Formaţiunile politice din Transilvania la începutul secolului al XI-lea

În Transilvania, voievodatele, slăbite vremelnic prin atacurile triburilor maghiare din prima jumătate a veacului al X-lea, nu numai că se refac după aceea, dar se dezvoltă atât ca întindere, cât şi ca putere politică şi economică. Potrivit izvoarelor narative din secolele XII-XIV, în primii ani ai secolului al XI-lea, Transilvania era o ţară foarte întinsă şi foarte bogată (Transilvanum regnum... latissimum et opulentissimum).

Voievodatul Transilvaniei din această vreme continua instituţia voievodatului de la începutul secolului al X-lea, ajungând însă la o situaţie superioară atât din punct de vedere economic, cât şi politic. Conducătorul lui era un stăpânitor puternic, pe care cronicarii îl numesc Gyla-Giula-Gyula-Jula. Între conducătorul Transilvaniei şi regele maghiar Ştefan s-a iscat un conflict, care a dus la război. Este vorba de un război cu caracter feudal între conducătorii politici a două state, îndemnaţi şi sprijiniţi în această acţiune de aristocraţia din jurul lor. De o parte, se manifestă tendinţa de cucerire de noi bogăţii şi teritorii şi de subjugare a populaţiei acestora; de altă parte, se încearcă apărarea ţării faţă de cotropitori.

Situaţia este schimbată în raport cu aceea de la începutul secolului al X-lea; pe când atunci au avut loc expediţii ale unor triburi fără posibilităţi de organizare social-politică a teritoriilor cuprinse în sfera lor de acţiune, cele de la începutul secolului al XI-lea sunt organizate de o putere centrală, de statul feudal maghiar, cu scopul de a cuceri Transilvania, de a o organiza şi stăpâni, în interesul regalităţii şi al aristocraţiei din jurul ei, în vederea exploatării ţării cucerite şi a populaţiei acesteia. Pretextul războiului împotriva lui Gyla a fost nesupunerea acestuia faţă de regele Ştefan şi refuzul lui de a se creştina. Conflictul, care a avut loc în anii 1002-1003, s-a sfârşit cu înfrângerea lui Gyla, care, împreună cu soţia, cu cei doi copii şi cu întreg tezaurul, a fost dus în Ungaria.

Lupte asemănătoare cu cele petrecute în Transilvania au avut loc şi în Banat, împotriva lui Ahtum. Legenda Sfântului Gerard cuprinde ştiri preţioase cu privire la aceste evenimente. Ahtum, urmaşul lui Glad, era un „duce”, adică un voievod, botezat la Vidin, în legea grecilor. De aici adusese călugări greci, pentru care a întemeiat o mănăstire în reşedinţa sa de pe Mureş (urbs Morisena). Stăpânirea lui Ahtum cuprindea teritoriul dintre Tisa, Dunăre şi Criş. Bizuindu-se pe mulţimea ostaşilor săi, voievodul contestă pretenţiile regelui Ştefan, vămuind chiar şi sarea ce trecea pe Mureş spre Pannonia. Voievodul bănăţean nu a putut fi învins decât în urma trădării unei căpetenii din oastea sa, Chanadinus.

Din relatările izvoarelor se desprind unele constatări de mare importanţă. Cea dintâi care trebuie reţinută este că voievozii de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea sunt moştenitorii puterii celor din prima jumătate a secolului al X-lea. Aceasta înseamnă că voievodatele evoluaseră, se transformaseră în formaţiuni statale cu caracter ereditar. Ahtum - o spune clar Anonymus - este urmaşul lui Glad, în ce priveşte stăpânirea sa.

Numele lui e derivat, probabil, dintr-un toponimic, căci în Banat a existat în evul mediu o cetate cu numele Ajtoni (Cenad) şi un sat numit Ahton (Caraş). Situaţia e asemănătoare şi în cazul lui Gyla, care stăpânea teritoriul voievodatului lui Gelu. E probabil că şi acest nume derivă dintr-o instituţie sau demnitate, fiind transformat apoi, de cronicari, într-un nume de persoană, fenomen foarte răspândit, de altfel, la toate popoarele europene. Un caz similar, din aceeaşi vreme şi în aceleaşi împrejurări, este al lui Kean, derivat probabil din „khan”, titlul ţarului bulgar. La unguri, pecenegi şi la alte popoare turcice exista o demnitate ce se chema gylas-gyla, dsila-jula.

În lucrarea sa Despre cârmuirea imperiului (De administrando imperio), referindu-se la organizarea ungurilor în vremea aşezării lor în Pannonia, Constantin Porfirogenetul spune că aceştia au drept conducător de oaste pe unul din neamul lui Arpad, alături de care mai sunt alţi doi, gylas şi karchas, care au slujbe de judecători. Cronicarul arab Ibn Rusta, din secolul al IX-lea, şi scriitorul persan Gardizi, din secolul al XI-lea, ştiu şi ei că ungurii îşi numeau conducătorul suprem kende, iar o altă căpetenie era numită dsila.

Referindu-se la pecenegi, descriind organizarea acestora şi înşirând triburile şi uniunile tribale pecenege, acelaşi Constantin Porfirogenetul precizează că tribul gylas se găsea în vecinătatea Ungariei, cale de patru zile, ceea ce corespunde sud-estului Transilvaniei. Această ipoteză e confirmată şi de alte izvoare contemporane. Hartvig - autorul unei Vieţi a Sfântului Ştefan - spune că acesta s-a luptat cu pecenegii la Alba Iulia, învingându-i şi distrugându-le bunurile.

Deci tocmai în aceste părţi sudice ale Transilvaniei unde, după afirmaţiile lui Hartvig, s-ar fi luptat oastea maghiară cu pecenegii, a existat o populaţie peceneagă mai numeroasă, acel trib gylas a cărui căpetenie numită de cronicari tot Gyla îşi va fi avut centrul politic la Alba Iulia. Potrivit cronicilor din secolele XII-XIV, după înfrângerea lui Gyla, Ştefan ar fi aşezat în locul său pe Zoltan (Erdoeli Zoltan). Fie că Gyla era căpetenia tribului peceneg omonim, sau urmaşul lui Tuhutum, căpetenia tribului maghiar care a învins pe Gelu, el s-a asimilat în mediul băştinaşilor, fiind recunoscut de aceştia drept conducător politic.

S-a întâmplat probabil, şi în acest caz, un fenomen întâlnit şi în alte părţi, ca o ceată de oşteni, conduşi de o căpetenie de origine străină, să slujească societăţii locale în plină dezvoltare, pe care s-o ajute la o mai bună organizare şi apărare militară, cum va fi fost cazul celor trei căpetenii de la Dunăre, de la sfârşitul secolului al XI-lea, Tatos, Sestlav şi Satza. Indiferent, însă, de originea conducătorilor, organizaţia politică respectivă aparţine celor care, prin strădaniile lor, au făcut cu putinţă dezvoltarea societăţii respective.

Al doilea fapt ce merită subliniat este întinderea geografică a formaţiunilor politice de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Stăpânirea lui Ahtum cuprindea teritoriul mărginit de Tisa, la apus, Dunăre, la sud, Criş, la nord, şi probabil până în ţara Haţegului, la răsărit. Centrul voievodatului era în „Oraşul de pe Mureş” (urbs Morisena), Cenadul de azi. Era un oraş-cetate, un grad, ca şi alte graduri existente pe teritoriul României în acea vreme.

Formaţiunea politică de la sfârşitul veacului al X-lea şi începutul celui următor cuprindea, deci, teritoriul voievodatului stăpânit înainte de Glad, plus partea dintre Mureş şi Criş. Această regiune fusese stăpânită odinioară de voievodul Menumorut, care o păstrează şi după împăcarea lui cu ungurii. În a doua jumătate a secolului al X-lea, în împrejurări necunoscute, ea a fost alipită la voievodatul bănăţean, probabil de Ahtum. Datorită întinderii acestui voievodat şi la nord de Mureş, Ahtum îşi va fi stabilit reşedinţa la Morisena, localitate situată în centrul stăpânirii sale.

Ţara Transilvaniei stăpânită de Gyla era şi ea cu mult mai cuprinzătoare decât fusese voievodatul lui Gelu. Pe baza izvoarelor şi a descoperirilor arheologice se poate stabili, cu probabilitate, întinderea acestei formaţiuni: spre apus ajungea până la Poarta Meseşului iar înspre sud până pe cursul superior al Mureşului. Centrul voievodatului Transilvaniei era la Bălgrad - Alba Iulia, un oraş-cetate, construit din pământ, lemn şi piatră. În aceste ţări - voievodatul lui Ahtum şi al lui Gyla - existau mai multe cetăţi, centre strategice dar şi de importanţă economică pentru exploatarea bogăţiilor subsolului: Cluj, Ţeligrad, Bălgrad (Alba Iulia), Moreşti, Moigrad, Morisena, Orşova etc.

Cetăţile adăposteau garnizoane însemnate, care constituiau tăria căpeteniilor politice şi cu ajutorul cărora aceste căpetenii au încercat să reziste statului maghiar. Aici erau reprezentanţii voievodului, care trebuiau să adune dările de la populaţie, să judece pricinile mai însemnate, să supravegheze exploatarea aurului din Munţii Apuseni şi a sării de la Cojocna, Turda, Dej, Ocna Mureş, să asigure transportul acesteia de la locul de extracţie la mari depărtări, în afara ţării chiar, până în Pannonia şi Moravia.

Aceste bogăţii ale Transilvaniei şi Banatului (şi, în primul rând, sarea), la care râvneau nobilii din jurul regelui maghiar, şi nu necredinţa şi împotrivirea manifestate de Gyla sau Ahtum faţă de Ştefan I şi de creştinism, au constituit principalul motiv al războiului. Alte cauze ale războiului şi ale încercării de cucerire a acestor ţări au fost de natură politico-militară, anume apărarea regatului ungar de primejdia peceneagă ce-l ameninţa dinspre Transilvania, precum şi rivalităţile politice dintre conducători.

Profitorii războiului au fost şi urzitorii Iui, căci, fără îndoială, în asemenea războaie nu era interesată masa populaţiei, căreia îi era suficient un teritoriu limitat, unde să-şi agonisească cele necesare traiului din păstorit şi agricultură; erau interesate elementele dominante, care aveau nevoie, pentru turmele şi hergheliile lor numeroase, de păşuni întinse, de ogoare - de pe care să obţină produse agricole - şi de ocne şi mine - de unde să scoată sarea, fierul pentru arme, aurul şi argintul pentru podoabe. Pentru dobândirea acestor bunuri, aristocraţia din jurul regelui maghiar şi-a îndreptat privirile spre pământurile din vecinătate, locuite de români.

Desfăşurarea evenimentelor politice din Bihor şi până în Dobrogea, în întreg veacul al X-lea şi la începutul secolului al XI-lea, permite o încheiere generală de mare însemnătate. Oricare ar fi împrejurările politice proprii momentului istoric respectiv - existenţa unei dominaţii bulgare, la începutul secolului al X-lea, peste o parte a teritoriului ţării, pătrunderea triburilor maghiare în părţile de nord şi vest ale acestui teritoriu, întinderea stăpânirii bizantine la Dunăre, încercarea statului kievian de a constitui o putere cuprinzătoare până în Balcani, la sfârşitul secolului al X-lea, sau a statului feudal maghiar de a-şi întinde stăpânirea asupra Banatului şi a Transilvaniei, la începutul secolului al XI-lea - formaţiunile politice de pe cuprinsul ţării, atestate de izvoare, au urmărit o tendinţă care poate fi socotită nota dominantă a politicii lor: de a se constitui în state proprii, de sine stătătoare. Toate căpeteniile politice ale acestor formaţiuni, începând cu voievozii din Transilvania şi sfârşind cu căpeteniile de la Dunăre, au căutat să-şi asigure o autonomie politică cât mai completă. Organizarea unei ierarhii proprii şi adoptarea limbii slave în biserică au constituit un sprijin însemnat al politicii acestor căpetenii.

Coroborarea ştirilor cuprinse în izvoarele istorice, confirmate şi întregite de rezultatele cercetărilor arheologice, îndreptăţeşte încheierea că, în secolul al X-lea, mai ales în a doua jumătate a acestui veac, aşezările omeneşti de pe teritoriul României se înmulţesc în chip sensibil, că au o răspândire tot mai generală; ele se constată de la un capăt la altul al ţării, fiind cunoscute mai bine în regiunile mărginaşe, la Dunărea de Jos şi în Transilvania, fără să lipsească nici în restul ţării, chiar dacă izvoarele nu le înregistrează în aceeaşi măsură. Informaţiile istorice şi descoperirile arheologice pun în lumină o societate evoluată, cu aşezări statornice, de agricultori, crescători de vite, păstori şi meşteşugari, trăind în marea ei majoritate în obşti săteşti.

Datorită dezvoltării forţelor de producţie, apare posibilitatea diferenţierii pe bază de avere a locuitorilor din sânul obştilor, apare proprietatea privată. Apariţia ei creează deosebirile de stare socială, condiţia formării claselor cu interese antagonice, în această vreme într-un stadiu incipient, dar cu vădite tendinţe de a se constitui în clase propriu-zise.

La început, elementele suprapuse erau alcătuite din ceata războinicilor din jurul căpeteniilor politice, asemănătoare cu drujina slavilor, cu aristocraţia militară din jurul regilor merovingieni din secolele VI-VII, cu aristocraţia din jurul ducilor maghiari din a doua jumătate a secolului al X-lea. Aceste elemente se vor constitui, treptat, într-o nobilime de tip feudal, care, cu ajutorul puterii politice, acaparează pământul obştilor, aservind pe locuitorii acestora.

Este acelaşi proces cunoscut în Europa răsăriteană, anume transformarea puterii încredinţate căpeteniilor politice de uniunile de obşti într-o putere ereditară de tip feudal. Căpeteniile politice de pe teritoriul României, sprijinite pe oastea formată din ţăranii din obşti, pe aristocraţia militară, pe centrele lor întărite, vor lupta pentru câştigarea şi păstrarea autonomiei faţă de taratul bulgar, Imperiul bizantin şi statul feudal maghiar.

Check Also

Dieta Transilvaniei din 1846-1847

În faţa societăţii transilvane stăteau sarcini foarte importante. Trebuia desfiinţată iobăgia, împreună cu toate sarcinile …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …