Gabriela Adameşteanu

Gabriela Adameşteanu (1 aprilie 1942, Târgu Ocna, judeţul Bacău) - prozatoare, publicistă, jurnalistă şi traducătoare. Este fiica lui Mircea Adameşteanu şi a Elenei Adameşteanu (născută Predescu), profesori. Face liceul la Piteşti (1956-1960), apoi va absolvi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965), după care intră în sistemul editorial, ca redactor la Editura Enciclopedică Română (1968-1974), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1974-1983) şi Cartea Românească (1983-1990). În aprilie 1990 părăseşte Editura Cartea Românească pentru revista „22”, al cărei redactor-şef devine în septembrie 1991.

Debutează în 1971, la „Luceafărul”, iar în 1975 îşi face debutul editorial cu romanul Drumul egal al fiecărei zile. Romanul Dimineaţă pierdută (1983) transformă un simplu ax familial în carusel de istorie colectivă, întregind în câteva figuri / destine evoluţia României de-a lungul veacului XX, sub privirea necruţătoare, plină de sarcasm plebeu, a unui raisonneur cu valenţe de arhetip etnopsihologiei Vica Delcă. Tocmai aici se află, întâi de toate, forţa autoarei: în cuprinderea epocii în doar câteva personaje.

Fără să fie nici pe departe ceea ce, tradiţional, se numeşte „o frescă istorică”, Dimineaţă pierdută conţine un eşantion convingător din esenţa umană a vechii romanităţi ireversibil viciate de instaurarea comunismului. Graţie unei excelente prize Ia uman, şapte, opt destine sunt de ajuns pentru a sintetiza o etnoistorie: cuplul Sophie şi Ştefan Mironescu, alături de Ivona, fiica lor, cuplul Margot (sora Sophiei) şi Alexandru Geblescu, apoi Niki şi Tudor, soţul, respectiv fiul Ivonei, în fine, Titi Ialomiţeanu. Şi, desigur, peste toţi şi toate, Vica Delcă.

În fiecare se poate citi cu folos o categorie socio-psihologică. Sophie este rafinamentul senzual provocator, hedonismul închis bovaric („Viaţa nu ne este dată ca să ne fie chin - reflectează ea - ci bucurie, şi, dacă vreau, nimic din supărările ei n-au să mă atingă”) şi retezat de spectrul războiului („Să te simţi atât de tânără şi atât de dornică de a trăi, şi totul împrejur să-ţi stea împotrivă! Să n-ai ca viitor şi perspectivă decât îngrijirea unui bolnav capricios şi excesiv, a unei surori egoiste şi răsfăţate, în plus un război ce pare-se că stă să înceapă”).

La ora apariţiei, romanul a fost înţeles inclusiv în cheie subversivă, războiul de la 1916, cu toate dilemele şi suferinţele sale, fiind „citit” ca parabolă a ceauşismului. După o tinereţe presărată cu flirturi de salon, însă umbrită de convalescenţa şi, apoi, moartea lui Ştefan Mironescu, Sophie se va căsători cu colonelul Ioaniu şi va sfârşi în senilitate, zgârcenie şi manii olfactive, ca o figură tipică burgheziei bucureştene cu veleităţi şi eşecuri aristocrate.

Profesorul Ştefan Mironescu asigură, pe de o parte, romanul geloziei bine temperate şi al suferinţei nobile, pentru ca, de cealaltă parte, să exprime sentinţele cvasiclişeizate ale specificului naţional. Situat, într-un fel, între opţiunea Marghiloman şi opţiunea Ionel Brătianu, el ilustrează principialitatea sceptică a omului superior, demnitatea de castă, ironia comprehensivă şi patriotismul cel mai onorabil, pe cât de discret, pe atât de ferm.

Câte idei, atâtea verdicte la Ştefan Mironescu, cea mai ataşantă figură a cărţii: „mulţimea noastră a fost, într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, lipsită de exerciţiul real al democraţiei, şi o tradiţie nu se creează într-o generaţie, două: de aceea ea nu ştie să-şi susţină revendicările, este gata să demobilizeze dintr-un nimic... Dar mai ales nu este solidară, păcat pe care îl poţi descoperi în mai toate straturile”; „Iarăşi mă iritase sănătoasa poftă naţională de râs care ne întovărăşeşte de zastrele. Unii susţin că astfel am rezistat, eu mă întreb însă dacă nu cumva din ea vine pieirea noastră”; „La noi, oamenii arată dintru început obosiţi, dintru început resemnaţi, de parcă au mai trăit încă atâtea vieţi grele şi dezamăgitoare, aşa că au renunţat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulţesc spontan... Ca microbii în praf. Există parcă în aer un ferment al dezordinii”; „Dând imediat crezare oricărui zvon rău, pentru că el nu face decât să confirme modul nostru fără iluzii de a privi lumea, lăsând să se insinueze bănuiala interesului propriu asupra oricărei fapte bune, mai este de mirare că în permanenţă suntem sceptici şi blazaţi?”; „Pun excelenţa pamfletului nostru în relaţie cu semnele civilizaţiei insuficiente [...] excepţiile fiind în ţara noastră mai multe ca regula” etc.

Ivona (Yvonne) e feminitatea cuminte şi intelectuală, parcă anume făcută pentru a fi părăsită, fiinţa naivă, rătăcită într-o realitate invariabil ostilă clasei sale în amurg, iar Margot - feminitatea în lux şi fără probleme, răsfăţată până la un punct, dar nemeritat pedepsită în final, inclusiv prin cinci ani de închisoare pentru „omisiune de denunţ”, descompusă de cancer şi cobaltoterapie. Simetric, doi bărbaţi, Niki - masculinul egocentric, pragmatic şi cinic, adulter şi gata să-şi treacă în exil uşurătatea epicureică; Alexandru Geblescu, alt mare hedonist, crai şi cartofor, un Clark Gabie devenit ministru de Interne, fugind din ţară în 1947, om cu destin umbros. La fel e cazul lui Titi Ialomiţeanu, tipul oportunistului fără scrupule, actor de salon, mercantil cu alură principială, fals conservator, fals insurgent ajuns şef la cenzura brătienistă, apoi filogerman şi, ulterior, antonescian, pentru a termina colaborator al Securităţii comuniste.

La plecarea în exil a lui Niki şi Geblescu se adaugă Tudor, fiul Ivonei, Adameşteanu fiind interesată în chip aparte de psihologia emigrantului (ca şi în Întâlnirea, lunga proză finală din volumul Vară-primăvară, 1989). Toată ţesătura elitei stă sub privirea Vicăi Delcă, omul de rând şi fără cruţare, când resentimentar, când înţelegător şi compătimitor, iar în final supus aceleiaşi legi a degradării fizice, singurătăţii şi morţii. Seducător (dar şi iritant) amestec de vitalitate mercantilă, scepticism arţăgos, cinism bârfitor şi sentimentalism comprehensiv, Vica Delcă transfigurează în derizoriul bătrâneţii ei servile şi, totuşi, stăpânitoare, „grandoarea şi decăderea” elitei înzestrate cu virtuţi categoriale.

Virtuozitatea scriiturii alternează monologul interior al Vicăi (din acest punct de vedere, romanul pretinde cititorului o complicitate fără fisură, extrem de activă în a intra şi a trece la fel de iute în şi prin vorbirea personajelor) cu partitura interioară a celorlalţi, ba chiar cu fragmente de jurnal (Ştefan Mironescu în toamna lui 1916). Astfel încât, prins în jocul de oglinzi verbale, fiecare actor este văzut aproape simultan din toate unghiurile. Perspectiva Vicăi Delcă asigură mereu contrapunctul, de un farmec indicibil, echilibrul ironic, distanţarea de riscul patetismului, în fine - culoarea şi condimentele necesare. Dramatizarea făcută de Cătălina Buzoianu în 1986, surprinzător de reuşită, a consacrat romanul şi în ochii publicului de teatru, cel puţin două actriţe, Tamara Buciuceanu în Vica şi Gina Patrichi în Ivona, devenind de-a dreptul întruparea pesonajelor.

După un roman ca Dimineaţă pierdută, toate celelalte cărţi ale autoarei, unele anterioare, nu mai pot fi citite decât prin grila romanului din 1983 sau par nişte simple încercări. Drumul egal al fiecărei zile (1975) descria „efortul unei studente provinciale, provenită dintr-o familie discriminată politic, să realizeze o carieră ştiinţifică seducându-şi profesorul. Seducătoarea este însă o adolescentă timidă şi săracă, iar lumea în care va intra va fi la fel de sufocantă ca şi aceea din care se silise să scape”, repetând, aşadar, acelaşi „drum egal al fiecărei zile”, cum explică autoarea în cuvintele ce deschid ediţia definitivă a Dimineţii pierdute, apărută în 1997.

Povestirile din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) etalează tema nepotrivirii conjugale la tinereţe (Neliniştea), degradarea comunicării inter-umane paralel cu degradarea mediului social (O plimbare scurtă după orele de serviri, elaborare contrapunctică de scene vorbite pe subiecte birocratice şi de imagini ale oraşului în mizerie) şi, în sfârşit, tema cuplului, ce revine în proza titulară. Obositoare prin tehnicismul stil Noul Roman francez, prozele din Vară-primăvară (1989) restituie fragmente de umanitate alterată (mediul social îmbâcsit şi fără ieşire, cuplul în disjuncţie irepresibilă, emigrantul întors în ţară, nemaireuşind să comunice cu nimeni, deşi familia îl aştepta cu fervoare, din diferite motive), interesantă fiind tenta de teatralitate (ca şi alura de scenariu de film) a multor pagini.

Tocmai din acest ultim punct de vedere, interesantă a apărut în ochii criticii literare reluarea într-un roman, în 2003, a nuvelei Întâlnirea din volumul Vară-primăvară. Chiar dacă alternanţele, sincopele, frenezia mozaicarii naraţiei par piedici greu de surmontat la lectură, din unghiul psihologiei exilatului şi al dramei întoarcerii romanul are substanţă şi o priză bună la una dintre cele mai sensibile teme morale ale postcomunismului românesc.

Din 1989 până în 2003, Adameşteanu a părăsit literatura şi s-a dăruit cu înfrigurare gazetăriei politice. Pentru multe segmente de public Adameşteanu înseamnă revista „22”, Grupul pentru Dialog Social, implicarea zilnică în cele mai dure, mai sinuoase şi spinoase evoluţii ale politicii româneşti. Cele două mărturii editoriale - interviurile din Obsesia politicii (1995), dar mai ales volumul Cele două Românii (2000) - sunt totuşi departe de a oferi adevărata anvergură şi ponderea acestei activităţi. Frumuseţea paradoxului este că tot fiinţa scriitorului biruieşte până la urmă în pagină.

Autoarea este un amestec exploziv de melancolii colerice, frondă inocentă şi înţelepciune profitabilă, hrănindu-se, aşadar, din propriile contrarii. Abilitate, vehemente derutante şi capitulări inexplicabile. Însă oricât patos ar cheltui în politicale şi jurnalism, autoarea rămâne scriitor, astfel încât ceea ce se reţine este substanţa nucleului confesiv: autoscopia copilăriei şi a adolescenţei, malformate de obsesia „dosarul prost”, tinereţea citită „ca o abulie instinctiv premeditată”, „un somnambulism” ocrotitor în planul relaţiilor sociale, revelaţiile despre rătăcirile politice din interbelicul românesc, despre încă persistenta normalitate a unei bune părţi din românime sau, mai ales, confirmarea unor temeri privitoare la ambiţiile secesioniste legate de Transilvania.

Dimineaţa pierdută este un roman cu adevărat modern, dar în care tehnicile întrebuinţate sunt atât de bine stăpânite, ţinute în frâu, justificate, chemate de structura romanului şi de cerinţele personajelor, încât devin invizibile. În ciuda perspectivei care se schimbă cu fiecare dintre personaje, căruia i se dă cuvântul în deplină libertate, fără cenzura auctorială, caleidoscopul acesta mişcător se adună în final într-o perspectivă atât de unitară, încât Dimineaţa pierdută poate fi citit dintr-o singură respiraţie, ca un roman tradiţional, şi numai după aceea să-ţi dai seama prin ce strategii narative a fost obţinută curgerea...” (Monica Lovinescu)

Opera literară

  • Drumul egal al fiecărei zile, Bucureşti, 1975; ediţia Bucureşti, 2008;
  • Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Bucureşti, 1979;
  • Dimineaţă pierdută, Bucureşti, 1983; ediţia Bucureşti, 1997; ediţia Bucureşti, 2003;
  • Vară-primăvară, Bucureşti, 1989;
  • Obsesia politicii, Bucureşti, 1995;
  • Cele două Românii, Bucureşti, 2000;
  • Întâlnirea, Iaşi, 2003; ediţia Bucureşti, 2007;
  • Provizorat, Bucureşti, 2010.

Traduceri

  • Guy de Maupassant, Pierre şi Jean, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Viorica Oancea);
  • Hector Bianciotti, Fără îndurarea lui Iisus, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …