfel, cu 6 ani înainte de răscoală, impresionat de suferinţele „săracilor lăcuitori ai Mehedinţului”, care „s-au topit de tot, numai sufletu au rămas dintr-înşii”, căci „îi prăpădiră oamenii împărăteşti şi domneşti” (e vorba de stoarcerile impuse de domnie şi de incursiunile prădalnice pornite asupra Olteniei de adalâii rebeli - „hoţomanii de la Ada Kale” -, incursiuni pe care vodă Caragea nu le-a combătut cu oaste din ţară, ci apelând la ajutorul trupelor otomane), Tudor se gândea că va veni vremea potrivită, când va chema pe panduri la arme. El declară în nişte scrisori din 1815, adresate boierului N. Glogoveanu, că „stăpânii ţării noastre”, de la care „ni se pricinuieşte” atâta „prăpădenie”, „vor lua plată dumnezeiască!” „Eu numai cu pandurii ţării, făr’de nici un ostaş străin, voi face de nu să va mişca o iarbă din pământul ţării”.

Liprandi ne-a lăsat o preţioasă mărturie despre activitatea revoluţionară - antifanariotă - desfăşurată de Tudor Vladimirescu înainte de 1821. De la el ştim că Tudor a vrut să se ridice împotriva lui Caragea, în momentul când acesta îşi pregătea fuga în străinătate, şi că arestarea domnitorului fanariot de către comandantul pandurilor a fost zădărnicită de Iordache: „Când la Bucureşti se vorbea acum cu glas tare despre intenţia domnului de a fugi în Austria, cu întreaga sa avere adunată de el din ţară, s-a întâmplat să fie în oraş şi Tudor Vladimirescu. Acesta îl cunoştea pe Iordache de multă vreme, şi ca locuitor băştinaş din Cerneţi avea legături cu el”. Potrivit relatărilor lui Liprandi, Iordache, fire aventuroasă, după ce s-a refugiat din Serbia, a trecut de mai multe ori pe la Cerneţi şi a căutat să-şi apropie pandurimea. „După o consfătuire comună, Iordache a jurat şi promis lui Tudor să nu-l lase pe domn să plece din principat, ci să-l predea lui şi poporului, cu toate bogăţiile sale. Cu această făgăduinţă, Tudor a plecat înapoi, să ia măsuri, iar Iordache a prevenit pe prinţ despre intenţia acestui şef de panduri şi i-a grăbit,plecarea. Primind 7.000 de mahmudele (circa 10.000 de galbeni) pentru formarea unui detaşament, Iordache a avut peste câteva zile gata 300 de oameni de nădejde, cu care a condus pe prinţ până la graniţele Transilvaniei. Această împrejurare a fost cauza duşmăniei neînduplecate care a existat după aceasta între Tudor şi Iordache”.

Într-un memoriu către Poartă al boierilor din Oltenia, datând din 1822, se afirmă că, după plecarea ruşilor din ţară (în 1812), Tudor „în două trei rânduri au cercat să facă apostasie. Raportul general asupra situaţiei din Ţara Românească în anii 1812-1821, prezentat de Fleischhackl lui Metternich în iunie 1822, cuprinde, printre altele, următoarea menţiune: Sub domnia lui Alecu Suţu „nemulţumirea generală a atins un asemenea grad, încât, dacă principele Alecu Suţu n-ar fi murit la începutul anului trecut,... conspiraţia deja pregătită a lui Tudor Vladimirescu ar fi izbucnit încă din timpul vieţii domnitorului, iar acesta, împreună cu familia sa, ar fi fost primele ei victime”.

Din informaţiile date de Liprandi în legătură cu evoluţia raporturilor dintre Vladimirescu şi turci, deducem că mişcarea pandurilor - spre deosebire de cea eteristă, aflată în război cu Poarta - nu-şi baza şansele de reuşită pe intervenţia armatei ţarului. Memorialistul arată cum erau primite de autorităţile otomane jalbele lui Tudor, ce descriau „starea în care a ajuns poporul credincios Porţii, pe care fanarioţii şi boierii l-au jefuit de toate, pentru ca ei să se îmbrace în aur”... „Declaraţiile menţionate ale lui Tudor - continuă Liprandi - erau bine primite chiar la Constantinopol şi numai rapiditatea cu care s-au desfăşurat evenimentele a fost cauza care a făcut ca toate acestea să nu aibă urmările scontate, din partea Porţii. Şi s-ar fi putut foarte uşor, ca Tudor, printr-un concurs de împrejurări, să rămână, cel puţin pentru o bucată de vreme, domn al Ţării Româneşti, dacă moartea prin trădare nu i-ar fi curmat zilele. Poporul nu îl numea altfel decât «Domnul Tudor»”. Aceste ipoteze par verosimile, dacă ţinem seama de succesul pe care îl înregistrau atunci tratativele dintre sârbi şi turci.

La 26 septembrie 1820, într-o scrisoare amabilă, dar prin care nu se angaja la nimic faţă de Eterie, Milos Obrenovici i-a împărtăşit lui Iordache Olimpiotul speranţa sa că dorinţele sârbilor vor fi aprobate de Poartă: „...Din cauza ataşamentului d-voastră faţă de mine şi de naţiunea noastră, socot de o datorie neapărată să vă semnalez domniei voastre cele ce se petrec acum între noi şi ofiţerul trimis de Poartă... În intervalul de timp de la venirea lui au avut loc unele discuţii... Aştept deci să văd în viitor rezultatul cel bun, despre care va fi înştiinţată şi domnia ta”.

Din cele expuse mai sus rezultă - ceea ce sublinia şi Liprandi - că „răscoala pandurilor are cu totul altă cauză [decât mişcarea eteristă] şi ea se distinge printr-un spirit şi caracter deosebit”. Asupra legăturilor şi asemănărilor dintre revoluţia lui Tudor şi cea sârbească a atras atenţia Nicolae Iorga. Reţinem unele observaţii făcute de acest istoric, în legătură cu caracterele mişcării sârbeşti: „Răscoala sârbească nu fusese pornită... din vreun îndemn rusesc”. Nici sub Caragheorghe şi nici sub Milos, „nu se poate spune... că a fost o revoluţie provocată şi ajutată de către ruşi”. „Ea are acest caracter original, că este făcută de [ţăranii] sârbi, pe teritoriu sârbesc, potrivit cu nevoile şi speranţele lor”...

Nicolae Iorga laudă înţelepciunea principiului după care s-au condus Caragheorghe şi, în special, Milos: „ideea unei desfaceri încete din Împărăţia otomană” (fără contestarea puterii sultanului). Milos „a fost înzestrat cu un admirabil spirit real, cu o siguranţă desăvârşită în marginile posibilităţilor politice”... „Faţă de turci, el a ştiut să găsească nota justă. Nimeni altul nu ar fi putut să se menţină decât unul care găsise această notă”. Astfel, „Serbia a putut să se alcătuiască prin propriile ei puteri şi a putut să trăiască prin ele în tot veacul trecut”. Din cele petrecute în Serbia şi-a luat Tudor „modelul pentru mişcarea lui..., în multe privinţi, o adevărată reeditare pe pământ românesc a mişcării sârbeşti. Boierii [mai ales fanarioţii] îi vor fi dahiii. Şi împotriva lor se va ridica aceeaşi adunare a poporului”... Iorga a stăruit asupra ideii că, pentru Tudor, „exemplul sârbesc a fost hotărâtor”.

Vladimirescu n-a dat semnalul unui război împotriva Porţii şi n-a pus în aplicare o tactică eteristă. El a urmat, în lupta de eliberare naţională, o cale asemănătoare cu a sârbilor, conduşi atunci de Miloş Obrenovici. Comandantul pandurilor a precizat el însuşi, că întreţine legături cu sârbii şi cu paşii dunăreni şi că urmează exemplul politicii sârbeşti. Într-adevăr, şi pentru poporul român, „ideea unei desfaceri încete din împărăţia otomană” reprezenta calea cea mai înţeleaptă de luptă pentru câştigarea independenţei, în condiţiile când Sfânta Alianţă era atotputernică pe continentul european. Această cale se impunea cu atât mai mult, cu cât Principatele nu constituiau paşalâcuri, ci ţări autonome, fără armată turcească, şi cu graniţe a căror inviolabilitate fusese garantată prin tratatele încheiate între marile puteri.

Să rezumăm: Pentru a defini mai clar duplicitatea politicii ţariste, adică a şti cu certitudine în ce măsură împăratul Alexandru I şi guvernul său au avut amestec în întreprinderea lui Ipsilanti, (spre a răspunde fără echivoc la întrebarea dacă nu cumva însuşi ţarul a autorizat-o), sunt încă de aşteptat noi dezvăluiri de fapte. Deocamdată, facem observaţia. ca incursiunea conducătorului Eteriei în Principate s-a desfăşurat din propria lui iniţiativă. În scrisoarea sa din 24 februarie 1821 către Alexandru I, Ipsilanti declară, cu jurământ, că rudele sale rămase în Rusia nu sunt răspunzătoare pentru fapta sa, fiindcă ele nu i-au cunoscut intenţiile. În consecinţă, ţarul era rugat să nu-şi retragă protecţia acordată familiei Ipsilanti. Din această îngrijorare se poate deduce că şeful Eteriei nu era executantul unor dispoziţii date de împăratul rus. Reţinem şi relatările lui Liprandi, în legătură cu uimirea autorităţilor ţariste din Basarabia, la aflarea ştirii despre insurecţia pornită de Ipsilanti. Neîndoielnic, şeful eteriştilor era convins că expediţia lui în Principate avea să înrăutăţească relaţiile dintre Rusia şi Turcia. El credea că se va crea o conjunctură care să oblige Rusia a declara război Imperiului otoman.

Pe de altă parte, ansamblul documentelor şi logica lucrurilor permit contestarea afirmaţiilor făcute de unii cronicari - precum C. Izvoranu, Ştefan Scarlat Dăscălescu, Naum Râmniceanu -, după care mişcarea lui Tudor ar fi pornit din îndemnul guvernului ţarist, iar căpetenia pandurilor s-ar fi ridicat contra Porţii, în speranţa că un război ruso-turc avea să se dezlănţuie negreşit. Înşelaţi de zvonurile care circulau atunci (provocate mai ales de propaganda eteristă), autorii menţionaţi au indus în eroare, la rândul lor, cercetările ulterioare, prin relatările lor false sau superficiale despre cauzele răscoalei. Chiar textul acestor cronici - ca şi al altor izvoare - lasă să se vadă, adeseori, că s-au înregistrat zvonuri: Mişcarea din Principate „cine o face şi cu ce mijloace?” se întreabă Şt. Scarlat Dăscălescu, şi răspunde: „Afară de greci şi câţiva boieri greciţi, nimeni nu ştie nimic, şi toţi o atribuie planurilor Rusiei şi [spun] că în curând ostile ruseşti, de care gemea Basarabia, au să treacă Prutul”.

Autorul anonim al Istoriei jăfuitorilor... scrie următoarele: „Toţi cei mai socotitori, atât din boieri, cât şi din oroşani, umblau turlaci [ca ameţiţi], mirându-se de această reformă [stâpânirea lui Tudor], şi mulţi erau în păreare că Tudor va fi atârnând de Ipsilanti şi că ieşirea Ipsilanţilor va fi cu ştirea ruşilor, însă iarăşi socoteau că nu se poate o împărăţie mare ca aceea, regulată şi pravoslavnică, să să slujească [de răsculaţi] cu înceapere de război atâta de ponosluit [defăimat]”...

Impresia că mişcarea pandurilor a fost stârnită de diplomaţia ţaristă, a putut fi întreţinută de o deducţie greşită. Sub domnia lui Alexandru Suţu era destul de vizibil faptul că Pini se preocupa să împăneze administraţia fanariotă cu oameni de credinţă ai săi şi implicit ai Eteriei. Desigur, pe această cale se pregătea o răsturnare politică, pe care unii au putut-o interpreta drept revoluţie, iniţiată de consulatul rusesc. Dar era vorba de cu totul altceva decât de răscularea poporului român. Pini nu dorea o mişcare populară, fiindu-i limpede că aceasta avea să stânjenească acţiunea eteristă, dirijată de vârfurile conducătoare ale administraţiei fanariote. A.D. Xenopol considera şi el că „nu se poate pune nici un temei pe versiunea ce umbla pe la 1821 că Tudor ar fi fost împins de ruşi la răscoală”.

Check Also

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …