Frământările sociale din Transilvania după Răscoala lui Horea

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în primele decenii ale secolului următor, situaţia ţărănimii transilvane se agravează tot mai mult datorită atât sporirii sarcinilor feudale, cât şi fărâmiţării sesiilor iobăgeşti şi înglobării unor sesii în rezerva alodială. Acest proces a creat în Transilvania din această perioadă o stare de spirit revoluţionară, care s-a manifestat într-o serie de mişcări cu caracter antifeudal.

Îngreunarea sarcinilor feudale şi reducerea sesiilor iobăgeşti sunt simptome ale crizei regimului feudal, care la sfârşitul secolului al XVIII-lea se adânceşte simţitor în urma transformării modului de exploatare a domeniului feudal. Stăpânii feudali, pentru a răspunde cererii sporite de cereale pentru piaţă, au exploatat la maximum sistemul de muncă iobagă, înmulţind zilele de robotă şi cărăuşiile, călcând învoielile încheiate cu ţăranii şi înglobând în rezerva alodială o parte din sesiile iobăgeşti şi din păşunile comune.

Cea mai apăsătoare sarcină pentru iobagi o constituia robota, care varia între 104 şi 208 zile pe an, din care cauză ţăranilor nu le rămânea timp suficient pentru cultura propriului lor pământ. Pe lângă robotă, ţăranii datorau stăpânului de pământ, la anumite date, daruri din produsele lor, mai ales păsări şi ouă. La acestea se adaugă, în unele locuri, unt, caş, brânză şi altele.

Dijma din miei, oi, capre, porci, stupi, vin şi din cereale constituia de asemenea o grea povară pe umerii iobagilor. Uneori, ţăranii se plâng că dijmaşii le iau cele mai bune produse şi în cantitate mai mare decât de drept. În afară de aceasta, ei percep o taxă de dijmuire în bani sau produse. Robota, dijma, darurile şi celelalte obligaţii constituiau sarcini zdrobitoare pentru ţărănimea transilvană. Între 1790 şi 1821 ele erau în creştere, din cauza conjuncturii favorabile pentru preţul cerealelor şi a sporirii alodiilor în vederea producţiei pentru piaţă. Situaţia ţăranilor s-a agravat în această perioadă şi prin extinderea practicii stăpânilor feudali de a-şi arenda moşiile.

În afară de sarcinile feudale, ţăranii mai aveau de suportat povara sarcinilor fiscale, a impozitelor publice, menite să asigure funcţionarea aparatului de stat, de care, în condiţiile înăspririi raporturilor sociale, nobilimea avea tot mai mare nevoie. Politica de reforme şi războaiele din timpul lui Iosif al II-lea mai întâi, apoi războaiele purtate împotriva Revoluţiei franceze şi Imperiului napoleonian au avut ca urmare creşterea rapidă a impozitelor, care a agravat situaţia ţărănimii.

La toate acestea se adăugau sarcinile militare, care constau în încartiruire, transporturi militare şi serviciul militar prin recrutarea silnică la oaste. Povara sarcinilor feudale, precum şi aşezarea şi perceperea impozitelor cu tot cortegiul lor de violenţe şi abuzuri, provoacă o nemulţumire generată a ţărănimii, care răbufneşte într-o serie aproape neîntreruptă de mişcări antifeudale între 1784 şi 1821.

Agitaţia ţărănimii din Munţii Apuseni a continuat şi după înăbuşirea răscoalei din 1784, fiind întreţinută de foştii tovarăşi de luptă ai lui Horea şi de ţăranii fugiţi din armata austriacă. Focarele agitaţiei din comitatele Alba de Jos, Zarand, Turda, Hunedoara şi Arad au dus, în mai multe rânduri, la ocuparea militară a comitatelor şi la înarmarea nobilimii pentru a preveni răscoala. Succesele Revoluţiei franceze au încurajat rezistenţa ţărănimii. Măsurile de prevedere au împiedicat izbucnirea unei răscoale generale, dar n-au potolit spiritele, fiindcă ele n-au înlăturat cauzele materiale ale nemulţumirii ţărănimii. Astfel, documentele vremii înregistrează mari frământări sociale în Munţii Apuseni în primăvara şi în vara anului 1790.

Lupta împotriva sarcinilor militare extrem de apăsătoare se intensifică spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în urma votării de către dieta Transilvaniei, în anul 1792, a unei contribuţii extraordinare de război de 500.000 de florini renani, 1.502 recruţi şi 400 de cai, pentru sprijinirea războiului purtat de Curtea de la Viena împotriva Franţei. La 20 noiembrie 1793, Curtea de la Viena cerea din nou 1.800 de recruţi, la 11 decembrie 1794 alţi 2.320, iar la 4 ianuarie 1796 încă 1.500.

Situaţia maselor producătoare se înrăutăţea pe măsura creşterii sarcinilor militare. Astfel, la 6 aprilie 1797, guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Banffy, sublinia că, din cauza lipsei generale de bani şi a datoriilor din anii trecuţi, „ţăranii abia îşi pot plăti dările obişnuite”. Rezistenţa ţărănimii împotriva acestor sarcini s-a manifestat prin refuzul de a se achita de prestaţiile impuse, prin fuga de pe moşii şi printr-o serie de acţiuni violente. La 13 ianuarie 1795, guvernatorul a fost silit să recomande autorităţilor subalterne ca la strângerea impozitelor restante şi la prestaţiile curente să se procedeze cu prudenţă, pentru ca nu cumva severitatea şi mijloacele aspre folosite „să determine poporul la fuga de acasă ori la alte acţiuni temerare”.

În lupta lor împotriva recrutării, masele ţărăneşti au folosit diferite mijloace, ca: automutilarea, nesupunerea şi fuga de recrutare, lupta armată în cete de haiduci împotriva autorităţilor însărcinate cu recrutarea, încercarea de răscoală etc. Astfel, la 22 decembrie 1792, Gheorghe Banffy anunţa autorităţile subalterne că, de teama de recrutare, feciorii de ţărani îşi cumpără arme şi umblă înarmaţi prin sate şi pe la răspântii de drumuri. De aceea s-a ordonat să se ia toate armele de la ţărani. La 12 februarie 1797, comitele comitatului Alba de Sus este informat că, vrând să scape de recrutare, feciorii de ţărani fug şi că „desişurile toate s-au umplut de popor”.

Vestea că, prin decretul din 29 martie 1794, împăratul a îngăduit ca toţi cei care doresc să se poată angaja la oaste, prezentându-se la comandamentele militare din apropiere era să provoace, în primăvara şi vara anului 1794, o adevărată răscoală. Ca şi în alte cazuri asemănătoare - cum a fost conscripţia militară din ajunul răscoalei lui Horea - masele populare s-au arătat gata şi de data aceasta să pună mâna pe arme, pentru a le întoarce împotriva exploatatorilor, „ca să nu mai slujească moşierului”. În asemenea situaţie, autorităţile s-au văzut nevoite să ia măsuri imediate pentru a preveni izbucnirea unor tulburări mai mari.

Procesul acaparării sesiilor iobăgeşti şi al arendărilor de moşii a dat naştere la o serie de conflicte, care, uneori, au dus la adevărate răzvrătiri, cum a fost aceea din Năpradea (Solnocul de Mijloc) din anul 1804. Astfel, când omul arendaşului s-a prezentat să ia dijma în satul Năpradea, oamenii s-au strâns şi sluga arendaşului a fost crunt bătută. A urmat apoi descinderea cu pretorul (solgăbirăul), apoi cu vice-comitele, ancheta pentru a descoperi pe „instigatori”. Nimeni însă n-a vrut să dea un nume măcar, spunând: „noi, tot satul, am făcut”.

Pretorul n-a izbutit să pună mâna decât pe un „instigator”. În faţa acestei situaţii, nobilii cer ca vinovaţii să fie pedepsiţi exemplar, ca nu cumva şi alte sate să ia pildă pentru asemenea şi poate şi mai mari răzvrătiri, care să pună în primejdie liniştea ţării. Cu trupele trimise de guvern, satul a fost pedepsit exemplar, aşa cum au cerut nobilii: 66 din cei 132 de capi de familie ai satului au fost închişi sau bătuţi în faţa obştii, iar detaşamentul de pedeapsă a rămas pe capul oamenilor un an şi jumătate, şi satul a trebuit să plătească suma de 1.548 de florini cheltuieli de execuţie.

Împotriva acaparatorilor de moşii, ţărănimea recurgea la o serie de acte de răzbunare, cum a fost acela din anul 1813, când, într-o noapte, ţăranii din Gura Văii, Rostoci şi Dumbrava au omorât pe văduva lui Adam Kozma, care le luase pământul cel mai bun şi le redusese locurile de păşune. Foametea teribilă care a bântuit în Transilvania între anii 1813 şi 1818, însoţită de o puternică emigraţie în Ungaria şi în Principatele Române, a precipitat procesul de expropriere şi de pauperizare a ţărănimii transilvane. Pentru a nu muri de foame, mulţi ţărani şi-au vândut ori şi-au tăiat vitele de muncă şi, nemaiputându-şi îndeplini obligaţiile feudale, au fost deposedaţi, ca şi emigranţii, de sesiile lor. Lipsiţi de vite şi de pământ, ei au trebuit să caute o muncă salariată sau să emigreze.

Lupta ţărănimii din Transilvania s-a intensificat mai ales pe domeniul minier al Zlatnei, unde nevoile mineritului în plină dezvoltare cereau sporirea robotei. Pe această linie se înscrie şi răscoala buciumenilor din anul 1819. Nevoind să recunoască valabilitatea contractului din anul 1789, care prevedea sarcini sporite din partea ţărănimii, în vederea promovării mineritului, ţăranii din Bucium au hotărât la începutul lunii octombrie 1819, să înceteze prestaţiile.

Rezultatul acestui fapt a fost că autorităţile au înăbuşit cu forţa armată această mişcare. Spiritul revoluţionar creştea în sânul maselor populare. Astfel, la vestea răscoalei populare din Ţara Românească de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, în toată Transilvania, dar mai ales în părţile sudice, se înregistrează mişcări ţărăneşti care, la sosirea lui „Todoraş”, trebuiau să se transforme într-o răscoală generală. Ţăranii cunoşteau proclamaţiile lui Tudor, din care reţineau mai ales partea unde se spunea că boierii trebuie să poarte aceleaşi sarcini ca şi ţărănimea şi că iobăgia trebuie desfiinţată.

Din cauza condiţiilor grele de muncă, a zilelor de muncă prea lungi, a salariilor extrem de mici, precum şi a tratamentului nemilos la care erau supuşi, muncitorii din manufacturi şi-au exprimat nemulţumirea ori de câte ori aveau prilejul. Încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în anul 1792, lucrătorii de la moara de hârtie de pe moşia Cluj-Mănăştur a fiscului au obţinut prin luptă comună ridicarea salariilor.

Lucrătorii de la moara de hârtie de aici, împreună cu argaţii angajaţi au declarat că dacă nu li se măreşte plata, ei nu sunt dispuşi să mai rămână la lucru. Inspectorul fiscului, după ce a mărturisit că „nu se pot găsi mai ieftini asemenea muncitori şi asemenea zileri credincioşi”, a hotărât să facă propuneri pentru îmbunătăţirea salariilor. Din păcate nu cunoaştem mişcări similare în alte manufacturi. Se ştie doar că, între anii 1808 şi 1820, lucrătorii de la mai multe manufacturi de sticlă (Porumbacul de Jos, Arpaş, Zălan, Bicsad etc.) au cerut de repetate ori majorarea salariilor.

Consolidarea sectorului capitalist în minerit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea va determina ca centrul de greutate în lupta minerilor de la întreprinderile mai mari (Săcărâmb, Băiţa etc.) să se deplaseze tot mai mult în direcţia luptei împotriva exploatării capitaliste. Din cauza condiţiilor grele de muncă şi a „salariilor neîndestulătoare”, cazurile de părăsire a muncii sunt tot mai frecvente. De asemenea, tot mai dese sunt plângerile şi protestele minerilor împotriva reţinerilor abuzive din salarii şi a amenzilor aplicate sub diferite pretexte.

Disciplina capitalistă a muncii începe să-şi facă drum din ce în ce mai hotărât, pe măsură ce acţionarii minelor, în goana după profituri, recurg la aplicarea unor metode de muncă şi de salarizare tot mai apăsătoare pentru mineri. Pentru a ne da seama la ce profituri se putea ajunge uneori în comparaţie cu salariile minerilor în această perioadă, vom aminti un singur exemplu: în timp ce salariul lunar al unui muncitor de la minele din Săcărâmb în anul 1770 nu depăşea în medie suma de 9-10 florini, cei şapte acţionari de la această mină încasau un profit net anual de 106.948 de florini.

În aceste condiţii neomenoase, agravate şi de lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare pentru nenumăratele cazuri de accidente şi de boli profesionale, minerii vor intensifica lupta lor pe plan economic, pentru majorarea salariilor şi ameliorarea condiţiilor de muncă. Această luptă, la începutul secolului al XIX-lea, se va concretiza în mişcarea grevistă a minerilor din Băiţa, din primăvara anului 1804, când minerii de la această exploatare se ridică împotriva sistemului de salarizare pe baza aşa-zisei munci în acord, plătită după cantitatea de metal preţios din minereul extras (Haltacordarbeit).

La această mişcare, care a durat mai bine de o săptămână, au participat deopotrivă minerii români, maghiari, germani, slovaci, fapt de o deosebită importanţă şi semnificaţie în procesul formării tradiţiei de luptă comună a maselor muncitoare de pe teritoriul Transilvaniei. În 1790-1793, documentele vorbesc despre o serie de mişcări printre tăietorii de sare de la Ocnele din Maramureş. Un deceniu mai târziu, în 1804, se înregistrează puternice mişcări printre tăietorii de sare de la Ocna Sibiului şi Cojocna, care cer cu insistenţă sporirea salariilor. Aceste mişcări se repetă în 1807 şi 1810.

La mai puţin de un an de la răscoala buciumanilor, în 1820, documentele vremii vorbesc despre o grevă a muncitorilor de la topitoriile din Zlatna pentru majorarea salariilor. „Muncitorii de aici - raportează la 2 iunie 1820 administratorul domeniului Zlatna împăratului de la Viena - nu vor să mai lucreze pentru salariile care se dau acum, şi de aceea au cerut de repetate ori să li se plătească salariile stabilite în anul 1798”. În continuare, administratorul se vede silit să ceară ca să fie aprobate cererile muncitorilor, întrucât fiscul nu se poate dispensa de aceşti muncitori „fără a suferi pagube însemnate (ohne beteudenden Nachtheile).”

Se pare că autorităţile vieneze nu erau dispuse să se grăbească cu rezolvarea acestor revendicări, deoarece, după mai bine de o jumătate de an, în decembrie 1820, conducerea topitoriilor din Zlatna, arătând starea de mizerie în care trăiau muncitorii de aici, cerea tezaurariatului montanistic să intervină de urgenţă pentru sporirea salariilor acestor muncitori, deoarece - motiva ea - „toţi muncitorii s-au adunat în dimineaţa zilei de 11 a lunii în cancelaria oficiului topitoriei şi acolo au declarat că, din cauza salariului mic şi neîndestulător de acum, ei nu pot să se prezinte mai departe la lucru, până când nu li se va aproba din partea forurilor superioare un salariu potrivit cu împrejurările”.

Administraţia topitoriei ţinea totodată să sublinieze faptul că muncitorii de aici nu se mai lasă amăgiţi de promisiuni. În fruntea luptei pentru urcarea salariilor au stat însă, de cele mai multe ori, muncitorii de la minele şi topitoriile de fier din Hunedoara, a căror muncă era dintre cele mai grele şi mai slab retribuite.

Check Also

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …