Gabriel Chifu

Gabriel Chifu (22 martie 1954, Calafat, judeţul Dolj) - poet şi prozator. Este fiul Angelei (născută Pompiliu) şi al lui Ion Chifu, avocat.

Face studiile elementare la Calafat (1961-1968) şi Băileşti (1968-1969), apoi învaţă la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (1969-1973). După absolvirea Facultăţii de Electronică a Universităţii din Craiova (1979), se angajează ca inginer la Bucureşti (1979-1981) şi la Petroşani (1981-1982). Este adus de Marin Sorescu în redacţia revistei „Ramuri” în 1985. După îndepărtarea acestuia de la direcţia revistei (acţiune condusă chiar de Chifu), ajunge director.

Debutează editorial în 1976. A primit premiile revistelor „Amfiteatru” (1975) şi „Luceafărul” (1976), Premiul Uniunii Scriitorilor (1983) şi al filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor (1983), Premiul UTC (1983) şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (1997) şi poezie (1998). Din 1997, este secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova.

Când a venit vremea antologiei de autor - moment specific de cumpănă în cariera oricărui poet -, Chifu şi-a pus lirica sub semnul heracliteismului: „O poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante [...], ea nu întoarce spatele liricii existente, ci faţa; preia din aceasta ceea ce găseşte viabil. Poezia heracleitică se deschide, dialoghează, acceptă poezia de până la ea” (Mic manifest despre poezia heracleitică, postfaţa volumului Povestea ţării latine din Est, 1994).

Nu este vorba despre mimetismul parodic al „lunedismului”, atitudine postmoderna de asumare prin delimitare şi caricare, ci de o voinţă integratoare graţie căreia Eminescu se întâlneşte cu T.S. Eliot, Urmuz stă bine lângă R.H. Rilke, iar Paul Valery şi Henri Michaux sunt citaţi împreună cu marele campion al heteronomiei, Fernando Pessoa.

Deschis deopotrivă acumulărilor livreşti şi realităţii cotidiene ca material poetic, Chifu a fost definit, în consecinţă, drept „cel mai doinaşian dintre poeţii tinerei generaţii” (Ştefan Borbely) ori ca o „candoare ce conservă puritatea simţirii în propriul ei exil”, „candoare” fascinată de „scufundarea în lucruri”, de „mistuirea în trăire”, în „contopirea cu preajma mirifică” (Ştefan Aug. Doinaş, pe coperta a patra a volumului Lamura, 1983).

Aluviunile livreşti, invazia conceptelor şi voinţa de filosofare poematică erau caracteristici prea puţin prezente la debutul autorului cu Sălaş în inimă (1976), când tinereţea se lasa îmbibată de multe dintre elementele „mitologiei” poetice tipice generaţiei ’60. Acolo dominau senzaţiile, pofta de concret, poza exponenţială a eului îmbătat de virilitate („eu, soarele vostru de serviciu / iarba voastră zilnică / n-am să mor niciodată / vă aştept totdeauna pregătit, / atent, am oricând o mână liberă pentru voi / vă rog frumos, cereţi-mi rouă”), vigoarea, sănătatea fizică şi prospeţimea fiind elemente omniprezente nu doar în poezia, ci şi în proza autorului.

Realul eruptiv (1979) indică apropierea de filosofie, lecturile din Rilke şi Heidegger încep să-şi pună pecetea pe ceea ce O interpretare a purgatoriului (1982), dar mai ales Lamura şi Omul neţărmurit (1987) vor impune ca definitiv în scrisul lui Chifu: palimpsestul.

Deschiderea aglutinantă ce definea „heracliteismul” (conceptul e preluat de la Anton Dumitriu, care opunea „eleatismul” static devenirii perpetue însemnate de Heraclit) ajunge să copleşească suflul liric. Drept pentru care poetul se va orienta către proză. Impasul în care l-a adus conceptualizarea excesivă, preocuparea deosebită faţă de construcţie, de structurarea etajată a discursului, laolaltă cu pofta de noi spaţii de istorie şi exemplaritate au fost condiţiile prime de trecere a poetului la epicul autoscopic (Unde se odihnesc vulturii, 1987) şi la reveria istorică (Valul şi stânca, 1989).

Cel dintâi este radiografia unei spaime fizice (Cristian Mireanu se crede bolnav irecuperabil), dublata de „tema autorului” şi punctată de o suită de fişe bio-psiho-sociale când pitoreşti, când crude: privirea poetului şi plăcerea intelectualizării concretului produc pagini cu figuri atractive, precum Liviu Gorgota.

În Valul şi stânca - bine denumit de critică „roman-palimpsest” - protagonistul (Alexandru Bretan) respiră tradiţia intelectualului interbelic, a „inadaptabilului camilpetrescian”, dar şi a prozei de atmosferă istorică (coborârea în timp, către lumea sfârşitului de veac XIX, cu o Românie în stilul lui Duiliu Zamfirescu şi Nicolae Filimon).

Ceea ce obosea la lectura poeziei lui Chifu (artificialitatea, făcăturile greoaie, aglomerarea planurilor şi a mizelor) ajunge calitate în pagina prozatorului, unde atât întârzierea pe detalii, cât şi planul larg al naraţiunii oferă substanţă căutărilor cvasiiniţiatice ale personajului.

Opera literară

  • Sălaş în inimă, Bucureşti, 1976;
  • Realul eruptiv, Bucureşti, 1979;
  • O interpretare a purgatoriului, Bucureşti, 1982;
  • Lamura, Bucureşti, 1983;
  • Omul neţărmurit, Craiova, 1987;
  • Unde se odihnesc vulturii, Bucureşti, 1987;
  • Valul şi stânca, Craiova, 1989;
  • Povestea ţării latine din Est, Bucureşti, 1994;
  • Maratonul învinşilor, Bucureşti, 1997;
  • La marginea lui Dumnezeu, Bucureşti, 1998;
  • Cartograful puterii, Bucureşti, 2000;
  • Povestirile lui Cesar Leofu, Bucureşti, 2002;
  • Bastonul de orb, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …