Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Matei Corvin, Ştefan cel Mare au oprit ţările române de pe panta declinului pe care alunecaseră în prima jumătate a veacului. Tendinţele anarhice ale unor grupări feudale au fost anihilate în mare măsură. Acestea au reizbucnit însă de îndată ce împrejurările se dovedeau propice, suprapunându-se peste marile mişcări de mase care frământau Ungaria acelei vremi. Secolul al XVI-lea se caracterizează tocmai printr-o accentuare a luptelor sociale în Europa Centrală.

Războiul ţărănesc din 1514. Cauzele războiului ţărănesc

Frânate de domnia autoritară a lui Matei Corvin, contradicţiile sociale din regatul ungar se manifestă cu putere în ultimul deceniu al secolului al XV-lea şi în primul deceniu al celui următor. Marea nobilime şi clerul înalt uzurpă bunuri din patrimoniul statului şi mai ales bunuri ale nobilimii mici şi mijlocii, ale clerului inferior, care sunt îndepărtate şi de la viaţa politică; după aceleaşi metode procedează şi orăşenimea bogată (patriciatul) faţă de orăşenimea de rând.

Contradicţii existau pe de altă parte între nobilime şi orăşenime în general, izvorâte din interesele orăşenilor de a dezvolta producţia şi piaţa locală şi piedicile puse în calea acestor strădanii din partea nobilimii: vămile numeroase la trecerea peste moşiile nobililor şi ale bisericii, jefuirea mărfurilor, împiedicarea ţărănimii de a-şi aduce produsele în oraşe.

Contradicţia fundamentală rămâne şi în această vreme aceea dintre clasa feudală, pe de o parte şi ţărănime, pe de altă parte. În dorinţa de a-şi spori veniturile într-o vreme de adânci prefaceri în toată Europa şi ca urmare a marilor descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi de la începutul celui următor, clasa feudală şi clerul superior intensifică exploatarea maselor producătoare: dijma din produse este sporită, zilele de muncă gratuită (robota) se înmulţesc simţitor, dreptul de liberă strămutare a ţăranilor este tot mai mult îngrădit până aproape de desfiinţare totală, abuzurile stăpânilor de pământ şi ale dregătorilor acestora nu mai cunosc margini.

Cruciada din 1514 şi transformarea ei în răscoală populară.

La nemulţumirea generală internă se adaugă incursiunile turceşti de la sfârşitul secolului al XV-lea şi de la începutul celui următor care provoacă o adevărată stare de anarhie. Pentru stăvilirea acestor incursiuni şi, dacă ar fi fost posibil, alungarea turcilor din Europa, papa Leon al X-lea, la insistenţele episcopului primat al Ungariei, Toma Bakocz, publică, la 16 aprilie 1514, bula pentru organizarea unei „cruciade” antiotomane.

Ţărănimea maghiară şi română dornică de a scăpa din iobăgie, orăşenimea săracă pentru a scăpa de asuprirea celei bogate, haiduci, păstori, se adună în tabăra din apropierea Budei. Conducător al cruciadei a fost numit Gheorghe Doja, ţăran secui înnobilat pentru faptele sale de vitejie. Scopurile urmărite de cei peste 40.000 de oameni adunaţi au imprimat cruciadei de la început un caracter mai degrabă antifeudal decât antiotoman.

Înspăimântată de mulţimea adunată şi nemulţumită că-i rămân moşiile nelucrate, nobilimea încearcă, prin mijloace barbare, să împiedice plecarea altor ţărani şi să-i silească pe cei plecaţi să se întoarcă acasă. Urmarea a fost părăsirea treptată a gândului cruciadei, iar armata cruciată se transformă într-o „armată revoluţionară”, cum o caracterizează Engels. Poruncile oficialităţii sunt înfruntate. „îndrăzneţi şi obraznici, ţăranii nu mai ţin seama de religie, dispreţuind chiar puterea regelui”, constată cronicarul italian Paolo Giovio. Gheorghe Doja rosteşte cuvântări de îndemn la nesupunere. Cruciada se transformă într-o mare răscoală populară pe la mijlocul lunii mai.

Organizarea şi programul răscoalei

Mulţimile - români, maghiari, slovaci, sârbi - sunt împărţite în cete puternice care se îndreaptă în toate direcţiile. Grosul răsculaţilor, sub conducerea fraţilor Gheorghe şi Grigore Doja, ajungând la Czegled, se organizează mai bine din punct de vedere militar şi-şi precizează mai limpede scopurile: necesitatea unei împărţiri mai drepte a pământului şi a celorlalte bunuri materiale, stârpirea nobilimii, desfiinţarea dijmelor, robotelor şi a dării în bani, a vămilor de pe domeniile feudale, desfiinţarea domeniilor bisericeşti. Cu un cuvânt, răsculaţii urmăreau să scape de servitute, să-şi dobândească libertatea şi să întroneze dreptatea, după afirmaţiile regelui Vladislav însuşi. Mişcarea ia caracterul unui „război general al ţărănimii” (Engels).

Extinderea răscoalei în Transilvania

Comportamentul barbar al nobilimii faţă de cei prinşi îndârjeşte şi mai mult pe răsculaţi. Răscoala se răspândeşte cu iuţeală peste tot. În părţile nordice ale Transilvaniei aceasta era condusă de preotul sărac Laurenţiu Meszaros, în cele sudice de fraţii Doja. În părţile Mureşului au loc lupte grele între răsculaţi şi oastea nobiliară, dintre care cea mai însemnată a fost la Cenad, unde răsculaţii obţin o mare victorie împotriva nobilimii conduse de comitele Timişoarei Ştefan Bathory şi de episcopul Cenadului Nicolae Csaki, care-şi pierde viaţa cu acest prilej. Alte lupte victorioase au loc în părţile Crişanei.

În scurt timp este cuprinsă de răscoală întreagă Transilvania, din Crişana şi Maramureş până în Ţara Bârsei, din Banat până în secuime. Cete puternice acţionează cu îndrăzneală sub conducerea unor voievozi, ca cel din Ciuci (Zarand), a unor lucrători de la ocne, ca Albert de la Turda, a unor orăşeni săraci, ca Ioan Nagy din Dej, a unor meşteşugari săraci, ca cizmarul din Viţa (Năsăud), a unor ţărani, ca Ioan Szekely din sudul Transilvaniei. Nobilimea era în mare primejdie. Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, juristul de tristă faimă Ştefan Werboczi, episcopul Transilvaniei Francisc Vardai fac eforturi pentru a organiza armata nobiliară.

Declinul şi înăbuşirea răscoalei

Ajunsă la apogeu, în sânul răscoalei se manifestă unele contradicţii ce-i vor slăbi puterea. Pe când cei mai clarvăzători dintre conducători se străduiau să extindă răscoala, masa răsculaţilor tindea să localizeze acţiunile, ceea ce a dus la fărâmiţarea forţelor răsculate, tocmai când se simţea mai mare nevoie de unitate, deoarece forţele feudale se organizară tot mai bine. Luptele principale au loc pentru cucerirea Timişoarei unde se concentrase armata nobiliară din Ungaria şi din Transilvania. Asediul îndelungat la care a fost supus oraşul din partea răsculaţilor a dus armata nobiliară la un pas de capitulare. Salvarea i-a venit din partea armatei regale şi a voievodului Transilvaniei. Cu ajutorul acestora nobilii câştigă victoria de la 15 iulie 1514.

Înfrângerea de la Timişoara n-a însemnat însă şi înfrângerea răscoalei. Luptele mai continuă în diferite părţi ale Ungariei şi Transilvaniei. În acest timp căpeteniile prinse la Timişoara, în frunte cu Doja, sunt supuse unor chinuri îngrozitoare. La 20 iulie a avut loc supliciul acestora. Gheorghe Doja a fost aşezat pe uri tron de fier înroşit, pe cap i s-a pus o coroană de fier, de asemenea înroşită, apoi trupul său a fost sfârtecat în patru părţi. Ceilalţi conducători prinşi au fost decapitaţi. Ultimele lupte au loc la Cluj, ocupat, pentru scurt timp, de răsculaţi cu ajutorul sărăcimii oraşului, apoi în jurul Oradiei. Cete răzleţe mai continuă acţiunile în diferite părţi ale Transilvaniei până în primăvara anului 1515, stârnind îngrijorarea nobilimii.

Urmările războiului ţărănesc

După înfrângerea răscoalei, nobilimea a dezlănţuit o nemiloasă teroare împotriva ţărănimii, participantă şi neparticipantă, la răscoală. Zeci de mii de ţărani au căzut victimă acestei furii necruţătoare. N-au fost cruţaţi nici orăşenii şi nobilii mici amestecaţi în vreun fel în mişcare. Asuprirea maselor populare cunoaşte o intensificare sporită. „Dieta sălbatică” din lunile octombrie-noiembrie 1514 a hotărât măsuri necruţătoare, introduse apoi de juristul Ştefan Werboczi în faimosul cod de legi cunoscut sub numele de Tripartit. Se mărturiseşte făţiş în aceste legiuiri că dacă nobilii s-ar fi putut lipsi de braţele de muncă ale ţărănimii, aceasta ar fi fost ucisă în totalitatea ei.

Se hotărăşte pedeapsa cu moartea pentru căpitani, centurioni, decurioni, instigatori şi cei ce au ucis nobili. Robota e sporită la o zi pe săptămână; dijma din produse se stabileşte la a noua parte (nona); darurile din animalele mici şi din păsări sunt legiferate; darea în bani se statorniceşte la 100 denari de gospodărie; birul faţă de vistieria regală se urcă la 1-2 florini anual, după starea materială a ţăranilor; dijma bisericească se extinde la toate produsele gospodăriei ţărăneşti. Întreaga ţărănime a fost pedepsită la „totală şi veşnică iobăgie” (mera et perpetua servitute), fiind legată pe veci de glie (glebae adstricti); populaţia e împărţită prin lege în două mari categorii: poporul (populus), minoritatea privilegiată şi plebea (plebs), marea majoritate a adevăratului popor, lipsită de drepturi.

Măsurile antiţărăneşti ale claselor privilegiate n-au întârziat să se întoarcă împotriva autorilor lor. Represiunea sângeroasă ce a urmat răscoalei a slăbit forţa de rezistenţă în faţa pericolului otoman. Armata feudală ungară a suferit o grea înfrângere la Mohacs (1526), după care a urmat dezmembrarea Ungariei. Marea răscoală populară din 1514 la care au participat masele populare înfrăţite - români, maghiari, secui, saşi, sârbi, slovaci - reprezintă o pagină glorioasă din trecutul de luptă unită a tuturor celor exploataţi. Ea a constituit un exemplu şi o încurajare a celor asupriţi în lupta lor pentru dreptate şi libertate.

Luptele interne din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania

Istoria Moldovei şi Ţării Româneşti în primele trei decenii ale secolului al XVI-lea a fost dominată de luptele dintre domnie, care voia o stabilizare a autorităţii sale politice şi fracţiunile boiereşti, care urmăreau propria lor dominaţie. Pentru asigurarea intereselor sale de clasă, boierimea nu pregetă să facă apel la ajutorul unor forţe străine, cărora li se oferă prilejul de a se amesteca în problemele interne ale ţărilor romane.

Luptele pentru stăpânirea Transilvaniei

În această vreme, importante evenimente se petrec şi în voievodatul Transilvaniei. Înfrângerea armatei maghiare la Mohacs (1526) de armata sultanului Soliman cel Mare, cu toată colaborarea dintre Radu de la Afumaţi şi regele Ungariei, a constituit prologul dezmembrării regatului ungar. Pentru tronul Ungariei se luptă două partide: una care susţinea pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, şi alta pe Ferdinand de Habsburg.

Răscoala cu caracter social şi antiotoman în acelaşi timp de sub conducerea lui Iovan Nenada (Ţarul Negru), la care participă ţărani sârbi, români şi maghiari, complică şi mai mult lucrurile. După doi ani de lupte, Ioan Zapolya, sprijinit de sultan şi de domnul Moldovei Petru Rareş, obţine succese, fiind încoronat ca rege al Ungariei, vasal Porţii.

Liniştea nu-şi găseşte însă teren prielnic, deoarece nemulţumirile re-izbucnesc cu putere. Voievozii Transilvaniei Ştefan Mailat, nobil român din Făgăraş şi Emeric Balassa, organizează lupta pentru autonomia ţării; mai apoi în schimbul unor daruri preţioase şi al unui tribut de 12.000 de galbeni anual, obţin de la turci încuviinţarea transformării Transilvaniei într-un voievodat autonom (1540).

În acelaşi timp Ferdinand de Habsburg încearcă să ocupe tronul Ungariei. Dar Soliman ocupă Buda (1541) şi transformă partea centrală şi sudică a Ungariei în paşalâc turcesc, partea nordică rămâne în stăpânirea Habsburgilor, iar Transilvania, Banatul şi Partium (regiunile nord-vestice ale Transilvaniei) se organizează într-un principat autonom sub suzeranitatea Porţii. Această suzeranitate nu desfiinţează autonomia Transilvaniei care beneficiază de un statut politic mult mai favorabil decât al Ungariei ocupate de turci.

Activitatea tipografică şi învăţământul

Pentru satisfacerea nevoilor bisericeşti s-a introdus şi în ţările române tiparul. Mai întâi în Ţara Românească prin sârguinţa călugărului montenegrin Macarie, fugit din faţa turcilor. De sub teascurile acestei tipografii, ce funcţiona probabil la Târgovişte, au ieşit cele trei cărţi: Liturghierul, Octoihul şi Evangheliarul (1508-1512). După aproape un sfert de veac, tiparul îşi găseşte teren de activitate la Sibiu, unde se tipăreşte la 1530 un tratat despre ciumă. Peste 5 ani o nouă tipografie întemeiază Ioan Honterus la Braşov, de sub teascurile căreia până la jumătatea veacului ies 37 de cărţi cu conţinut diferit. În acest timp la Sibiu se tipărea cea dintâi carte în limba română, Catehismul românesc (1544), iar peste doi ani Evangheliarul slavo-român, amândouă opera lui Filip Moldoveanul.

În această perioadă, învăţământul resimte într-un grad înalt influenţa fenomenelor cultural-spirituale amintite. Şcolile existente se organizează mai bine, cea românească de la Braşov, cele capitulare de la Oradea şi Alba Iulia. Altele se înfiinţează acum, ca, de pildă, liceul întemeiat de Ioan Honterus la Braşov. Acestei perioade îi aparţin începuturile învăţământului de grad superior, prin acel Studium generale de la Sibiu, din 1525-1526.

Reforma religioasă şi umanismul

Prin intermediul studenţilor transilvani de la universităţile din Praga, Viena şi mai ales Wittenberg şi prin al negustorilor ce colindă ţările din centrul Europei, ca o reacţie împotriva catolicismului se răspândesc în Transilvania confesiunile reformate. Mai întâi, în prima jumătate a veacului al XVI-lea, cea luterană, îmbrăţişată de populaţia săsească, prin activitatea lui Ioan Honterus mai ales.

Pe la mijlocul secolului îşi fac apariţia şi învăţăturile reformatorului de la Geneva, Jean Calvin, calvinismul, îmbrăţişat mai ales de populaţia maghiară, mai întâi de la oraşe, apoi şi de la sate. În a doua jumătate a veacului se va mai adăuga şi unitarianismul propagat de Francisc David. Reforma religioasă a contribuit la răspândirea culturii în limbile materne.

Ideologia păturilor orăşeneşti cu tendinţe de îmburghezire din apusul Europei, care aveau în centrul preocupărilor omul cu nevoile şi aspiraţiile sale de progres, umanismul, a găsit teren prielnic şi în ţările române. Cel mai de seamă reprezentant al umanismului a fost Nicolae Olahus (1493-1568), descendent din familia domnitoare a Ţării Româneşti.

Prieten al „principelui umanismului”, Erasmus din Rotterdam, Nicolae Olahus este autor de epitafe, poezii, lucrări cu caracter istoric şi etnografic, dintre care cea mai de seamă este Hungaria. Contemporanul său braşovean, Ioan Honterus (1498-1549) întemeiază şi organizează şcoli, scrie lucrări cu caracter religios, istoric, geografic şi juridic. De o însemnătate deosebită este studiul despre artificii şi proiectul rachetei cu trei trepte realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de pirotehnicianul sibian Conrad Haas. Aceste lucrări le precedă cu mult pe cele realizate de alţi inventatori europeni, fiind precursoarele rachetei contemporane.

Istoriografia

Istoriografia din prima jumătate a secolului al XVI-lea este o continuare a celei din veacul precedent, atât în ceea ce priveşte concepţia cât şi scopurile pe care le slujeşte. Este o istoriografie oficială, de curte, pusă în slujba intereselor domniei. Acest caracter îl are Letopiseţul lui Macarie, episcop de Roman, scris din porunca lui Petru Rareş, după modelul scrierilor cronicarului bizantin Constantin Manasses şi care înfăţişează evenimentele din Moldova de la moartea lui Ştefan cel Mare până la 1551. O scriere cu conţinut variat, istoric, politic şi moral este aceea inspirată de Neagoe Basarab unui călugăr sub forma unor Învăţături către fiul său Teodosie, despre felul cârmuirii ţării în interesul domniei.

Arta

Arta continuă, de asemenea, tradiţiile secolului precedent, atât în arhitectură, cât şi în sculptură şi pictură. Biserica Sf. Nicolae din Deal, ctitorie a lui Radu cel Mare şi mai ales biserica episcopală de la Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, sunt cele mai reprezentative monumente arhitecturale din Ţara Românească din această vreme. În Moldova ctitoriile lui Petru Rareş, Probota, Humor şi Suceviţa, continuă „stilul moldovenesc” din vremea lui Ştefan cel Mare. Măiestria excepţională a meşterilor zugravi moldoveni a stârnit admiraţia cunoscătorilor, prin picturile murale de la mănăstirile Humor, Voroneţ şi Moldoviţa.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …