Gabriel Ţepelea

Gabriel Ţepelea (6 februarie 1916, Borod, judeţul Bihor - 12 aprilie 2012, Bucureşti) - filolog, poet, memorialist, istoric literar, om de cultură, academician şi politician. Este fiul Mariei (născută Venter) şi al lui Florian Ţepelea, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal, Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Cluj (1933-1937). Beneficiază de stagii de specializare în Franţa (1937-1938), ulterior fiind elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1939-1940). Îşi susţine, sub îndrumarea lui George Călinescu, doctoratul în 1948, la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre literatura în grai bănăţean, titlul fiindu-i recunoscut abia în 1968.

Deşi numit în 1939 preparator şi asistent la Universitatea din Cluj, va funcţiona efectiv ca profesor de liceu la Bucureşti (1945-1949). Membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1933, a desfăşurat o intensă activitate militantă pentru reîntregirea ţării şi rezolvarea problemelor ţărăneşti. Colaborează din studenţie la presa de partid, iar în timpul conflagraţiei mondiale va fi redactor la ziarul „Ardealul”, patronat de Iuliu Maniu, precum şi corespondent de presă şi redactor la „Universul” (1943-1945).

Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţărănist din Transilvania, va conferenţia în anii următori pe teme de doctrină politică, combătând, de pildă, noţiunea de „clasă ţărănească” şi felul în care era manipulată de noua guvernare. La alegerile din 1946 candidează pe listele partidului. Condamnat la temniţă grea şi confiscarea averii, va rămâne în închisoare din 1949 până în 1955. Eliberat din detenţie, e nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar.

Îşi reia cu greu colaborarea în revistele de specialitate, cu recenzii şi succinte contribuţii de istorie literară, semnând articole mai întâi în „Biserica Ortodoxă Română” şi „Glasul Bisericii”, apoi în „Limba română”, „Limbă şi literatură” etc. Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), va funcţiona ulterior, după 2 ani de şomaj, la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde în 1969 pune bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie în perioada 1971-1974.

Până la pensionare, în 1981, publică manuale şi cursuri privind istoria limbii române literare, stilistica limbii franceze, literatura franceză. Imediat după evenimentele din decembrie 1989 intră în prim-planul vieţii politice: se va afla, alături de Corneliu Coposu, la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de vicepreşedinte; va coordona Departamentul de studii, programe şi doctrină al partidului, fiind iniţiatorul şi realizatorul unei serii de volume dedicate câtorva personalităţi marcante.

Ales deputat de Bihor în 1990, 1992 şi 1996, din 1992 devine preşedinte al Comisiei pentru cultură a Camerei Deputaţilor, iar în 1996 vicepreşedinte al Uniunii Europene Creştin-Democrate. Din 1993 e membru de onoare al Academiei Române. Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, acordată de Republica Franceză (2001). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal (1937), va deveni, peste ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor.

Debutează în literatură cu epigrame semnate cu pseudonimul La Fleche în paginile revistei orădene „Flori de crâng” (1933), unde publicau şi colegii săi de liceu Ion Frunzetti şi Vasile Netea. De-a lungul vieţii va colabora la gazetele „România nouă”, „Patria”, „Naţiunea română”, „Vestul”, „Tribuna Transilvaniei”, „Dreptatea”, precum şi la publicaţiile literare „Gând românesc”, „Universul literar”, „Familia”, „Vatra”, „Astra”, „Tomis”, „Argeş”, „Scrisul bănăţean” („Orizont”), „România literară”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Cahiers roumains d’etudes litteraires” etc. A folosit şi pseudonimele G.T. Pop, P. Dragomir, A. Daescu şi G. Tega.

Ţepelea s-a făcut cunoscut cu volumul de epigrame Instantanee (1937), care marchează totodată debutul editorial. Pentru nuvela Drumul spre ţară, a cărei acţiune se petrece în zilele Dictatului de la Viena, a fost premiat în 1941 la concursul organizat de ziarul sibian „România nouă”. Antologia comentată Plugarii condeieri din Banat (1943) a atras atenţia prin ineditul materialului pus în circulaţie şi prin noua perspectivă sociologică asupra fenomenului literaturii vernaculare.

Ţepelea a publicat numeroase contribuţii în domeniul filologic, adunate în volumele Studii de istorie şi limbă literară (1970), Corelaţia limbă - literatură (1971), Opţiuni şi retrospective (1989) şi Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi (1994), impunându-se mai ales cu cercetările privind cultura veche românească. Preferând să abordeze şi să pună în valoare zone puţin cunoscute, cum ar fi scrierile medievale transilvănene, limba cărţilor româneşti de popularizare din secolul al XVIII-lea, se opreşte, după o mărturisire proprie, „nu doar asupra piscurilor, ci şi asupra diverselor cărări ce duc spre înălţime”, cât şi asupra unor „scriitori uitaţi, dacă nu ironizaţi şi marginalizaţi”. Are meritul de a identifica prefeţe originale şi „sume” în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi în Biblia de la Bucureşti (1688), precum şi de a semnala imensul corpus de documente juridice din epoca lui Matei Basarab, care atestă stadiul de dezvoltare a limbii române.

Cercetările sale conduc la o nouă reconsiderare a literaturii şi culturii vechi, atât prin atenţia acordată scrierilor latineşti, cât şi traducerilor în româneşte a unor texte de circulaţie în epocă, ce au contribuit la unificarea şi cursivitatea limbii literare. Sunt luate în discuţie, alături de primele tentative de simplificare a ortografiei chirilice şi de momente reprezentative ale influenţei franceze în Transilvania, şi o serie de scrieri în limba latină din secolele IV-VI, aparţinând unor autori străromâni ca Ioannes Cassianus, Niceta de Remesiana şi Dionysius Exiguus, potrivit uzanţei de a revendica scriitorii de expresie latină originari din propriul spaţiu geografic.

Versurile concepute în închisoare, cuprinse în Anii nimănui (1992), reluate şi în Cântece de galeră (1996), au, cum spune autorul, „semnificaţie individuală şi documentară”. Ele dau seamă de fragilitatea omului confruntat cu un destin potrivnic; supus recluziunii, insul se simte strivit de puterea vremelnică şi invocă în ajutor divinitatea (Halucinantă). Unele poezii sunt evocări ale vieţii de lagăr (O nouă zi, Sunt numărul 890, Hai, temnicer), altele - reflecţii asupra trecerii implacabile a timpului (Labuntur anni, Contabilitate, Nautae, Oriunde mă caut) sau erotice (Necunoscuta, Chemare, Su, Departe). Adesea alegoria şi parabola sunt transparente, iar aluziile de natură livrescă. Valenţele autentice ale scrisului literar al lui Ţepelea vor ieşi însă la iveală când dă tiparului mai multe cărţi cu caracter memorialistic.

În Amintiri şi evocări (1994) creionează atmosfera cercului „Gavriliada”, frecventat de studenţimea boemă din jurul poetului Valentin Strava (Gavril Pop), dar introduce şi portrete ale unor magiştri precum Yves Auger, George Giuglea, D.D. Roşca sau Victor Papilian, continuând cu perioada refugiului după Dictatul de la Viena, succinte comentarii despre evenimentele din august 1944, cu „secvenţe de galeră” şi mărturii despre fruntaşii ţărănişti ori despre încercarea de reinserţie socială.

Martor nemijlocit, „un om în furtuna” veacului său, Ţepelea relatează în Însemnări de taină (1997), configurând scene de viaţă animate, atmosfera din redacţia ziarului „Ardealul” ori reconstituie, în pagini de proză memorabilă, presărată cu reflecţii, iar uneori marcate de bonomie şi umor în schiţarea unor personaje, lumea pestriţă şi dezorientată a perioadei de după armistiţiu. Numeroase sunt „însemnările periodice”, unele fiind notaţii cotidiene, relatări despre fapte culturale, simpozioane, conferinţe, sesiuni sau comemorări, altele gânduri despre viaţă (despre plictis, relativism, certitudini, dumnezeire, fatum, absurd, moarte etc.), „melancolii solitare”, cum le numeşte în volumul Călătorii interioare (1998).

Câteva evocări, precum Un personaj rabelaisian în redacţia „Ardealului”, despre fostul director Anton Ionel Mureşanu, sau Colegul şi prietenul Aladâr, vădesc vocaţie de prozator. Paginile datând din anii ’70-’80 readuc în memorie tribulaţii, situaţii absurde, dar şi aspiraţia de a contrabalansa nedreptatea realităţii imediate prin studiu şi prin scris, aspiraţie care a ţinut trează conştiinţa unei întregi generaţii, asigurând supravieţuirea multor intelectuali români.

De o calitate literară superioară sunt portretele şi amintirile cuprinse în jurnalul intitulat Secvenţe din purgatoriu (1999), unde stilul alert şi verva portretistică se îmbină cu luciditatea şi înţelepciunea retrospectivei, evocările fiind lipsite de spirit vindicativ sau de patimă. Peste decenii întâmplările consemnate în secţiunea Oameni şi destine se colorează altfel, iar chipurile unor oameni de litere intraţi de acum în istorie, ca Şerban Cioculescu, Mihai Beniuc sau George Ivaşcu, par a fi ale unor personaje de roman.

Opera literară

  • Instantanee, Mediaş, 1937;
  • Bat tunurile şi bate inima..., Timişoara, 1942;
  • Nuvele, Bucureşti, 1944;
  • Noi aspecte ale problemelor ţărăneşti, Bucureşti, 1947;
  • Problema omului în societatea românească, Bucureşti, 1947;
  • Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970;
  • Corelaţia limbă-literatură, Bucureşti, 1971;
  • Momente din evoluţia limbii române literare (în colaborare cu Gheorghe Bulgăr), Bucureşti, 1973;
  • Opţiuni şi retrospective, Bucureşti, 1989;
  • Anii nimănui, Bucureşti, 1992;
  • Amintiri şi evocări, Bucureşti, 1994;
  • Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române vechi, Bucureşti, 1994;
  • Rememorări de istorie, literatură şi cultură naţională, Bucureşti, 1994;
  • Cântece de galeră, Timişoara, 1996;
  • Interpretări şi restituiri, Bucureşti, 1996;
  • Aşteptând... Pagini de jurnal, Cluj Napoca - Oradea, 1997;
  • Însemnări de taină, Bucureşti, 1997;
  • Călătorii interioare, Bucureşti, 1998;
  • Călătorie prin veac (Gabriel Ţepelea în dialog cu Emil Şimăndan), Arad, 1999;
  • Secvenţe din purgatoriu, Bucureşti, 1999;
  • Itinerar în vremi de cumpănă, ediţie îngrijită de Viola Vancea şi Mihaela Proca, Bucureşti, 2000.

Antologii

  • Plugarii condeieri din Banat, Bucureşti, 1943;
  • Ano, Ano, Logojano. Versuri în grai bănăţean, introducerea editorului, Timişoara, 1974.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …