Geneza mişcării eteriste

E dificilă întrebarea dacă însuşi împăratul Alexandru I al Rusiei l-a trimis sau nu pe Alexandru Ipsilanti să acţioneze contra Turciei în Principate (în timp ce el, ţarul, participa la congresele contrarevoluţionare ale Sfintei Alianţe). Soluţionarea acestei probleme e îngreuiată de dublul joc al politicii ţariste în acea perioadă: Curtea de la Petersburg dorea subminarea din interior a Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, era ostilă aspiraţiilor de eliberare socială şi naţională ale popoarelor, adversară a mişcărilor revoluţionare. Se poate totuşi argumenta că împăratul Rusiei, oricât de mult va fi dorit ruina imperiului turcesc, a fost mai solidar cu politica Sfintei Alianţe decât cu proiectele Eteriei, şi că este exagerat a-l socoti adevăratul autor, din umbră, al întreprinderii lui Ipsilanti.

După întemeierea Sfintei Alianţe, poziţia ţarului faţă de Turcia, în actele sale oficiale, a fost fără echivoc. El mărturiseşte dorinţa ca tratativele dintre reprezentanţii celor două imperii să consolideze definitiv pacea încheiată la Bucureşti, în 1812. Cităm dintr-o scrisoare edificatoare, trimisă de Alexandru I sultanului Mahmud II, datată din Aix-la-Chapelle, 3/15 noiembrie 1818. Dintru început ţarul face precizarea că scrie „...au moment ou, reuni a mes augustes allies, l’empereur d’Autriche, le roi de France, le roi de la Grande-Bretagne et le roi de Prusse, je recueille avec eux les fruits de la profonde paix qui regne en Europe et qui s’y affermit de jour en jour, lorsque tous les souverains, lies d’amitie les uns avec les autres, dirigent tous les efforts vers un seul et unique but, qui consiste a substituer aux anciennes combinaisons de la politique celle d’une union intime et indissoluble, invariablement consacree au maintien de la foi des traites”.

În aceste condiţii, trebuie făcut totul pentru lichidarea vechilor litigii dintre Rusia şi Turcia. „Je ne veux que la pleine et entiere execution du traite de Bucarest..., un arrangement definitif qui eloigne jusqu’a la possibilite de faire un retour sur le passe d’avoir des griefs et d’alterer les rapports subsistants entre les deux empires. Tel est le but auquel tendent tous mes efforts, et c’est pourquoi je declare amicalement ici a Votre Hautesse que je ne devierai jamais de la ligne de conduite que je me suis tracee”. „En consignant ici le temoignage de ces dispositions, j’ai surtout a coeur d’assurer Votre Hautesse et de la convaincre que jamais aucune consideration ne me fera devier d’un systeme de paix et de concorde, mais que je reste inebranlable dans les principes que j’ai irrevocablement adoptes”... Aix-la-Chapelle, le 3/5 novembre 1818, (signe) Alexandre.

Deschisă cercetărilor rămâne chestiunea dacă aceste declaraţii ale lui Alexandru I au fost contrazise de diplomaţia ţaristă (în ce împrejurări şi în ce măsură?) în timpul domniei acestui împărat. Amintim că esenţialul în propaganda eteristă era întreţinerea iluziei că însuşi ţarul conduce mişcarea grecească şi că acţiunile lui Ipsilanti izvorăsc din voinţa suveranului rus. Calculul prinţului era că pe această cale Eteria va căpăta mai multă greutate, în ochii tuturor: va insufla curaj membrilor ei şi va putea câştiga noi adepţi, dintre greci şi din rândurile celorlalte naţionalităţi balcanice; va determina pe români s-o sprijine, ori măcar să-i tolereze acţiunile, desfăşurate în ţara lor; iar autoritatea lui Ipsilanti avea să fie mai mare, partizanii lui crezându-l împuternicit al împăratului rus etc.

Din însemnările lăsate de Gheorghe Cantacuzino (1828), ca şi din cronica greacă atribuită lui C. Ducas (1821) - scrieri ce învinuiesc pe Ipsilanti că a înşelat buna-credinţă a partizanilor săi, dându-se drept mandatarul ţarului şi prezentând denaturat poziţia Rusiei - deducem că nu trebuie crezute afirmaţiile sau insinuările cuprinse în diverse scrisori ale şefului Eteriei, potrivit cărora el ar fi fost executantul dispoziţiilor împăratului Alexandru. Rostul acestor afirmaţii era pur propagandistic.

Astfel, scrisorile trimise de Ipsilanti la 24 octombrie 1820 lui Iordache şi bimbaşa Sava, precum şi lui Milos Obrenovici (citate şi mai sus), invocă ordinele primite de el din partea „onoratei conduceri” - adică din partea ţarului - în virtutea cărora la 15 noiembrie trebuie pornită răscoala generală. Ipsilanti adăuga că armata din Basarabia a primit şi ea „ordin secret să fie gata, ca să pornească la primul ordin, şi se adună pe ascuns”. Aceste afirmaţii erau neadevărate, căci la 2 noiembrie Ipsilanti a contramandat dispoziţiile date la 24 octombrie, pe care le prezentase ca fiind ale ţarului.

La 23 februarie 1821, şeful Eteriei, abia sosit la Iaşi, i-a scris lui Pini, la Bucureşti, să răspândească printre boieri vestea că trupele ruseşti, chemate de domnitorul Moldovei, vor intra în curând în Principate. Manifestul lui Alexandru Ipsilanti din 24 februarie către grecii de pretutindeni vorbeşte deschis despre ajutorul rusesc: „Porniţi-vă prieteni! Şi veţi vedea o mare putere ocrotind dreptăţile noastre! Importante pentru cunoaşterea propagandei eteriste sunt şi instrucţiunile transmise de Ipsilanti agentului său secret Pancu Hagi Hristu din Zimnicea (la 30 martie). Acesta era îndemnat să câştige, prin prefăcătorie, prietenia unor comandanţi turci de la Dunăre, pentru a-i putea influenţa: „întotdeauna să le spui [turcilor] că evghenia ta eşti cea mai credincioasă raia a sultanului; mai ales, într-un chip serios şi fin, n-ar fi rău să le spui, intrând în convorbire potrivit sistemului nostru, că cele ce se petrec se văd că sînt cu mâna Rusiei”.

Tactica lui Ipsilanti de a răspândi zvonul (compromiţător pentru Rusia) că guvernul de la Petersburg este sprijinitorul mişcării eteriste, arată că şeful Eteriei nu lucra după instrucţiuni primite de la curtea ţarului. Cum se explică această tactică? Pretenţia lui Ipsilanti că Rusia s-a asociat la acţiunea lui, avea rostul, pe de o parte, să mărească prestigiul Eteriei şi al său personal, iar pe de altă parte, să provoace vrajbă între Imperiul otoman şi cel rus. Chiar şi turcii trebuiau să creadă că acţiunea eteristă este opera Rusiei şi, prin urmare, să ia măsuri militare, prin care să încalce tratatele şi să determine pe ţar a declara război Porţii. Intrarea Rusiei în război era absolut necesară pentru succesul mişcării eteriste.

Dintr-o scrisoare a lui Gheorghe Lasanis, secretarul lui Ipsilanti, se poate deduce cât de mult se bazau şefii eterişti, în câştigarea de prozeliţi, pe crearea iluziei că acţiunea lor este dirijată şi susţinută de Rusia. Trimis de Ipsilanti să organizeze pe eteriştii din Moldova, în preajma răscoalei, Lasanis raportează şefului său (la 12 ianuarie 1821) despre felul cum a procedat la Iaşi. Fiind întrebat despre sensul unei declaraţii a lui Ipsilanti, că „ceasul se apropie”, precum şi asupra faptului dacă şeful Eteriei stă în legătură strânsă cu cabinetul ţarului, Lasanis mărturiseşte că a răspuns invocând secretul corespondenţei dintre Ipsilanti şi Capodistria.

„Iar pentru părţile care nu sunt organizate am inventat şi le-am spus unele lucruri; ei au rămas foarte mulţumiţi, spunând toţi: acum, da, ne hotărâm să ne sacrificăm. Să nu vă pară rău, altfel nu se prinde iepurele. Aici nu are trecere aşa-zisul «nu ştiu», fiindcă ei ar lăsa totul baltă. Astfel, când am venit, i-am găsit pe toţi amorţiţi. Este necesară zicala lui Aristidis [Papas]: «Oamenii doresc să fie înşelaţi». Aşadar să-i înşelăm; însă totdeauna fără paguba lor”.

Iată şi un alt fapt elocvent: În 1820, unele eforii eteriste şi-au trimis reprezentanţi în Rusia să ceară îndrumări de la compatriotul lor, contele Ioan Capodistria (originar din Corfu), consilier al ţarului, şi să ia cunoştinţă directă de atitudinea cabinetului imperial faţă de mişcarea grecească: voiau să se asigure dacă Grecia putea conta cu adevărat pe protecţia Rusiei. Astfel, Chiriac Camarinos a făcut o călătorie la Petersburg, ca trimis al prinţului Mavromihalis (zis şi Petro-bey), şef militar din Peloponez, iniţiat în Eterie.

Camarinos a fost primit de Capodistria şi s-a întors cu scrisori din partea lui, către notabilii din Grecia; printre altele, aducea un „proiect de răspuns către Petro-bey, şeful spartiaţilor”. Acest act ni s-a păstrat şi din el se vede că I. Capodistria nu îndemna pe greci la răscoală. Petro-bey era sfătuit să se ocupe de înmulţirea şcolilor greceşti, dar să se păzească de a face din instituţiile de cultură ale grecilor - instituţii ce pot şi trebuie să prospere în cadrul regimului existent -, mijloace de acţiune subversivă. Scrisoarea afirma în termeni răspicaţi că ţarul şi guvernul său ţin la menţinerea păcii cu Turcia şi, ca atare, nu vor sprijini pe cei ce intenţionează să se ridice cu armele împotriva sultanului, pe cei care urmăresc să răstoarne ordinea actuală a lucrurilor. Grecia se va ridica treptat, prin cultură, pe măsură ce educaţia va ameliora caracterul moral al oamenilor.

La întoarcere, Camarinos s-a oprit pentru un timp la Galaţi, unde a început - pare-se - să-şi informeze concetăţenii că ţarul nu aprobă planul răsculării grecilor şi că armata rusă nu va interveni în sprijinul lor. Lui Ipsilanti, lui Xanthos şi altor conducători eterişti le era cunoscută poziţia lui Capodistria. De mai mulţi ani, acesta combătea planurile de insurecţie a grecilor; la începutul lui 1820, el a respins propunerea ce i se făcuse prin Xanthos de a deveni conducătorul Eteriei (iar mai înainte respinsese aceeaşi propunere făcută de Galatis), explicând că trebuie să se renunţe, cel puţin deocamdată, la pregătirile de răscoală. Pentru ca susţinerile propagandei eteriste să nu fie dezminţite şi acţiunea pregătită de Ipsilanti să nu fie împiedicată prin scrisorile trimise de Capodistria, aducătorul lor, Camarinos, a fost ucis, la sfârşitul anului 1820, probabil din ordinul lui Ipsilanti.

Iată relatarea lui Liprandi (în concordanţă cu celelalte documente): „Un oarecare Camarinos, trimis din Moreea ca delegat la I. Capodistria, s-a întors cu răspunsul acestuia de la Petersburg şi cu scrisori, în care [eteriştilor] li se dădea sfatul să nu înceapă încă acţiune Alexandru Ipsilanti a poruncit lui Xanthos să-l omoare, ceea ce s-a şi făcut, numitul fiind executat pe o luntre la Galaţi. Lucrurile i-au rămas lui Xanthos, iar actele au fost trimise lui Ipsilanti, fapt ce l-a îndemnat să înceapă acţiunea mai devreme”. Această întâmplare a provocat conflicte printre eteriştii din Iaşi, care s-au interesat de cauza omorului. Unii i-au declarat lui Lasanis, că „sunt ferm hotărâţi să renunţe la toate şi în viitor ar trebui ca fiecare frate să-şi apere viaţa împotriva celorlalţi fraţi”. A fost nevoie de multă ingeniozitate din partea lui Ipsilanti şi Lasanis pentru liniştirea spiritelor.

Presupunerea lui Andrei Oţetea că „Ioan Capodistria..., împreună cu Alexandru I şi cu ambasadorul rus la Constantinopol, baronul Stroganov, era principalul resort al Eteriei” - teză ce consideră că sunt adevărate spusele propagandei eteriste despre „autoritatea superioară”, adică despre ţar şi despre Capodistria, cărora Ipsilanti le atribuia conducerea mişcării - rămâne până acum nedemonstrată convingător. Numeroase documente infirmă ideea că ţarismul, factor de căpetenie al Sfintei Alianţe, a iniţiat întreprinderea lui Ipsilanti; o serie de mărturii vorbesc despre dezacordul dintre Capodistria şi planurile Eteriei. Numai cu greu se poate aplica acestor acte calificarea de „simplă stratagemă menită să adoarmă vigilenţa turcilor” şi care „n-a înşelat pe nimeni”.

Cu mult înainte de 1821, în repetate rânduri, Capodistria s-a arătat potrivnic soluţiilor preconizate de eterişti pentru dobândirea independenţei Greciei. Calea de urmat, sublinia el constant, nu poate fi răscoala. Desigur, atitudinea lui în această privinţă nu e fără legătură cu rolul pe care 1.-a jucat în cadrul Sfintei Alianţe, unde - alături de ţar - s-a manifestat printre cei mai fermi susţinători ai absolutismului. El socotea că guvernelor absolutiste le revine misiunea de a face educaţia popoarelor, pentru câştigarea libertăţii.

Într-o scrisoare către vodă Caragea, din 22 august 1817, Capodistria respingea ideea unei răscoale a compatrioţilor săi, în aceşti termeni: „Tot ce a suferit nenorocita noastră patrie în trecut se datora unei false direcţii date patriotismului. S-a pretins că patria poate fi regenerată, deşteptată la o viaţă nouă, prin rebeliune, - ca şi cum era dat oamenilor să realizeze independenţa naţiunilor ca prin farmec, sau ca şi cum nişte acte perfide ar putea avea vreodată altfel de rezultate decât dezastrele produse de perfidie. S-au înşelat cumplit. Ce de sânge s-a vărsat! Ce de victime! Ce demoralizare! Fie ca greşelile din trecut să ne facă cel puţin mai prudenţi!”. O altă scrisoare a lui Capodistria către Ioan Caragea, din 5 decembrie 1817, făcea precizări privind directivele politice date de ţar cabinetului său, în acel moment: „Aceste interese majore [ale Rusiei] sunt menţinerea păcii cu Turcia”.

Cercetătorul Notis Botzaris defineşte crezul politic al lui Capodistria (dedus din acte precum: autobiografia acestuia, memoriile lui Xanthos etc.), în termenii următori: „Dorinţa lui cea mai vie a fost totdeauna eliberarea Greciei. El nu credea asemenea lui Coray că renaşterea culturală e suficientă pentru emancipare, dar gândea că emanciparea naţională trebuie să se producă după renaşterea culturală, orice revoltă prematură fiind sortită unui eşec ce ar putea să aibă consecinţe dezastruoase”. La întrevederea dintre Xanthos şi Capodistria, de la începutul anului 1820, sfetnicul ţarului a explicat de ce nu poate primi conducerea Eteriei, aducând ca argument faptul că este ministru în cabinetul imperial rus.

În acelaşi timp, el s-a pronunţat împotriva căilor revoluţionare, arătând că eteriştii trebuie să utilizeze alte mijloace pentru a-şi atinge scopul. „Capodistria a comunicat lui Xanthos recomandarea ca şefii Eteriei să-şi întrerupă activităţile lor, până când politica europeană se va schimba, ea fiind acum ostilă oricărei revoluţii. De altfel, el nu considera că grecii, în situaţia lor actuală, ar fi capabili să se elibereze singuri, fără ajutor străin. De aceea, el exprima dorinţa să se aştepte viitorul război ruso-turc”. Astfel de idei fuseseră afirmate de Capodistria şi în diverse scrisori către grecii intraţi în diplomaţia rusă sau care deţineau funcţii înalte în administraţia ţaristă.

O prezentare amplă a autobiografiei lăsate de Capodistria ne oferă cercetătorul Nestor Camariano, care deduce din această scriere (confruntând-o şi cu alte acte) că diplomatul grec aflat în serviciul ţarului n-a dat Eteriei concursul scontat de membrii ei; ba chiar, Capodistria a căutat să convingă pe şefii eterişti că ceea ce urmăreau ei era ceva necugetat, întru-cât - potrivit convingerii sale - uneltirile revoluţionare nu vor putea duce la ridicarea Greciei, ci la pieirea ei. „Ioan Capodistria, fiind convins că o acţiune a eteriştilor era prematură, a căutat, ori de câte ori a găsit prilej, să-i sfătuiască pe greci să nu recurgă la răscoală” (conchide N. Camariano). El „nu dorea în acel moment o răscoală a grecilor, deoarece socotea că poporul grec nu era destul de pregătit din; punct de vedere cultural”... „Dorinţa lui era ca Rusia să declare război Turcei, iar după aceasta să se răscoale şi poporul grec”.

Acţiunea lui Capodistria în favoarea Eteriei s-a limitat, în esenţă, la stăruinţa lui pe lângă ţar (datând de dinainte de 1821) ca Rusia să pornească un nou război cu turcii. Argumentul invocat de el era că tratatul de pace semnat în grabă la Bucureşti, în 1812, lăsa într-o „situaţie deplorabilă marile interese ale Rusiei şi acelea ale coreligionarilor din Orient”, împăratul Alexandru I, fidel ideologiei Sfintei Alianţe, era de acord cu Capodistria în ceea ce priveşte principiul că „trebuie dejucate comploturile revoluţionarilor”. Dar nu aproba întrutotul critica pe care o făcea ministrul său de externe tratatului de la Bucureşti şi, mai ales, soluţia preconizată de el: pornirea unui nou război cu Poarta.

Capodistria a menţionat, în autobiografia sa, răspunsul ţarului la propunerile sale: „Totul este bine gândit, dar pentru a face ceva, ar trebui să trag cu tunul şi nu vreau aceasta. Destule războaie au fost pe Dunăre, ele demoralizează armatele. Aţi fost martor. De altfel, pacea în Europa încă nu este întărită şi făcătorii de revoluţii n-ar cere un lucru mai bun decât să mă vadă războindu-mă cu turcii”. Şi ţarul îşi termină răspunsul cu următoarele cuvinte: „Tranzacţia din Bucureşti, bună sau rea, trebuie menţinută... În acest spirit vă recomand să lucraţi cu ocazia trimiterii baronului Stroganof” (ca ambasador la Constantinopol).

Istoricul grec Alexandru Despotopoulos atrage atenţia asupra unei distincţii esenţiale: „Nu Rusia a împins pe greci la insurecţia din 1821, ci dimpotrivă, Eteria este aceea care a căutat să implice Rusia în proiectele sale. Alexandru Ipsilanti n-a fost agentul, nici măcar inconştient, al unei politici străine”. Într-adevăr, din faptele expuse mai sus reiese că insurecţia eteristă n-a fost hotărâtă de cabinetul de la Petersburg. Ipoteza că însuşi ţarul a dat semnalul revoluţiei greceşti pare o deducţie grăbită. Desigur, duplicitatea politicii ţariste a fost reală.

Manifestările ei definitorii erau, atunci, pe de o parte adeziunea la principiile contrarevoluţionare ale Sfintei Alianţe, iar pe de altă parte, o anume încurajare a spiritului de revoltă împotriva Imperiului otoman, protecţia acordată societăţii eteriste, care s-a bucurat de libertate în Rusia. Ceea ce nu s-a putut preciza până acum este măsura în care împăratul Alexandru I şi guvernul său au avut amestec în pregătirile de răscoală ale eteriştilor. Din mai multe documente rezultă că a existat un dezacord între politica ţarului şi atitudinea unora din agenţii săi din Imperiul otoman, implicaţi în mişcarea eteristă. Astfel, consulii Rusiei de la Bucureşti şi Iaşi, Alexandru Pini şi Andrei Pisani, greci de origine, erau iniţiaţi în secretele Eteriei.

Într-un raport al agenţiei austriece din Bucureşti, din 15/27 martie 1821, e inserat un schimb de păreri între consulul Austriei, Fleischhackl, şi caimacamul Ştefan Vogoride, în legătură cu ipoteticul ajutor dat eteriştilor de către Rusia. Cei doi demnitari sunt de acord că împăratul Alexandru şi guvernul său nu sprijină întreprinderea condusă de Ipsilanti. Ei constată însă aportul consulatului rus din Bucureşti la acţiunea eteristă, precizând că aici s-au ţinut adunările fruntaşilor eterişti din Ţara Românească. Personalul consulatului se compunea mai ales din greci: Alexandru Pini, dragomanul Gheorghe Leventis, secretarul Dominic Domnando, impiegaţii I. Nicolopulos şi M. Hristaris, care îndeplineau şi funcţia de casieri ai eforiei eteriste din Bucureşti.

Deja la 12/24 martie 1821, ambasadorul Prusiei la Constantinopol, von Miltiz, raporta regelui său că şefii insurecţiei eteriste, Alexandru Ipsilanti şi Mihail Suţu, sunt sprijiniţi şi de câţiva distinşi funcţionari greci, aflaţi în serviciul Rusiei. Nu e exclus ca Alexandru Ipsilanti să fi luat conducerea Eteriei (în aprilie 1820), cu asentimentul ţarului şi al secretarului de stat Capodistria. Aşa a declarat Ipsilanti cumnatului său, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu. Lipsesc însă datele care să îndreptăţească presupunerea că, odată ajuns şef al Eteriei, Ipsilanti a fost executantul ordinelor date de guvernul din Petersburg. E de crezut, mai degrabă, că el s-a bucurat în Rusia de libertate de acţiune şi că adevăratele lui intenţii (care erau de altfel nestatornice) au fost ignorate de guvern. Lui Ipsilanti nu i se poate nega luarea iniţiativei de a fi chemat pe greci la lupta cu turcii.

Dacă şeful Eteriei ar fi pornit mişcarea ca agent al ţarului, atunci i s-ar fi dat în prealabil instrucţiuni precise în legătură cu felul cum trebuia să procedeze. În acest caz, el n-ar fi făcut, din capul locului, greşeala de a compromite Rusia, arătând-o ca părtaşă la acţiunea sa. În ce fel „a organizat” cabinetul imperial rus expediţia lui Ipsilanti, când această întreprindere s-a dovedit prost concepută şi organizată, nu numai din punctul de vedere al intereselor poporului român şi ale celui grec, dar şi din punctul de vedere al intereselor ţarismului, care a dezavuat-o fără ezitare, contribuind la înăbuşirea ei?

Un indiciu că acţiunea eteristă n-a fost pornită de ţar îl dă tactica utilizată de şeful Eteriei, încercarea acestuia de a provoca venirea turcilor în Principate (lucru nedorit de ruşi), cu gândul că această împrejurare va obliga Rusia să declare război Porţii, pentru nerespectarea tratatelor. Ipsilanti ştia că ţarul nu-şi va trimite trupele în sprijinul unei mişcări revoluţionare. El sconta însă pe o reacţie militară din partea Rusiei, în conformitate cu tratatele, în cazul când armata turcă ar fi pătruns în Principate fără consimţământul curţii de la Petersburg.

Şeful Eteriei a făcut totul ca să creeze o situaţie de război, încercând să determine pe turci să încalce frontierele. Pe lângă declaraţiile sale că este sprijinit de Rusia, o gravitate deosebită au avut acte ca acestea: „De la 22 până la data de 26 [februarie], în toate oraşele şi târgurile Moldovei toţi turcii au fost nimiciţi de către arnăuţii şi grecii de acolo” (arată raportul generalului Inzov către generalul Wittgenstein, din 5 martie), „în ziua de 24 [februarie], prinţul Suţu, chemând la sine pe toţi boierii membri ai divanului, şi declarându-le că datorită acestei întâmplări [pornirea acţiunii eteriste] turcii pot să intre în Moldova, i-a sfătuit să scrie suveranului nostru [Alexandru I] şi să ceară ajutorul său”. Aşa se explică faptul că, în ciuda politicii pacifiste a lui Alexandru I, eteriştii sperau într-un război ruso-turc şi răspândeau zvonul că armatele ruseşti sunt gata să treacă Prutul.

Ceea ce nu-şi putea închipui Ipsilanti era că, în loc să se producă războiul ruso-turc scontat de el, curtea imperială de la Petersburg avea să-şi dea atât de uşor asentimentul la venirea trupelor turceşti în nordul Dunării, pentru reprimarea mişcării sale. Fără îndoială, această aprobare n-ar fi fost dată, dacă ţarul nu era angajat în politica Sfintei Alianţe, dacă el n-ar fi participat activ, tocmai atunci, la congresul de la Laybach. Ca atare, şeful Eteriei a pornit mişcarea într-un moment defavorabil. Acest reproş i s-a adus chiar în scrisoarea oficială de dezavuare, trimisă de Capodistria (în numele ţarului), la 14/26 martie 1821: „Apoi, ce moment aţi ales pentru a ataca Poarta?” - întreabă Capodistria.

Tocmai momentul când între cele două imperii, rus şi otoman, „s-au stabilit relaţii cu totul pacifice”, negocierile dintre miniştrii lor fiind încununate de succes, şi când „Rusia a declarat şi declară a avea ferma intenţie de a întreţine raporturi statornice de pace şi prietenie” cu Turcia. „Insurecţia care a izbucnit în Moldova n-ar putea justifica, sub nici un cuvânt, o ruptură între cele două State”... „Armatele împăratului [Alexandru] nu se vor clinti din loc”... „Nici un ajutor direct sau indirect nu vă va fi acordat de împărat, căci, repetăm, ar fi nedemn de el a submina temeliile Imperiului turc prin acţiunea ruşinoasă şi condamnabilă a unei societăţi secrete”... E desigur legitimă dorinţa grecilor de a-şi îmbunătăţi soarta (adaugă scrisoarea). „Dar îşi pot oare închipui grecii că prin răscoală şi război civil vor realiza acest scop remarcabil? Oare prin uneltiri obscure, prin comploturi tenebroase poate spera o naţiune să reînvie şi să se ridice în rândul naţiunilor independente? împăratul nu crede astfel”...

Elocventă este şi scrisoarea secretarului de stat Nesselrode către Alexandru Ipsilanti (martie 1821): „Prinţe, înaltul meu suveran mi-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că n-ar fi putut crede vreodată că aveaţi să vă faceţi vinovat de o acţiune atât de nebunească”... Prin această scrisoare i se transmitea lui Ipsilanti porunca ţarului de a renunţa la revoluţie. Deja la 6/18 martie, îndată ce a aflat de acţiunea eteristă din Moldova, ambasadorul ţarului la Constantinopol, Stroganov, fără să aibă nevoie să se consulte, în prealabil, cu cabinetul imperial, i-a trimis lui Ipsilanti o scrisoare dezaprobatoare, calificându-i actele drept „rătăcire funestă” („un egarement trop funeste”), îndemnându-l să pună capăt mişcării şi să ceară iertare împăratului.

Constatarea că Ipsilanti a pornit acţiunea într-un moment nepotrivit, când împrejurările generale erau nefavorabile răscoalei, a fost făcută adeseori de martori contemporani şi de unii istorici. Astfel, fostul mitropolit Ignatie al Ungrovlahiei caracterizează conjunctura în care s-a produs insurecţia eteristă, în felul următor (într-o scrisoare din octombrie 1821, adresată lui Dionisie Lupu): „Aveam destule date din care să ştiu că naţiunile creştine de sub stăpânirea turcească nu aveau (deocamdată) gândul şi nici pregătirea să se răscoale şi să ia armele împotriva unei stăpâniri, care datorită atât mijloacelor ei, cât şi relaţiilor ei cu celelalte puteri ale Europei, nu era încă de dispreţuit. Aveam de asemenea siguranţa că şi Rusia (pe care nechibzuiţii capi ai revoluţiei au îndrăznit s-o calomnieze că ar fi aprobând mişcarea lor) va fi potrivnică, pentru că aşa cerea şi dreptatea şi onoarea ei”.

În 1834, baronul de Bois-le-Comte, agent diplomatic francez, notează într-un memoriu asupra ţărilor româneşti, în legătură cu situaţia de la 1821, că „explozia prematură şi intempestivă a elementelor de insurecţie pe care ea [Curtea de la Petersburg] le pregătise pentru a ajunge în sfârşit la răsturnarea Turciei, au compromis pentru câţiva ani strălucita ei situaţie” (au micşorat influenţa Curţii de la Petersburg în Peninsula Balcanică). Istoricul A. Debidour argumentează că „Alexandru Ipsilanti, general-maior în serviciul Rusiei, nu putuse părăsi Petersburgul spre a se consacra pregătirilor sale de război decât cu asentimentul, cel puţin tacit, al împăratului”. Adaugă însă următoarea precizare privitoare la poziţia ţarului: „în orice alt moment, el [împăratul Alexandru] n-ar fi fost deloc supărat de zguduirea pe care întreprinderea lui Ipsilanti avea s-o provoace în Imperiul turc; acum însă, el nu s-a putut opri de a constata că acest personaj a greşit în alegerea momentului”.

Mişcarea pornită de Ipsilanti era defavorizată nu numai de împrejurarea că ţarul n-o putea ajuta atunci, într-un moment de maximă angajare a lui în politica Sfintei Alianţe. Trebuie reţinută şi observaţia (asupra căreia insistă Gheorghe Cantacuzino) că Grecia era nepregătită pentru luptă. Apoi, la începutul anului 1821, sârbii nu înţelegeau să adere la planurile de răscoală ale eteriştilor, fiindcă tocmai atunci li se deschidea perspectiva de a obţine prin tratative satisfacerea revendicărilor lor. După cum am arătat, Sava îl prevenise pe Ipsilanti (la 9 ianuarie 1821 şi mai înainte), în legătură cu poziţia lui Milos: „Sârbii au trimis la Constantinopol o deputaţiune formată din şase notabili şi, până ce nu vor obţine vreun rezultat, nu se vor mişca”.

Iată şi aprecierile lui Gervinus: „Trebuia să fii cu totul lipsit de orice cunoaştere a oamenilor pentru a crede, nezdruncinat, că Milos, care din 1818 luase în derâdere nu o dată pe eterişti, făcându-le promisiuni false, şi care, apoi, ani în şir a persecutat şi a urmărit cu cea mai mare asprime pe demagogii eterişti, şi-ar fi riscat acum - acest sârb şiret! - poziţia, în favoarea... grecilor. Şi acest lucru putea fi crezut [de Ipsilanti] chiar în momentul când o delegaţie de sârbi dintre cei mai notabili înfăţişa cererile naţiunii lor la Constantinopol, «în gura leului», unde toţi ar fi fost pierduţi la cea mai mică mişcare populară! Cu toate acestea, Ipsilanti persevera în ultima sa hotărâre. Iordache şi Sava primiră ordinul ca în noaptea de 14/26 noiembrie să instituie un guvern provizoriu la Bucureşti şi să ajungă la înţelegere cu Milos” (convingându-l să ridice Serbia). Or, sârbii obţinuseră deja esenţialul din programul revendicărilor lor. Drept concluzie, menţionăm opinia lui Liprandi: „În anul 1821, din anumite cauze..., eteriştii au ridicat, înainte de vreme, steagul răscoalei”.

Marea eroare a lui Ipsilanti n-a constat însă în aceea că s-a pripit, declanşând insurecţia în februarie 1821. Căci, deşi împrejurările erau în general neprielnice mişcării, totuşi luptei antiotomane i se deschideau unele perspective încurajatoare. În tot cursul anului 1821, sultanul a fost obligat să ducă război cu rebelul Ali-Paşa de Ianina, care a nimicit mii de oameni din armata imperială. Faptul că o întreagă armată otomană era imobilizată la Ianina uşura sarcina lui Alexandru Ipsilanti. Se poate spune că acesta a greşit, în special, prin refuzul de a-şi continua expediţia în Bulgaria, aşa cum anunţase. În această provincie se făcuseră pregătiri de răscoală, prin grija, mai ales, a lui Sava Fochianos.

Pe când Ipsilanti se afla încă la Colentina, o delegaţie de bulgari s-a prezentat la el, propunând eteriştilor să-şi desfăşoare lupta în sudul Dunării, în cuprinsul Imperiului otoman. Cei 17 delegaţi declarau că mii de bulgari înarmaţi se vor alătura armatei greceşti (drept dovadă au prezentat lui Ipsilanti un act semnat de un mare număr de sate) şi că s-au luat deja o serie de măsuri ca eteriştii să poată trece Dunărea, pe la Şiştov. 18 bărci mari aşteptau să fie folosite în acest scop, iar vreo 600 de bulgari aveau să se concentreze în acea localitate, pentru a riposta unui eventual atac turcesc. O parte din conducătorii eterişti susţineau acest proiect, pe care însă Ipsilanti nu-l împărtăşea, cu toate că reprezenta tocmai misiunea pe care el însuşi şi-o asumase, prin proclamaţiile lansate la Iaşi.

În legătură cu aceasta, cronica greacă atribuită lui C. Ducas aduce următoarele învinuiri şefului Eteriei: Ipsilanti „avea mijloacele să treacă Dunărea, fără vărsare de sânge, şi sub nici un cuvânt, pe baza unor motive lipsite de judecată, n-a vrut să cedeze la cererile bunilor săi ofiţeri. Această acţiune trebuia neapărat s-o facă pentru două motive, întâi că duşmanii speriaţi nu cunoşteau încă Eteria noastră şi socoteau pe de o parte această răscoală ca o operă a Rusiei, şi pe de altă parte, trecând Dunărea, îndată s-ar fi răsculat întreaga Bulgarie şi astfel am fi avut o armată într-adevăr puternică, şi datorită nepregătirii turcilor, am fi avut şi victorii. Dacă am fi trecut Dunărea, desigur şi Serbia ne-ar fi ajutat, iar în caz că nu s-ar fi făcut nimic, atunci am fi avut o moarte glorioasă, demnă de scopul pentru care ne-am răsculat...”. „Sosiseră şi nişte deputaţi ai bulgarilor cerând ajutorul nostru. Atunci ţi-a spus Ducas: să trecem Dunărea, şi dacă nu vom reuşi să îndeplinim ceva, atunci să murim. De ce n-ai îndeplinit nimic din toate acestea? De ce n-ai trecut Dunărea?”... Ajungând la Bucureşti, ar fi trebuit „să treci îndată Dunărea, să te uneşti, potrivit proclamaţiilor tale, cu bulgarii şi sârbii”.

Ipsilanti nu avea curajul să înfrunte pe turci în sudul Dunării, ci prefera să provoace venirea lor în Principate, în speranţa că aici vor primi riposta din partea Rusiei, el îngrijindu-se totodată să stea în apropiere de graniţa Austriei. Este deci discutabilă supoziţia că guvernul ţarului a determinat expediţia eteristă din Principate, cu alte cuvinte, că Eteria a îndeplinit misiunea de „instrument al politicii orientale a Imperiului rus”. Acestui punct de vedere trebuie să i se aducă, cel puţin, nuanţări. Documentele prezentate mai sus confirmă, în esenţă, mărturia lui Metternich, după care, numai în perioada anterioară constituirii Sfintei Alianţe, ţarul Alexandru a încurajat idealurile de libertate ale grecilor. Pe de altă parte, ne apare nefondată teza că, în lipsa ajutorului militar rus, insurecţia eteristă era sortită, neapărat, înfrângerii (indiferent de bravura insurgenţilor şi de capacitatea conducătorilor eterişti.