Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu (23 mai 1871, Târgu Frumos, judeţul Iaşi - 11 martie 1936, Bucureşti) - prozator, eseist, romancier, redactor, traducător, critic, istoric şi teoretician literar. Este fiul Mariei (născută Marcovici) şi al lui Teodor Ibrăileanu, mici comercianţi armeni, tatăl fiind apoi administrator de moşie şi slujbaş la Roman. Pentru Nicolae Iorga (născut în acelaşi an), viitor adversar de idei, Ibrăileanu era, în 1905, „unul de la Brăila, care iscăleşte Ibrăileanu”. La 5 ani, orfan de mamă, băiatul se afla la Roman, unde Ibrăilenii se mutaseră încă din 1872, lângă rudele lor, spre a depăşi dificultăţile materiale. Primele clase le face la Bacău şi Roman. După moartea tatălui său, va fi întreţinut de rude.

Deşi la gimnaziul din Roman (1883-1887) obţine rezultate excepţionale, la Liceul „Codreanu” din Bârlad (1887-1890) ajunge „cu banii strânşi prin subscripţie”; mai târziu suferă „literalmente de foame”, fiind „multă vreme ca şi vagabond”, cum reiese dintr-o scrisoare către Ion Al. Brătescu-Voineşti, din iulie 1906. Este perioada în care, împreună cu Raicu Ionescu-Rion şi alţi colegi de liceu, înfiinţează societatea „Orientul” (1887). Tot acum redactează cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian revista literară „Şcoala nouă”, apărută la Roman între iulie 1889 şi iunie 1890. Aici publică primele versuri şi, sub pseudonimul Cezar Vraja, câteva note de lectură, comentarii despre artă şi traduceri din Ossian, Lessing, Byron, Zola, Max Nordau etc.

Între 1891 şi 1895 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Sub pseudonimele Cezar Vraja şi Un sociabil colabora în 1890 la „Munca”, foaie săptămânală a mişcării muncitoreşti, înlocuită în 1894 de „Lumea nouă”. Nu face parte efectiv din mişcarea socialistă, dar e un propagandist entuziast, susţinător al „cauzei”. În 1893 îl cunoscuse pe Constantin Stere, student mai vârstnic, fost deportat în Siberia ca instigator narodnic şi evadat din temniţele ţariste. I se alătură la „Evenimentul literar” din Iaşi (1893-1894), ca secretar de redacţie, publicând sub pseudonime (Cezar Vraja, Un sociabil, Verax). Deşi nu îi modifică radical orientarea estetică, poporanismul propagat de Stere o influenţează. Ulterior el îşi va mărturisi legăturile cu acest curent de idei, începând de la „Evenimentul literar”.

Pentru susţinerea mişcării socialiste, stimulat poate de exemplul altor ieşeni, studentul se instala în toamna lui 1894 la Bucureşti, activând ca redactor neremunerat la „Lumea nouă”. Un an este profesor la Bacău, iar din 1900 funcţionează ca profesor la Liceul Internat din Iaşi, fiind titularizat în 1902. După o lungă absenţă din presa literară, semnătura lui reapare în 1901 în „Noua revistă română” a lui Constantin Rădulescu-Motru, sub două articole (Cu prilejul foiletoanelor ă-lui Caragiale şi Curentul eminescian), semnificative pentru preocupările de moment.

Pe marginea „foiletoanelor” lui Caragiale apărute în „Universul” (1900), criticul emite reflecţii despre relaţiile temperament-idee, cuget-societate, reluate pe alt plan, sub titlul Literatura şi societatea, în monografia Opera literară a d-lui Vlahuţă (1912), dar şi puncte de vedere ce prefigurează Spiritul critic în cultura românească (1909). De menţionat, în acelaşi timp, dacă nu renegarea expresă, cel puţin detaşarea de ideologia socialistă; acum el face apel la Schopenhauer, la pozitivişti sau îl citează pe „distinsul cugetător rus Mihailovski”, teoretician narodnic. În articolul Poporanismul din „Curentul nou” de la Galaţi (1906), renegarea marxismului devine clară, în fine, la Iaşi apărea la 1 martie 1906 primul număr al revistei „Viaţa românească”, al cărei fondator era împreună cu Constantin Stere şi Paul Bujor.

Din noiembrie 1908 Ibrăileanu predă ca profesor suplinitor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, confirmat însă în post abia la începutul lui 1909. Pentru că nu avea titlul de doctor, este înlocuit în 1911-1912 de Eugen Lovinescu, doctor în litere la Paris, care era susţinut de C.C. Arion, ministrul conservator al Instrucţiunii. Redactează atunci studiul monografic Opera literară a d-lui Vlahuţă, scris în „două luni” şi „tipărit în 8 zile”, obţinând, în iunie 1912, titlul de doctor în filologie modernă, cu menţiunea magna cum laude. Epuizat de efort, autorul vorbea de „orgia muncii”. Publicase în 1909, pe lângă Spiritul critic în cultura românească, şi Scriitori şi curente.

Era, în acelaşi timp, cum s-a spus, veritabilul spiritus rector al „Vieţii româneşti”, descoperind şi îndrumând talente care altfel s-ar fi pierdut sau ar fi dat mai puţin. În linii mari, principiile criticii de tip sociologic, în spiritul căreia debutase la „Şcoala nouă”, l-au călăuzit până pe la 1900, când mişcarea socialistă se dizolvă. De altfel, între 1894, când încetează să apară „Evenimentul literar”, şi 1906, când ia fiinţă „Viaţa românească”, Ibrăileanu nu mai scrie în presa culturală. Astfel că orientarea lui poporanistă coincide cu prima decadă a „Vieţii româneşti” (1906-1916), de fapt până în 1920, când „Viaţa românească” reapare în a doua serie. Ultima etapă a scrisului său de până la sfârşitul vieţii nu e nici prioritar estetică, nici impresionistă, ci mai degrabă eclectică.

În Spiritul critic în cultura românească Ibrăileanu invocă frecvent natura complexă a relaţiilor dintre cultura română şi alte culturi europene. El trece rapid peste secolele XVI-XVIII, pentru a studia în detaliu particularităţile culturii române în perioada 1840-1880. „Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele” - iată ideea directoare. „Din chiar faptul că cultura europeană e creată de multe popoare, rezultă că fiecare datoreşte mult celorlalte.” Influenţele sunt, prin urmare, un liant, un factor comun. Practic, influenţele culturii europene „s-au simţit în toate aspectele vieţii româneşti”. În postură de sociolog, autorul studiului insistă asupra celor mai „interesante” dintre aspecte, vizând limba, literatura, organizarea politico-socială, deoarece ele exprimă sintetic „ceea ce s-ar putea numi moravuri, felul vieţii sociale etc.”

Înzestraţi cu un accentuat spirit pragmatic şi politic, muntenii sunt mai receptivi, dovadă asimilarea influenţei franceze şi organizarea revoluţiei de la 1848. Mai pasivi, moldovenii acceptă influenţele doar după un temeinic examen critic, psihologia lor vădind un ridicat coeficient de scepticism: „Poate că moldovenii sunt mai sceptici” (Vasile Alecsandri e „un sceptic rafinat”). Numai într-un mediu spiritual precum cel moldovenesc, rafinat de-a lungul multor generaţii, criticismul a putut opune un veto util şi lucid inovaţiilor care puteau sfârşi în cosmopolitismul cel mai ridicol.

Muntenia reprezintă „voinţa şi sentimentul, pe când Moldova mai cu samă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară; ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele nouă. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene. De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în Moldova o legiune de spirite critice şi de literatori.”

Demonstraţia lui Ibrăileanu se dezvoltă pe o idee fundamentală: prin „discernământul” lor critic, moldovenii au lucrat pentru „adevăratul progres”, făcând selecţie în procesul asimilării culturii. Au greşit cei ce au imitat fără rezerve cultura apuseană, ca şi cei refractari la orice inovaţie. Echilibrul critic moldovenesc reprezintă o medie. Criticat de Nicolae Iorga, contestat de alţii, Ibrăileanu marchează, ca autor al Spiritului critic..., un punct de plecare într-o lungă dezbatere, un moment favorabil unor noi sinteze. Cum s-a remarcat, Istoria civilizaţiei române moderne de Eugen Lovinescu (1924-1925), concepută ca replică la studiul lui Ibrăileanu, relua în fapt viziunea dialectică a criticului ieşean: primul volum al Istoriei... avea în vedere fondul novator (Forţele revoluţionare), al doilea - contrariul acestuia (Forţele reacţionare), pentru ca în cel de-al treilea să fie schiţate, fără o fundamentare ştiinţifică, Legile civilizaţiei române moderne.

Ibrăileanu revine de câteva ori în articole asupra ideilor sale, consolidându-le şi reasamblându-le în alte contexte. Spiritul critic se transformă astfel într-o coordonată a originalităţii creatorului de artă, şi tocmai de aceea referindu-se, în 1922, la Caracterul specific naţional în literatură, Ibrăileanu condiţionează specificitatea de legătura cu „realităţile noastre”. Alecsandri, „chiar când localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atât de mult din realităţile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atât de românească şi caracteristică personajelor, încât comediile lui localizate sunt documente indispensabile”. Factorii „specific naţionali” apar mai palid la unii scriitori munteni, ca urmare a influenţei „excesive” exercitate de literaturile străine.

Încă o dată, moldovenii sunt citaţi pozitiv: Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu reprezintă, în literatură, „maximum de românism”. În esenţă, „istoria politică şi socială, istoria limbii şi literaturii sunt cultivate mai mult de moldoveni”, pe când în Muntenia, mai tentată de politică, se dezvoltă genul oratoric şi lirica patriotică. Cum caracterele literaturii din Moldova sunt de găsit şi în cea din Transilvania, concluzia e că în aceste regiuni, diferite ca evoluţie istorică, sunt mai numeroşi scriitorii specifici decât în Muntenia, unde proza mai veche e reprezentată „prin romanele nule ale lui Bolintineanu”, prin romanul lui Nicolae Filimon, „important ca document”, dar secundar ca artă, prin scrierile lui A.I. Odobescu, „importante ca artă”, însă lipsite de semnificaţie ca „documente omeneşti”.

În ansamblu, evoluţia ideii e nesigură, eseului Spiritul critic în cultura românească lipsindu-i forţa care să-i dea o perfectă soliditate, un eşafodaj puternic, o strictă geometrie a argumentelor. Dar, dincolo de asemenea limite, lucrarea tulbură şi incită la meditaţie prin excepţionala inovaţie ideologică şi prin fineţea intelectuală. Teoretician literar cu sclipitoare intuiţii, Ibrăileanu nu elaborează un sistem propriu. Dispune însă de o concepţie care, în evoluţia ei, reflectă sinteza în devenire dintre social şi estetic în critica românească. A vedea în mod reducţionist în el un critic sociologist, în strictă dependenţă de Constantin Dobrogeanu-Gherea, e contrar realităţii. La Gherea, constata Ibrăileanu, „sunt puţine pagini de critică estetică, şi nu cele mai interesante din opera lui”, remarcând, semnificativ, că „analiza estetică este pe ultimul plan”.

Criticul de la „Viaţa românească” nu e un antiestetic, ci un antiestetizant, ceea ce înseamnă cu totul altceva. În practică, se detaşează atât de Titu Maiorescu, care minimalizează influenţa mediului social asupra scriitorului, cât şi de Gherea, care reduce totul la rolul ambianţei sociale: „Raportul dintre operă şi mediu Gherea l-a conceput prea mult ca un raport de cauzalitate - conţinutul operei ca un efect al mediului”. Ţine să introducă un corectiv, şi acesta e factorul individual, temperamentul, cu „predispoziţiile înnăscute, predispoziţiile la pesimism sau optimism, la reacţionarism sau revoluţionarism, la egoism sau la altruism generos” (Note şi impresii, 1920). Condiţia estetică a artei i se pare de la sine înţeleasă, lucru omis, nu o dată, de adversarii lui atunci când îl contestă: „Când studiezi idealul unui scriitor, asta însemnează că prealabil ai admis valoarea estetică a operei, altminteri despre o operă care nu e artă nu se poate discuta nimic: ea nu există” (Probleme literare).

Aspiraţia de a introduce în actul critic maximum de precizie e pentru Ibrăileanu un deziderat perpetuu. Raţionalist, criticul îşi expune metoda cu toată circumspecţia: „A face critică literară este a face anatomia, fiziologia şi etiologia unei opere de artă, sau - ceea ce este acelaşi lucru - a spiritului unui scriitor. Aceşti termeni, împrumutaţi de la ştiinţele naturale, nu vor să fie decât nişte metafore clarificatoare şi nimic mai mult”. Vrând să abordeze o creaţie din perspective multiple, interferenţe, el ajunge la concepţia, foarte modernă, de „critică completă”.

Nu o metodă unică, universal valabilă, ci elasticitate şi adecvare a instrumentelor de cercetare la obiect, pluriperspectivism şi cumul de metode, iată dezideratul formulat în dialogul polemic cu Paul Zarifopol: „Critica literară, aşa cum s-a constituit de 100 de ani încoace, este un tot. Critica estetică, critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sunt părţile acestui tot. Critica literară, când priveşte opera din toate punctele de vedere, este completă” (Greutăţile criticii estetice). În practică, „psihologia şi sociologia, şi multe altele (de altfel şi estetica), sunt numai instrumente de analiză, sunt mijloace şi nu scop”. Altminteri, „n-ar mai fi vorba de critică literară, ci de psihologie şi sociologie, pe baza literaturii...”

Pentru Ibrăileanu, „critica completă” nu a fost, desigur, un punct de plecare, ci unul de sosire, finalul unui lung proces de cristalizare a unei concepţii. Teoretic, o astfel de soluţie, astăzi devenită bun câştigat, are o valoare indiscutabilă. Reprezentarea în artă a specificului naţional (problemă de optică realistă) - iată condiţia care permite unui scriitor să fie selectat de cât mai multe epoci. Specificul naţional implică subiectul, concepţia şi reprezentarea specifică. Argumentele, discutabile, sunt impregnate de poporanism: „Numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc care sau fac parte din ţărănime şi nu au rupt legăturile morale cu ea, sau care, dacă nu fac parte din ţărănime, şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat la izvorul curat şi românesc al sufletului popular sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care, din cauze istorice, trăind cu poporul, departe de influenţele nefaste, străine, şi-au păstrat sufletul românesc”.

Accentul cade discret pe viaţa ţărănimii, specificitatea fiind pusă în legătură cu realităţile rurale. Natura, istoria, societatea şi concepţia de viaţă a poporului român sunt elemente ale specificului. Nu e omis fondul folcloric, „opera literară în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă obiectivă şi subiectivă a poporului român”. Din această perspectivă, referindu-se la Creangă şi Sadoveanu, criticul crede că „nu există nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa romanităţii din punct de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii”. Cu cât o operă e mai autentic naţională, cu atât are mai multe şanse de a deveni universală; cei mai talentaţi scriitori „coincid” de cele mai multe ori cu „cei mai naţionali”.

În prefaţa la Bel Ami de Maupassant, Ibrăileanu, traducător al scriitorului francez, sublinia aplecarea spre anumite aspecte tipice, în funcţie de structura personală a unui scriitor sau a altuia: „Zola, de pildă, e constructor de societăţi, de stări sociale, Bourget de stări psihice, Loti de peisaje. Maupassant e de toate [...], e artistul mare, e artistul desăvârşit.” Se dovedeşte că în relaţia creaţie-analiză prioritate are creaţia: „Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creaţie, nu”. A crea înseamnă a organiza, a da semnificaţie unui şir incoerent de fapte, a sistematiza relevant în direcţia posibilului. Un artist „nu copiază realitatea, ci selectează din ea”, din perspectiva unei viziuni, încât aceeaşi temă, tratată de mai mulţi autori, dă rezultate diferite.

Cu cât un scriitor are o concepţie mai profundă asupra „individului” (care „în ultimă instanţă e obiectul creaţiunii” lui), cu atât este „mai creator”. Ca urmare: „Mai bine redai individualul în complexitatea lui, adică atunci când îl concepi în toate raporturile lui sociologice” (Creaţie şi analiză). Critica la obiect a lui Ibrăileanu se orientează spre clasici (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale); concomitent, se fac referiri succinte la Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, precum şi la scriitori din generaţiile mai noi, cu interes pentru operele convenind unei anumite sensibilităţi.

Format în ambianţa dinainte de 1900, criticul se mai afla după 1920 în fluxul noii literaturi, preocupat acum să aprofundeze idei şi observaţii anterioare (Studii literare, 1930) sau tentat de probleme ale tehnicii poetice (Pe lângă plopii fără soţ, Eminescu. Note asupra versului). La Mihai Eminescu el revine de mai multe ori, aspirând să-l cuprindă într-o formulă definitorie. Astfel, un portret de sinteză din 1919 creşte pe ideea de monumental, iar afirmaţia că poetul „a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi” neagă tacit existenţa unei poezii anterioare, într-o formulă fericită este definit Ion Creangă: „Homer al nostru...” sau e făcută o comparaţie: George Coşbuc „se ridică uneori până la poezia populară, Mihai Eminescu, poate, până la Mioriţa” (Poeziepopulară). Supraevaluat, Ion Al. Brătescu-Voineşti e o „combinaţie rară de realism desăvârşit şi pătrunzător lirism, de adevăr şi poezie”. Mihail Sadoveanu, studiat în cel puţin zece articole, are afinităţi mai degrabă cu Ion Neculce decât cu Creangă, el fiind pe deasupra un poet al misterului şi naturii, „legat prin fibre tainice de sufletul acestui pământ”.

În placheta După război. Cultură şi literatură (1921) pe primul plan trece eseistul, de astă dată comentator de probleme contemporane: Literatura momentului, Cultură pentru popor, Literatura şi femeia, Problema limbii literare. În Scriitori români şi străini (1926) lângă valori româneşti, văzute mai insistent din perspectiva estetică, se aliniază Thomas Hardy, Max Nordau, Anatole France „suprafinul”, polonezul Wladyslaw Reymont şi alţii. La sugestia lui Mihai Ralea, criticul citise romanul lui Marcel Proust, de unde articolul Procedeul de creaţie proustian.

Criteriul realist continuă să fie dominant şi aici, îndărătul personajelor comentate nu mai apar însă, ca înainte, clasele sociale în conflict. Oamenii sunt acum „probleme”, repere de psihologie şi etică. Un uşor impresionism se insinuează uneori în demonstraţia critică. Contribuţiile lui Ibrăileanu îşi menţin, pe anumite direcţii, intactă actualitatea. Eminescologul rămâne astfel o autoritate de prim rang. Textele despre I.L. Caragiale (Numele proprii în opera comică a lui Caragiale), Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Topârceanu, Otilia Cazimir şi alţii, „rebarbativele” (ca stil) lui critice (cum zicea George Călinescu), conţin „cele mai fundamentale lucruri”. „Rămâi surprins - îşi continuă ideea George Călinescu - să găseşti un lucru, evident abia azi, bănuit cu mult înainte.”

Preocupările stricte de istorie literară fructifică în prelegerile academice (unele dintre ele litografiate) dintre 1908 şi 1934. Concepţia lui despre periodizarea istoriei literare e schiţată în Epocile literaturii române moderne, din introducerea la monografia despre Vlahuţă. O epocă literară, va preciza ulterior criticul (în Cursul de estetică din 1925-1926), e „un spaţiu de timp umplut cu un anumit fel de literatură, cu o tendinţă şi un aspect literar anumit” (Prelegerea a V-a). Fireşte, criteriul personalităţilor proeminente nu e unilateral. În fapt, Ibrăileanu nu omite condiţiile sociale determinante. În „epoca Conachi”, care coincide cu „ultimele zile ale vechiului regim”, se manifestă scriitori din rândurile boierimii - Alecu Beldiman, Văcăreştii şi alţii - poezia lor, dominant erotică, traducând psihologia clasei.

Spre sfârşitul epocii, sub influenţa iluminismului, la unii se înregistrează tendinţe de aspect cultural-patriotic. „Epoca lui Alecsandri” acoperă o jumătate de veac (1830-1880). Într-o primă etapă, de tranziţie către literatura modernă, scriitori cu profil contradictoriu susţin idealuri novatoare, purtând totuşi semne ale trecutului (Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Alexandru Hrisoverghi, Mihail Cuciuran).

Învederat modernă, a doua etapă lasă loc generaţiei numite în mod obişnuit „generaţia de la 1840 din punct de vedere literar - şi generaţia de la 1848 din punct de vedere politic” (Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosetti şi ceilalţi). „Epoca lui Eminescu” (1880-1900) diferă. Unirea Principatelor şi independenţa statului modificând esenţial soarta românilor, literatura dă acum expresie revoltei sociale şi pesimismului, la unii cu trăsături sarcastice (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi alţii).

Literatura dintre 1900 şi primul război mondial îşi defineşte trăsăturile în raport cu „chestiunea ţărănească”, extrem de acută, şi cu problema românilor din Transilvania. Despre „Epoca Sadoveanu-Goga”, profesorul, bolnav şi obosit, n-a mai lăsat consideraţii ample, în ansamblu, preocupat de răspunsurile logice, de obligaţiile de a explica şi nuanţa, Ibrăileanu se comportă ca un om de ştiinţă, trecând dinspre individual spre general, principiu şi tipologie. La catedră, a fost un maestru fermecător, făcând din interpretarea unui text un act de desfătare spirituală.

Literatura era pentru el un mod de existenţă, ceea ce îl punea în polemică deschisă cu partizanii frumosului în sine, de „dincolo de bine şi de rău”. Entuziasmul sincer, îndoiala profund umană, conştiinţa ardentă îl definesc ca pe una dintre personalităţile de prim-plan ale epocii. Pe lângă opera propriu-zisă, revista „Viaţa românească” e creaţia monumentală a criticului. „Cât a apărut «Viaţa românească» la Iaşi, Ibrăileanu a fost inima ei în înţeles anatomic. N-a apărut un rând în revistă fără să nu-l fi citit. El era regulatorul fiecărui număr, cumpănitorul polemicilor, articolelor grave, al problemelor înfricoşate...” (Mihail Sadoveanu).

Din exces autocritic, Ibrăileanu nu a încredinţat tiparului decât cu mari ezitări aforismele din Privind viaţa (1930). Succintele Amintiri din copilărie şi adolescenţă, preţioase ca psihologie retrospectivă, nu erau destinate publicităţii. O valoroasă creaţie literară este romanul Adela (1933), nu atât roman al unei tinere femei, cât analiză a crizei sentimentale a unui cvadragenar de o luciditate extremă. Câştigând dragostea unei văduve de 20 de ani, Emil Codrescu, naratorul, e măcinat de incertitudini persistente, suspectând şi analizând orice gest al partenerei pentru a descoperi înţelesuri chiar şi acolo unde ele nu sunt. Când i se pare că a sesizat un amănunt care anterior îi scăpase, solitarul încearcă un fel de satisfacţie, o adevărată voluptate a durerii.

Romantismul, aerul uşor desuet din Adela ţin de unghiul de vedere al unui reflexiv. Totul este aici fin de siecle, elegiac, învăluit în poezie. Pentru a nu fi trecut cumva cu vederea acest aer de vechime, subliniat romantic, o „lămurire” a „editorului” (în fapt a autorului) previne că „acţiunea romanului e situată cu mai bine de 30 de ani în urmă”. Discontinuităţile din viaţa psihică, descoperire a romanului modern, fac din Emil Codrescu un personaj de excepţie, motiv pentru care s-a vorbit de proustianismul scrierii. Eroul percepe totul în nuanţe infinitezimale, prisosul de sensibilitate se converteşte la el în exces de interpretare. în ciuda titlului, Adela, eroina romanului, stă în dependenţa complicatului ei prieten, protagonistul incontestabil.

Cu toate că în ipostaza de critic Ibrăileanu punea accentul valoric pe creaţie, Adela este un roman de analiză. La data apariţiei, Adela era pentru George Călinescu „cel mai bun roman de analiză pe care-l avem”. Impresie puternică a făcut şi stilul, remarcat nu numai de George Călinescu, dar şi de Eugen Lovinescu, care consideră cartea „un model de literatură psihologică, străbătută de o poezie reală”, „totul solubilizat în perfecta adaptare a ritmului sufletesc cu cel al alocuţiunii”. E singurul elogiu venind din partea adversarului de o viaţă.

Opera literară

  • Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1909; ediţia Bucureşti, 1922; ediţia Bucureşti, 1943;
  • Scriitori şi curente, Iaşi, 1909; ediţia Bucureşti, 1930;
  • Istoria literaturii române moderne (curs), I-II, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Iaşi, 1910-1911;
  • Opera literară a d-lui Vlahuţă, Iaşi, 1912;
  • Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1916;
  • Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca Conachi, Iaşi, 1920;
  • Note şi impresii, Iaşi, 1920;
  • După război. Cultură şi literatură, Iaşi, 1921;
  • Istoria literaturii române moderne, ediţie îngrijită de Gheorghe Şerbănescu, Iaşi, 1926;
  • Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926;
  • Privind viaţa, cu un portret de Ştefan Dimitrescu, Bucureşti, 1930; ediţie îngrijită şi introducere de Valentin Taşcu, Cluj, 1972;
  • Studii literare, Iaşi, 1930;
  • Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul.-aug. 189...), Bucureşti, 1933; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1959; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugenia Tudor, Bucureşti, 1972; ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Husar, Iaşi, 1983; ediţie îngrijită şi introducere de Marian Papahagi, Cluj Napoca, 1998;
  • Pagini alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Ralea, Bucureşti, 1957;
  • Studii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Savin Bratu, Bucureşti, 1962;
  • Adela. Privind viaţa. Amintiri din copilărie şi adolescenţă, prefaţă de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1966;
  • Scriitori români şi străini, I-II, ediţie îngrijită de Ion Creţu, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1968;
  • Studii literare, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, Bucureşti, 1968;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Ciopraga, Iaşi, 1970-1972;
  • Campanii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Bucureşti, 1971;
  • Mihai Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Iaşi, 1974;
  • Opere, I-X, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Alexandru Piru, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1974-1981;
  • Studii literare, I-II, Bucureşti, 1979;
  • Spiritul critic în cultura românească. Note şi impresii, ediţie îngrijită de şi postfaţă Ioan Holban, Bucureşti, 1984;
  • Studii literare, ediţie îngrijită şi introducere de Lenuţa Drăgan şi Mihai Drăgan, Iaşi, 1986;
  • Privind viaţa. Adela. Amintiri, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Alexandru Piru, Bucureşti, 1987;
  • Cugetări, ediţie îngrijită de Sergiu Selian, Bucureşti, 1989;
  • Opere, I-II, Chişinău, 1997;
  • Curentul Eminescu, ediţie îngrijită de Nicolae Iliescu, Bucureşti, 1999.

Ediţii

  • Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1930.

Traduceri

  • Guy de Maupassant, Bel Ami, Craiova, 1896; ediţia Bucureşti, 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …