Fuga lui Alexandru Ipsilanti şi împrăştierea armatei eteriste

Cum şi-a salvat situaţia şeful Eteriei, după înfrângerea de la Drăgăşani? În popasul făcut la Râmnicu Vâlcea, în timpul fugii sale din faţa turcilor, Alexandru Ipsilanti se plângea (potrivit relatării lui Chiriac Popescu) că a fost trădat de bimbaşa Sava şi de alţi ofiţeri - „dimpreună cu cei mai voinici ostaşi ai Eteriei” -, că a pierdut toată muniţia şi proviziile, şi că „arnăuţii n-au poftă de a sta la război”; ei „cer lefi şi... se abat de mirosul ierbii de puşcă”. În astfel de condiţii, zicea Ipsilanti, „nu mai are [nici el] poftă de a sta în război cu turcii” şi nu mai vrea să comande o armată atât de nesupusă.

S-a refugiat la Cozia, însă arnăuţii au venit după el, întrebându-l „ce o să facă [ei] şi cu ce să se hrănească”. „Oştirile... se ţineau şir după dânsul - istoriseşte acelaşi memorialist -, mai mult de 7.000, cerând de la dânsul lefile”, sub ameninţare cu moartea. Alexandru Ipsilanti a cutezat totuşi să le reproşeze că „au fugit din război din Drăgăşani, fără a deşerta măcar un pistol asupra vrăjmaşilor”; acum, „ducă-se unde vor vrea de a găsi de mâncare, căci dânsul nici leafă are a le da, nici de mâncare”.

În aceste zile de panică şi destrămare a armatei eteriste, un ofiţer din anturajul lui Ipsilanti, cancelaristul Nicolae Scufos (care se numără printre călăii lui Tudor Vladimirescu) a furat casa de bani a oştirii greceşti şi a fugit în Austria. La Cozia, agitaţia trupelor eteriste împotriva comandantului lor suprem devenea tot mai puternică. „Toţi strigau împotriva Iui şi îndrăzneala lor ajunsese până acolo - notează Liprandi -, încât au luat cu forţa din bucătărie, de la bucătar, prânzul pregătit pentru el”.

Ca să scape de urmăritorii săi, atât de turci, cât şi de propria sa armată, care-i cerea socoteală şi care nu înţelegea să-i îngăduie a se salva singur, Ipsilanti a recurs la următoarea manevră pentru a-şi camufla fuga: „Generalisimul, temându-se să nu fie ucis - spune cronica atribuită lui C. Ducas - întocmeşte îndată o scrisoare după obiceiul lui, ca venind din partea generalului comandant al Sibiului, prin care era înştiinţat că Austria a declarat război Porţii”....

„Deci, cu multă bucurie cheamă pe ofiţerii şi soldaţii săi care se aflau la mănăstire; citeşte în prezenţa tuturor scrisoarea şi dă ordin ca toată lumea să lase armele şi să plece la biserică să mulţumească lui Dumnezeu că a binevoit să determine întreaga Europă să declare război tiranului”... La biserică s-a oficiat „un tedeum pentru nişte veşti mincinoase”. Astfel, Ipsilanti a găsit pretextul de a pleca la graniţă, chipurile în întâmpinarea armatelor austriece.

Liprandi (precum şi Laurengon) atestă farsa jucată de Ipsilanti la Cozia: Şeful Eteriei, „pentru a-şi ascunde fuga, a răspândit deodată zvonul că Austria a declarat război turcilor şi că trupele acesteia au intrat deja în Câineni. El a poruncit să se sune clopotele, să se tragă din arme şi pistoale, căutând să pară vesel. Oamenii din statul său major se sărutau cu toţii şi se felicitau unii pe alţii. Noaptea însă, pe neaşteptate, prinţul cu toţi cei din jurul său a ieşit pe ascuns din mănăstire şi s-a îndreptat spre Turnu Roşu”.

Cronica lui Ducas susţine că Ipsilanti a trimis mai înainte, pe drumul spre Câineni, câţiva ostaşi credincioşi, în frunte cu căpitanul Anastasie, „să cerceteze bine toate trecătorile de acolo, ca nu cumva să fie vreo cursă a căpitanului Prodan şi a lui Macedonschi împotriva excelenţei sale”. După Chiriac Popescu, Macedonschi a rămas însă „credincios” lui Ipsilanti. „Îndată ce s-a răspândit vestea despre fuga prinţului de la Cozia - povesteşte Liprandi -, lucrurile au luat un nou aspect: toţi s-au îmbulzit pe acest drum pentru a ajunge cât mai repede la frontiera Austriei.

Arnăuţii călări atacau şi jefuiau pe arnăuţii care erau pe jos şi mai slabi”. Acest episod este comentat de Laurencon cu indignare: „Se părea că orice sentiment de umanitate se stinsese în inima acestor mizerabili”. Arnăuţii - scrie Cioranu - erau cuprinşi de desperare, „pentru că-şi pierdea(u) cuibul din Ţara Românească, deşi se afla(u) încărcaţi de prăzi şi de jafuri dintr-însa”.

Părăsindu-şi trupele, Alexandru Ipsilanti a intrat în Transilvania, la aproximativ o săptămână după lupta de la Drăgăşani (între 14-16 iunie), însoţit de fraţii săi Nicolae şi Gheorghe, precum şi de aghiotanţii Lasanis, Orfanos, Cavaleropulos şi Garnovschi (ce făcuseră parte din echipa de ucigaşi ai lui Tudor). Obţinuse cu bani de la autorităţile austriece paşapoarte pe nume false, de negustori. Insistase totodată ca austriecii să nu primească pe arnăuţii fugari. Înainte de a trece graniţa, la Râul Vadului, i-au ieşit înainte bimbaşa Anastasie Arghirocastrit cu arnăuţii lui, cerând, sub ameninţare cu moartea, să li se plătească lefurile. Ipsilanti a putut scăpa din mâinile lor numai după ce le-a numărat 500 de galbeni împărăteşti.

Ajuns în Transilvania, şeful Eteriei a scris faimoasa proclamaţie ce poartă data de 8 iunie, aruncând oprobriul asupra oştirii eteriste, căreia i se adresa cu cuvintele: „laşilor, fricoşilor, turme de norod adânc în sufletul meu voi purta ruşinea că v-am comandat”. De laşitate a dat dovadă însă, mai presus de toţi, însuşi Alexandru Ipsilanti. El nu s-a gândit să pună în aplicare propriile sale îndemnuri, rostite în repetate rânduri, în diverse scrisori către eterişti sau către Milos: „libertate sau moarte”, „victorie sau moarte pentru credinţă şi patrie”, lozinci din care se putea deduce că era hotărât să nu-şi precupeţească viaţa în lupta cu turcii.

Potrivit spuselor generalului Langeron, guvernatorul Novorosiei (care îi dăduse lui Ipsilanti un paşaport pentru străinătate, cu mult înainte de pornirea mişcării eteriste), „il [Alexandru Ipsilanti] etait fort au-dessous de ses projets, et n’ avait aucune qualitd” qui doit caracteriser un chef de parti”.

Vinovăţia lui Ipsilanti faţă de propria sa armată şi faţă de cauza revoluţiei greceşti e relevată şi în însemnările lui K. Marx: „Ipsilanti, cantonat pe malul Oltului, vede aproape sub ochii săi cum a fost masacrat batalionul sacru, fără să facă un pas pentru a-l apăra, şi o ia la fugă după bătălia care s-a dat fără el, abandonându-şi chiar şi pe albanezii şi pe cazacii săi, care se pun din nou pe tâlhării”.

Iată şi aprecierea lui Nicolae Iorga: „La 7/19 iunie oastea grecească întreagă era strivită la Drăgăşani, şi acel care cu trei luni în urmă credea să poată fi împărat în Bizanţ se strecura desperat pe la carantina austriacă pentru a fi prins şi închis, ani de zile, în temniţa Muncaciului. Nu se pierduseră nici o mie de oameni în această mică luptă care fu, cu tot eroismul unora, o mare ruşine”.