Frederic Dame

Frederic Dame (29 martie 1849, Tonnerre, Franţa - 30 aprilie 1907, Bucureşti) - ziarist şi cronicar dramatic. Gazetar francez cu studii de drept, fondator al unei publicaţii literare, „L’Avenir” (1868), colaborator la ziarele „Le Gaulois”, „Le Figaro” şi redactor la „La Cloche” şi „Le Corsaire” (în ale cărui pagini era prezent şi Baudelaire), Dame publica, în 1870, poemul L’Invasion, şi o carte asupra Comunei, La Resistence. Îl cunoştea pe poetul Isidore Ducasse, ce şi-a semnat cunoscutul poem Les Chants de Maldoror cu pseudonimul Contele de Lautreamont (între cei cărora acesta le dedica volumul Poesies era şi Dame, menţionat ca „director de revistă”).

Mihai Eminescu îl acuza pe Dame, care se exila în 1872 în România unde avea o soră căsătorită cu avocatul C. Polizu, că i-ar fi trădat pe comunarzi (Dame se apăra indignat, răspunzând că numai Pierre Tirard, primarul Parisului, al cărui secretar fusese, a trădat), dar lucrurile au rămas neclare. În România, Dame a fost cu siguranţă atras de posibilităţile ce i se deschideau pe calea unei afirmări rapide. Însuşindu-şi foarte repede limba, a început o carieră de jurnalist liberal: secretar de redacţie la „Românul” lui C.A. Rosetti, colaborator la „Le Journal de Bucarest” scos de un compatriot, Ulysse de Marsillac, şi la „L’Orient”, devenit „L’Independance roumaine”.

În 1875 conducea, la Bucureşti, ziarul „La Roumanie contemporaine”. În asociere cu I.L. Caragiale se pare că a editat în 1877 „Naţiunea română”. În 1879, era alături de I.G. Bibicescu şi Cristu S. Negoescu la direcţia cotidianului „Renaşterea” (cu o ediţie franceză, bisăptămânală, „La Renaissance”), iar în 1887 scotea „La Liberte roumaine”. Devenit conservator şi unul dintre apropiaţii lui G.Gr. Cantacuzino, şeful partidului, este susţinut pentru a studia câţiva ani la Paris.

În 1893 îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Fribourg. O vreme profesor de limba franceză la Liceul „Sf. Sava”, ocupă funcţii în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice: şef al biroului de statistică, director al învăţământului primar, inspector şcolar. Până în 1907 e la cârma ziarului „La Roumanie”, făcând servicii conservatorilor. Semna cu pseudonimele Carillon, Fantasio, Lear, Cinel. Numeroasele tălmăciri din literatura franceză, care apar fără indicarea traducătorului în „Cimpoiul”, revistă scoasă de el din 1882, îi aparţin fără îndoială.

Din bogata activitate publicistică desfăşurată în România, contribuţia de cronicar dramatic (la „Românul”, între 1875 şi 1880, la „Cimpoiul”, din 1882) trece în prim-plan, deşi numele lui este legat îndeobşte de rolul de detractor al lui I.L. Caragiale. Într-o cronică din „Românul” (1879), dramaturgul era acuzat de imoralitate, iar comedia O noapte furtunoasă calificată drept o „piesă de scandal”, plină de obscenităţi. Nedreapta critică s-a reluat în „L’Independance roumaine” (1884).

Gazetarul, care preţuia teatrul eroic şi susţinea cultul ideilor nobile, al „înălţării sufletului”, era iritat de ironia lui Caragiale faţă de „cele sfinte”, de scepticismul dramaturgului care nu aducea în scenă nici un personaj cinstit. O singură figură îi apărea aureolată de idealitate, cea a lui Rică Venturiano, deşi, se pare, I.L. Caragiale îl imortalizase în personajul său chiar pe Dame, satirizând stilul umflat, oportunismul şi lipsa de substanţă a multora dintre scrierile acestuia.

Poziţia lui Dame faţă de teatru rămâne contradictorie. Pe de o parte, el proclamă că „un teatru naţional se naşte din nevoile poporului”, pe de alta, îl consideră loc de „petrecere, odihnă intelectuală, uitare”. Aprecia ca binevenită influenţa traducerilor şi localizărilor asupra unei dramaturgii tinere, dar, cronicar de formaţie clasicistă, privilegia capodopera, recomandând marele repertoriu universal: William Shakespeare, Moliere şi Victor Hugo.

De o analiză nuanţată se bucură interpretările shakespeariene datorate trupelor Rossi şi Salvini. Cultura, fineţea judecăţii de valoare privind jocul actorilor - voce, dicţie, mişcare scenică - sunt partea cea mai rezistentă a activităţii sale de cronicar. El judeca spectacolul ca entitate. Pe V. Alecsandri îl preţuia pentru „frumuseţea senină”, clasică a operei, pentru fantezie şi lirism, însă nu fără temei a formulat într-o amplă cronică din „Românul” consacrată piesei Despot-Vodă rezerve cu privire la construcţia şi la unitatea dramei. De o teribilă opacitate suferă însă Dame când devine el însuşi autor dramatic.

Ţara şi Mihnea-Vodă (1876), o „dramă naţională”, alegoria Le Reve de Dochia (1877), Oştenii noştri (1877) sau, în colaborare cu I.D. Malla, Hatmanul Uragan (1880), toate jucate de Teatrul Naţional, imprimă subiectelor istorice o falsitate stridentă, un aer de operetă agravat de stilul declamator, umflat. Eminescu vedea aici o lipsă de pietate faţă de „nenorocirile ţării”, I.L. Caragiale îl suspecta de plagiat (Ţara şi Mihnea-Vodă, după Patrie de Victorien Sardou, comedia Gheşeftarii, 1876, după Mercadet de Balzac).

Nuvelele Mixandra şi Casa spânzuratului, romanul Clucerul Mitică. Moravuri bucureştene, scrieri rămase în bună parte în pagini de gazetă, sunt încercări fără valoare. Utilă a fost activitatea lui Dame de popularizare a literaturii franceze prin articolele din „Românul” şi prin tălmăciri (Victor Hugo, Honore de Balzac, Prosper Merimee, Guy Maupassant, Anatole France, Emile Zola, Jules Verne, Hector Malot, Alexandre Dumas, Paul Feval, Octave Feuillet, Ponson du Terrail, Francois Copee etc.). Dame a tipărit manuale şi un dicţionar român-francez, francez-român, lucrare de referinţă în literatura de specialitate.

Este şi autorul unei Încercare de terminologie poporană română (1898). Împreună cu Nicolae Densuşianu a întreprins o cercetare asupra românilor din sudul Dunării. Şi-a retipărit la Paris Istoria României contimporane (1901), scriere plină de erori, aspru criticată de Nicolae Iorga. Postum, i-a apărut o istorie a Bucureştilor, Bucarest en 1906 (1907).

Opera literară

  • Gheşeftarii. Ţara şi Mihnea-Vodă, Bucureşti, 1876;
  • Le Reve de Dochia, Bucureşti, 1877; ediţia IV (Visul Dochiei), traducere de C.D. Ollănescu şi Th. Şerbănescu, Bucureşti, 1894;
  • Oştenii noştri, Bucureşti, 1877;
  • Crima din strada Polonă;
  • Les Roumains du Sud (în colaborare cu Nicolae Densuşianu), Bucureşti, 1877;
  • Arta în timpul resbelului, Bucureşti, 1879;
  • Hatmanul Drăgan (în colaborare cu I.D. Malla), Bucureşti, 1880;
  • Mixandra, Bucureşti, 1880;
  • Încercare de terminologie poporani română, Bucureşti, 1898;
  • Istoria României contimporane, Bucureşti, 1901;
  • Bucarest en 1906, Bucureşti, 1907.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …