Gândirism

Gândirismul este un curent ideologico-literar format în jurul revistei „Gândirea”. Apărută la Cluj, la 1 mai 1921, transferată spre sfârşitul lunii decembrie 1922 la Bucureşti, această publicaţie a avut, în primii ani, un caracter prin excelenţă eclectic. În etapa clujeană, paginile ei reunesc autori din toată România, între timp întregită, din toate generaţiile şi de orice formaţie.

În sumarele ei, ardelenii Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Aron Cotruş, Emil Isac figurează alături de muntenii şi oltenii Ion Pillat, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu, de moldovenii Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Demostene Botez, Al. O. Teodoreanu şi Alexandru A. Philippide; sămănătorişti ca Ecaterina Pitiş, George Voevidca şi Ion Buzdugan semnează în aceleaşi pagini cu simbolişti şi modernişti precum Dimitrie Karnabatt, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Vinea.

O direcţie încearcă să traseze, de îndată ce începe să publice şi articole, Nichifor Crainic. Eseul Iisus în ţara mea (11-12/1923) prefigurează întreaga ideologie literară gândiristă. Paralel cu închegarea unei doctrine, cuprinsul literar al revistei devine mai puţin eteroclit, tinde spre omogenitate. „Gândirea” promovează un tradiţionalism evoluat, înnoit prin contacte cu modernitatea. Respinge avangardismul, fără să abiliteze sămănătorismul desuet.

Colaboratorii ei principali sunt, de prin 1925 până către sfârşitul deceniului al patrulea, unii chiar până în 1944, când publicaţia îşi încetează apariţia, Lucian Blaga (poezie, teatru, filosofie, eseu), Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruş, Radu Gyr, Dumitru Ciurezu, Donar Munteanu, George Gregorian, George Dumitrescu, N. Crevedia, Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Zaharia Stancu, Sandu Tudor, Vlaicu Bârna etc. (poezie), Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Emanoil Bucuţa, Victor Ion Popa, N.M. Condiescu, Victor Papilian, Damian Stănoiu, Vintilă Horia, Olga Caba etc. (proză), Radu Dragnea, Vasile Băncilă, Emanoil Bucuţa, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Dan Botta, Emil Cioran (eseistică), Petru P. Ionescu (filosofie). Activ colaborează, cu eseuri şi critică literară, în ultimii ani ai deceniului al treilea, George Călinescu şi Mircea Eliade. Cronică scriu Ion Marin Sadoveanu (dramatică), George Breazul (muzicală), Oscar Walter Cisek, Aurel D. Broşteanu, V. Beneş (plastică), Tudor Vianu, Alexandru Bădăuţă, Constantin D. Ionescu, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu (literară) etc.

În vocabularul lui Nichifor Crainic, director al revistei, şi în acela al adepţilor săi, tot ce s-a publicat în „Gândirea” suportă încadrarea în gândirism. Unul dintre colaboratorii periodicului, Gheorghe Vrabie, şi-a intitulat monografia consacrată revistei, în 1940, Gândirismul. După cum a specificat însă Lucian Blaga, publicaţia a fost, de la început până după 1930, „un buchet de tendinţe centrifuge” (Începuturile şi cadrul unei prietenii, „Gândirea”, 4/1940). Articolele de atitudine ale primului director, Cezar Petrescu, au o tentă poporanistă. Pamfil Şeicaru introduce în „Gândirea” un spirit neosămănătorist. În opoziţie declarată cu el, Tudor Vianu cultivă universalismul. Blaga exaltă „fondul nostru nelatin”, iar G.M. Ivanov vântură idei slavofile.

De la primele articole, Nichifor Crainic caută să traseze culturii române, prin „Gândirea”, o orientare etnico-religioasă, arborând praporii ortodoxiei. Cu timpul - scrie Blaga - în paginile revistei s-au precizat două poziţii polarizate: de dreapta şi de stânga. Prima, afirmată de Crainic, cu sprijinul doctrinar al lui Radu Dragnea la început, apoi şi al lui Petre Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea) în al patrulea deceniu, al lui Vasile Băncilă (parţial), Petru P. Ionescu, Pan M. Vizirescu, Dumitru Stăniloae (în materie de teologie) etc., „propunea certitudini pentru cititorii cu suflet mai receptacular”. A doua, teoretizată de Blaga şi validată prin creaţia literară a celor mai talentaţi colaboratori, „problematiza aceste certitudini şi căuta noi şi iarăşi noi perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice”.

În timp ce dreapta, mai precizează autorul Spaţiului mioritic, „s-a menţinut cu stricteţe în ogaşele dogmatice ale ortodoxiei creştine”, stânga şi-a permis, „sub privirea uneori mustrătoare a directorului, o anume libertate creatoare faţă de motivele creştine, convertindu-le în mituri şi viziuni inedite”. Cele două direcţii coexistă în tot cursul perioadei interbelice, uneori întretăindu-se, pentru ca în timpul războiului să se disocieze tranşant. Din 1943 Blaga nu mai colaborează la „Gândirea” şi, timp de un an şi câteva luni, scoate la Sibiu o revistă proprie, antigândiristă, „Saeculum”.

Corespondenţa lui Lucian Blaga cu Nichifor Crainic, editată postum, relevă că şi în deceniile precedente existaseră momente de tensiune între stânga şi dreapta. Indiferent însă de raporturile explicite, cele două orientări nu compun un acelaşi curent ideologic sau, în orice caz, reprezintă nuanţe distincte, chiar antinomice ale gândirismului. Filosofia lui Blaga a şi fost, de altminteri, categoric respinsă de Dumitru Stăniloae (Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, 1942) şi Crainic s-a raliat punctului de vedere al acestuia.

În paginile revistei, ponderea valorică o deţine, indiscutabil, literatura scrisă în spiritul propagat de Blaga, însă ideologia gândiristă au elaborat-o Nichifor Crainic şi secundanţii săi. Şi cum creaţia artistică din „Gândirea” nu se diferenţiază sensibil de cea apărută în alte periodice de orientare tradiţională („Familia”, „Gând românesc” etc.), în timp ce doctrina posedă accente individualizante puternice, caracterele gândirismului se cer stabilite îndeosebi în temeiul ideologiei publicaţiei prin care s-a propagat. Asemenea altor reviste de directivă („Propăşirea”, „Convorbiri literare”, „Sămănătorul”, „Viaţa românească”), „Gândirea” s-a străduit să exercite un rol orientativ nu doar în literatură, ci în toate sferele culturii, să îndrume întreaga spiritualitate românească, să influenţeze chiar şi politica de stat.

În eseuri şi articole ca Parsifal, Titanii ateismului, Roma universală, Rasă şi religiune, Ortodoxie şi clasicism, Providenţa în istorie, Sensul tradiţiei, Nichifor Crainic, pornind de la gânditori ca Oswald Spengler, Nikolai Berdeaev şi Hermann Keyserling, consideră cultura şi civilizaţia realităţi nu numai deosebite, dar şi antagonice, afirmă că ele se ivesc nu simultan, ci succesiv, că „civilizaţia e bătrâneţea unei culturi”, ba chiar „moartea” culturii; anatemizează Occidentul şi simbolul acestuia, „oraşul mondial”, care ar fi un tărâm al degradării umane, al totalei dezumanizări, prin „materialismul desfrânat şi toate «ismele» eticii şi esteticii, până la internaţionalismul incolor”, „un nou Turn al lui Babel”; deplânge „europenizarea” Rusiei de către Petru cel Mare (precursor prin aceasta al lui Lenin) şi a Principatelor Române prin acţiunea luministă a lui Dinicu Golescu, dar mai ales prin aceea a revoluţionarilor din secolul al XIX-lea, datorită căreia „raportul nostru faţă de Europa” a ajuns a fi analog relaţiei „Daciei cucerite faţă de Roma celei din urmă străluciri a cezarilor”.

În temeiul concepţiilor organiciste şi în deplină consonanţă cu vederile lui Constantin Rădulescu-Motru din Cultura română şi politicianismul (1904), directorul „Gândirii” susţine (exacerbând aceste concepţii şi vederi) că prin sincronizare cu structurile europene occidentale lumea românească a fost smulsă din propriul climat, deposedată de ceea ce avea specific, desfigurată prin implantarea de instituţii inadecvate. Totul era fals, după el, în societatea românească modernă: de la şcoală („zadarnică şi absurdă”) la regimul politic.

Atât Crainic însuşi cât şi, mai ales, secundanţii săi (cu deosebită vehemenţă, P. Marcu-Balş) opuneau cultura, înţeleasă ca acumulare de cunoştinţe, deci în alt sens decât cel spenglerian şi cel din cartea lui Motru, creaţiei. „Menirea pe lumea aceasta a unui popor - afirmă Crainic - nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea”. Şi cum nu se poate crea viabil decât în spirit autohton, în baza tradiţiei, e normal să fie luaţi drept model acei înaintaşi prin care s-a exprimat plenar originalitatea naţională.

Reconsiderând istoria spiritualităţii româneşti din perspectivă etnicistă şi ortodoxă, gândiriştii clasează personalităţile reprezentative moderne dihotomic: Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Octavian Goga, de o parte, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Mihai Ralea, de alta. Cei dintâi reprezintă, în viziunea lor, spiritul constructiv, elanul creaţiei pornit din zonele cele mai adânci ale fiinţei neamului, ceilalţi - spiritul critic, sceptic, steril, dizolvant, adus din Occidentul intrat în faza muribundă a civilizaţiei, înşelătoare întocmai ca „strălucirea de putregai a Romei în amurgul Antichităţii”.

Întrucât spiritul critic proliferează în societăţile cu regimuri liberale, democratice, gândiriştii duc împotriva democraţiei şi a democratismului o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ar dori să le stârpească în înseşi rădăcinile lor. Preluând viziunea lui Berdeaev din Un Nouveau Moyen Age, Crainic prezintă Renaşterea ca ruptură în istoria umanităţii, ca deviere a evoluţiei istorice de la cursul firesc. Prin Renaştere şi orientările derivate din ea, spiritul religios a fost înlocuit cu cel laic, credinţa a fost marginalizată de raţionalism, spiritualismului creştin i s-a substituit materialismul ateu. Creştinismul e subminat chiar din interior: prin punerea în discuţie de către protestantism a dogmelor, principiile evanghelice sunt „dezdumnezeite”.

Spiritul Renaşterii a deschis şi calea mutaţiilor social-istorice. În el îşi are sursa Revoluţia Franceză, din care, în secolul al XIX-lea, s-a aprins revoluţia bolşevică. Bolşevismul, în înţelegerea neomedievaliştilor, este satanism. Duhul satanic poate fi, după ei, exorcizat doar prin înapoierea la „adevărata” renaştere, care ar fi apărut chiar în Evul Mediu, fără a-l curma. După Berdeaev, aceasta s-a materializat în arta primitivilor italieni, în pictura lui Giotto, în operele lui Dante, ale Sfântului Dominic, Sfântului Francesco d’Assisi, ale lui Toma d’Aquino şi Gioachino da Fiore. Crainic atribuie caracter de renaştere culturii (în special artei) bizantine.

În concordanţă cu H. Keyserling (căruia, probabil, când filosoful a trecut prin Bucureşti, i-a şi inspirat aserţiunea în acest sens), el imaginează posibilitatea unei resuscitări a spiritualităţii bizantine prin creaţia culturală românească, îndrumată de „Gândirea”. De vreme ce, în tot cursul istoriei, raţionează el, ţările române au contribuit materialiceşte substanţial, prin danii generoase, la perpetuarea creştinismului în Imperiul Otoman, la înflorirea vieţii spirituale ortodoxe la muntele Athos, capitala României putea deveni un nou Bizanţ. Aşa cum, după căderea Constantinopolului (cea de-a doua Romă) sub stăpânire păgână, Bizanţul s-a mutat în scaunele de domnie ale Ţării Româneşti şi Moldovei, succesiunea celei de-a treia Rome, ajunsă în timp metropola diavoliei, revenea, în ordinea spirituală, Bucureştilor.

Cu speranţa de a vedea realizată cândva o asemenea utopie, doctrinarul „Gândirii” aprobă cu entuziasm, începând din ultimii ani ai deceniului al treilea, politica regimurilor totalitare de dreapta, ajungând principalul apologet român al fascismului mussolinian, mai târziu şi al hitlerismului. După 1930 Crainic a sprijinit mişcarea legionară şi mai cu seamă cuzismul, deţinând temporar şi o înaltă poziţie în ierarhia Partidului Naţional Creştin. A dirijat periodicele ultranaţionaliste „Calendarul” (1932-1933) şi „Sfarmă-Piatră” (1935-1942). Sub regimul antonescian a condus, un timp, Ministerul Propagandei.

Orientarea literară a „Gândirii” a fost formulată de Nichifor Crainic, programatic, în amplul articol cu caracter de manifest Sensul tradiţiei, din numărul 1-3/1929. Anterior, în eseul Iisus în ţara mea, poetul, încă nu director al revistei, propunea aceeaşi orientare indirect, în termeni de gândire teologală mitică. Imaginea din folclorul românesc, mai ales din colinde, a Fiului lui Dumnezeu - zicea el - e una agricolă: „Nu Iisus de pe Golgota, ci Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Grădina Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din parabola sămănătorului.” Sensul acestor speculaţii este că literatura română, înrădăcinată în propria tradiţie, în creaţia autohtonă anonimă, trebuie să reflecte existenţa într-un spirit creştin, adaptat cadrului existenţial şi spiritualităţii specific naţionale.

În Sensul tradiţiei această idee e dezvoltată amplu şi explicit. Definind tradiţionalismul promovat de „Gândirea” drept un curent care „voieşte o cultură creatoare de valori autohtone”, Crainic afirmă că o asemenea acţiune implică „orientarea [...] spre Orient, adică spre noi înşine”. Dat fiind că „moştenim un pământ răsăritean şi părinţi creştini” de rit oriental, argumentează el, „soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice”. Redeclarându-şi poziţia antioccidentalizantă, doctrinarul ortodoxist susţine că „occidentalizarea”, „nihilismul occidentalizant” ar însemna „negarea posibilităţilor noastre creatoare”, „negarea principială a unei culturi româneşti” şi, implicit, „acceptarea unui destin de popor născut mort”.

Prin adoptarea autohtonismului drept principiu de temelie, tradiţionalismul „Gândirii” - precizează Crainic - continuă sămănătorismul, dar îl redimensionează. „Sămănătorul” a cultivat ideea istorică şi ideea folclorică, nu însă şi ideea religioasă, componentă tot atât de inalienabilă a caracterului naţional. Rezumativ caracterizat: „Ţăranul sămănătorist e [...] un erou de baladă [...]. El bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are a face cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii”. Veridică, o asemenea reprezentare a umanităţii româneşti e parţială, insuficientă: „S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul lui religios”; „«Sămănătorul» a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti”.

Pentru întregirea viziunii, „Gândirea” îşi propune, prin directorul ei, să stimuleze orientarea creaţiei artistice spre transcendent, să încerce depăşirea istoricului prin deschideri, în spirit creştin ortodox, spre veşnicie: „Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din «Sămănătorul» noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”. Acestei situări ideologice îi corespunde, natural, o estetică teologică, elaborată de Crainic în Nostalgia paradisului (1940), la origine curs universitar. Întemeiat pe scrieri patristice (Dionisie Areopagitul, în special), nutrit şi de idei din teologia rusă (Pavel Florenski, Sergej Nikolaevici Bulgakov), eseul pivotează în jurul aserţiunii că „Dumnezeu e frumuseţea perfectă şi absolută”, care „se revelează lumii din proprie iniţiativă” prin sophia.

Revelaţia sofianică e compensaţia dăruită omului de către divinitate pentru pierderea prin păcatul originar a fericirii paradisiace. Teologic interpretată, creaţia artistică exprimă „nostalgia paradisului”. Încercând să determine apariţia unui curent ortodoxist în literatură şi în toate artele, Nichifor Crainic a reuşit doar să atragă în paginile revistei sale scriitori de orientare autohtonistă, notorii gânditori preocupaţi de sufletul naţional, inclusiv de manifestările specific româneşti ale religiozităţii.

Literatura tipărită în „Gândirea” este ortodoxistă doar în realizări de grad secund, precum poeziile lui Sandu Tudor sau unele naraţiuni ale lui Victor Papilian, nu cele mai izbutite. Paul Sterian cultivă ortodoxismul la modul graţios parodic, infantilizant. Aspecte de spiritualism creştin în notă răsăriteană, adesea adânc penetrat de păgânism şi de „duhul eresului”, se regăsesc în poezia şi teatrul lui Blaga, în versurile lui Voiculescu, Pillat, Maniu, în proza lui Papilian.

O religiozitate creştină în variantă precis ortodoxă e cea din poeziile lui Nichifor Crainic. Pictural, orientarea estetică propusă de „Gândirea” a fost realizată - în latura etnologică, cu doar vagi implicaţii religioase - de Francisc Şirato, Ioan Theodorescu-Sion, Rodica Maniu. Eminamente ortodoxistă e grafica lui Anastasie Demian. De o muzică gândiristă şi ortodoxistă nu se poate vorbi, dar George Breazul pledează pentru valorificarea modernă a melosului ritual, cultic. În concluzie, gândirismul poate fi caracterizat ca fiind, în expresia lui ideologică, autohtonism, etnicism şi tradiţionalism în spirit creştin ortodox, iar în literatura de imaginaţie, o componentă esenţială, dar diferenţiată, a mişcării tradiţionaliste interbelice, căreia îi dă o nuanţă spiritualizată, cu accent religios.