Forme de rezistenţă anticomunistă

Mişcarea de rezistenţă armată contra regimului comunist constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane româneşti. Istoriografia occidentală nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu celelalte state din fostul lagăr socialist. Rezistenţa anticomunistă din România a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional.

Participanţii au provenit din toate segmentele sociale: militari şi ţărani, funcţionari şi studenţi, preoţi, femei, elevi şi muncitori. Oficial, ei au fost consideraţi de autorităţile comuniste „contrarevoluţionari”, „bandiţi”, „terorişti”, „legionari”, „fascişti”, iar un decret din septembrie 1958 făcea aluzie la „atrocităţile contrarevoluţionare ale inamicului de clasă”.

Partizanii anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui 1944, în momentul în care trupele sovietice pătrundeau în Bucovina şi în nordul Moldovei. După 23 august 1944, deşi armata sovietică a preluat controlul unei mari părţi din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional. Grupuri compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări.

În noiembrie 1944 erau semnalate astfel de grupări în judeţele Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în sectorul Braşov-Hunedoara. Numele sub care erau cunoscute: Divizia Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Mişcarea Naţională de Rezistenţă condusă de generalul Aldea, Graiul Sângelui, Vlad Ţepeş I, Vlad Ţepeş II, Organizaţia T. Însuşi Beria îi semnala lui Stalin, în octombrie 1944, necesitatea de a trimite trupe NKVD în regiunea Craiova pentru a pacifica întreaga zonă de operaţie a Frontului II Ucrainean. În noiembrie 1944, comandamentul sovietic din Braşov a fost aruncat în aer.

Rapoartele ministrului de Interne semnalau în mai 1945 că aceste grupări se ascund în munţi, „în vederea organizării pentru acţiuni de viitor”. Evident, era vorba de acţiuni împotriva regimului comunist instaurat la 6 martie 1945. Aceste prime mişcări de rezistenţă împotriva comunizării au acţionat până în iunie 1946. Ministrul de Interne anunţa atunci descoperirea „unor organizaţii teroriste dirijate de un comandament central”, precum şi arestarea unui număr important de persoane: generalul Aurel Aldea, general Gh. Moşoiu, general C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). În total, comunicatul Ministerului de Interne menţiona un număr de 75 de persoane, arestate şi puse sub urmărire, printre aceştia figurând şi generalul Nicolae Rădescu.

Siguranţa Statului capturase în această acţiune depozite de armament ascunse în zona munţilor Bucegi, Călimării sau la Vatra Dornei. Cu toate acestea, grupurile de partizani din Bucovina au rezistat acţiunilor sistematice ale regimului comunist până în ianuarie 1958, când a fost arestat ultimul partizan (Vasile Motrescu). Alte grupări s-au constituit în Munţii Banatului (grupul colonelului Uta), în Maramureş, în Munţii Apuseni şi Oltenia, în Vrancea şi Munţii Neamţului. În Munţii Făgăraş au acţionat în paralel trei grupări: cea a colonelului Gheorghe Arsenescu, cea a fraţilor Arnăuţoiu şi cea a lui Ion Gavrilă.

În Dobrogea, partizanii anticomunişti au acţionat în pădurile Babadagului sau în Deltă, unde s-au remarcat fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru şi Ghiţă Tomoşoiu. Într-o dare de seamă a Direcţiei Generale a Securităţii Statului pe perioada 1950/1951 aflăm că erau identificaţi un număr de 39 de „bande”, dintre care 24 depistate şi 15 aflate în urmărire.

Principala preocupare a partizanilor, menită să le asigure existenţa, a fost menţinerea unei legături permanente cu o reţea de sprijinitori, alcătuită din rude şi simpatizanţi, locuitori din satele situate în zonele în care acţionau. Aceştia, cunoscuţi în termeni juridici sub denumirea de „favorizatori ai infractorilor”, le-au asigurat alimentele necesare, găzduire, îmbrăcăminte şi informaţii asupra mişcărilor şi intenţiilor organelor de Securitate.

Trupele de Securitate şi de Miliţie au hărţuit aceşti „luptători pentru libertate” până în 1959. Intervenţia sovietică în Ungaria (1956) şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani. Obiectivul lor principal era destabilizarea regimului comunist în aşteptarea unei posibile intervenţii americane. Vreme de 15 ani (1944-1959), aprovizionarea acestor grupări a fost asigurată în principal de ţăranii care se opuneau cu înverşunare colectivizării.

De altfel, ţăranii s-au răsculat ei înşişi împotriva echipelor de colectivizare trimise de partid. Au existat două perioade de revolte, care corespund cu cele două momente ale colectivizării: 1949-1950 şi 1958-1962. În iarna 1949-1950 a fost nevoie de intervenţia Miliţiei şi a Armatei. Regiuni întregi au fost asediate în Bihor, Arad, Suceava, Ialomiţa, Gorj sau Vlaşca.

În 1958-1959, au avut loc răscoale în regiunile Tulcea, Mureş, Vrancea, Olt, Teleorman sau Dâmboviţa. Pentru a le anihila, regimul a deportat sute de ţărani în Bărăgan, în Moldova sau la Canal. După 1959, orice rezistenţă a fost eliminată. Încheierea colectivizării a marcat şi sfârşitul acestor mişcări. Abia după aproape 20 de ani, în august 1977, minerii din Valea Jiului se revoltau împotriva condiţiilor precare de viaţă.

Mişcarea a fost imediat înăbuşită de Securitate şi de Nicolae Ceauşescu, prezent el însuşi în zonă. Acesta avea experienţa „pacificării” satelor de munte din Vrancea în anii ’50. Pe 15 noiembrie 1987, o puternică mişcare de contestare a regimului comunist s-a declanşat, la Braşov, unde mai mult de 20.000 de muncitori au demonstrat în faţa sediului PCR. Deşi fără rezultate, ea prevestea declanşarea revoluţiei la Timişoara, pe 16 decembrie 1989.