Gabriela Drăgoi

Gabriela Drăgoi (25 august 1942, Cristian, judeţul Braşov) - istoric literar. Este fiica Mariei (născută Pană) şi a lui Teodor Preotu, tehnician constructor. Urmează şcoala primară la Moreni, în judeţul Dâmboviţa, iar liceul, pe care îl termină în 1959, la Târgu Ocna. Anii de studenţie îi parcurge la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, luându-şi diploma în 1964.

Cercetător la Centrul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor (azi, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”) al Filialei Iaşi a Academiei Române, se impune curând ca un bun specialist în domeniul istoriei literare. Din 1994, devine coresponsabil al Departamentului de istorie literară, iar din 2002 este cercetător în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti.

În publicistică, s-a manifestat cu oarecare parcimonie, dar niciodată fără relief. Cu studii, articole, cronici şi recenzii a colaborat la „Anuar de lingvistică şi istorie literară” (unde debutează în 1965, fiind între 1988 şi 1996, în colegiul de redacţie), „Iaşul literar”, „Cronica”, „Ateneu”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Basarabia” şi „Echidistanţe”.

Drăgoi s-a consacrat cu perseverenţă unor proiecte colective: Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979; Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei), în care figurează cu peste 100 de studii monografice despre scriitori, reviste, societăţi culturale etc., fiind totodată membru al echipei de coordonare şi revizie; Dicţionarul literaturii române în secolul al XX-lea, partea I (1900-1950), literele A-B, la care, în afara unor operaţiuni de coordonare, contribuţia ei constă în elaborarea a numeroase restituiri istorico-literare (lexicon rămas în faza predării la tipar); Dicţionarul general al literaturii române, pentru care a pregătit alte numeroase articole. S-a implicat, ca revizor, şi în realizarea unui Dicţionar enciclopedic ilustrat (Chişinău, 1999).

Aproape nimic din sfielile sau ezitările începătorului nu se regăseşte în scrisul, de o neaşteptată maturitate, al deţinătoarei rubricii „Critica criticii” din „laşul literar” (1966-1967), în spaţiul căreia Drăgoi îşi exersează spiritul de discernământ. E un discurs bine strunit, cu accente de fermitate şi cu un judicios mod de a cântări şi a pune în pagină argumentele, probând o vocaţie de cercetător.

Structură cerebrală, cu o fire în care orgoliul şi discreţia coexistă, în incursiunile de istorie literară Drăgoi cultivă incidental frazarea cu ştaif literar, graţiozităţile metaforei, mizând în schimb pe exactitate, măsură, acurateţe. Circumspectă, dar nu lipsită de îndrăzneală în formularea unor ipoteze, riguroasă până la pedanterie şi pertinentă în intenţiile atent centrate, practică o investigaţie densă, impulsionată şi de pasiunea documentării.

O preocupă ecourile, „modelele”, efectele înrâuririlor, cu un cuvânt filiaţiile scriitoriceşti (de pildă, între Alexandru Hâjdeu şi B.P. Hasdeu), ca şi relaţiile fluide dintre „structura sufletească” a unui autor şi opera lui, dintre „viaţa trăită” şi „viaţa ficţiunii”. Se poate lesne sesiza înclinaţia de a reconstitui portretul artistului la tinereţe (A.I. Odobescu, B. Delavrancea), „traiectoria” lui, ce conduce la configurarea unei individualităţi complexe (contradictoriul A.I. Odobescu, deconcertantul Ion Barbu etc.), fie şi nerecunoscută (cazul lui V.A. Urechia).

Temperat polemică pe alocuri, cochetând, rar, cu palierul teoretic, Drăgoi se dedă şi exerciţiului comparatistic (Vârstă şi model în cultură: Heliade şi Maiorescu). Alteori obţine, conlucrând cu şansa, unele performanţe aparent de amănunt, dar preţioase pentru istoria literară (date noi privitoare la biografia lui Daniil Scavinschi, Alexandru Hâjdeu etc.).

Dacă nu ar fi pus atâta statornicie în devotamentul ei pentru construcţia lexicografică, Drăgoi ar fi putut, cu siguranţă, realiza câteva cărţi de exegeză istorico-literară. Stau mărturie articolele despre Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filimon, B.P. Hasdeu, Nicolae Milescu, A.I.  Odobescu, Anton Pann ori despre Felix Aderca, Emanoil Bucuţa, Alexandru Cazaban şi multe altele. În toate acestea, se ilustrează printr-un stil elaborat, lipsit de artificii sau piruete care să ia ochii, dar eficient prin fineţe, precizie, scrupul documentar şi echilibru.

Neconcesivă cu nonvalorile (sentinţele, tranşante în esenţă, recurg uneori la diplomaţia ironiei piezişe), cercetătoarea îşi propune, când e cazul, să pună în relief câtimea de originalitate a unor autori, fie şi mărunţi, cărora le decupează - şi printr-o complexă situare în context - profilul. În pofida străşniciei efortului de obiectivare, fizionomia cercetătoarei capătă, în filigran, un avantajos contur.

Opera literară

  • Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (în colaborare), Bucureşti, 1979.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …