Formaţiunile politice de la Dunăre în secolul al X-lea

Izvoarele narative şi mărturiile arheologice atestă în diferite locuri din Transilvania, Moldova, Muntenia şi Dobrogea existenţa populaţiei româneşti predominante în raport cu elementele eterogene. Noile descoperiri arheologice aduc un aport preţios la cunoaşterea populaţiei române în Muntenia, Moldova şi Dobrogea, confirmând şi întregind informaţiile izvoarelor narative.

La Dridu, pe Ialomiţa, s-a descoperit o aşezare din secolul al X-lea, locuită de o populaţie stabilă, de crescători de vite şi agricultori, a cărei cultură nu este în totul identică cu a slavilor şi a altor populaţii aşezate în acea vreme în aceste părţi (ceramica roşie, de tradiţie romano-bizantină, şi ceramica cenuşie, de tradiţie străveche, având însă elemente ce o leagă de întinsa cultură balcano-dunăreană).

La Bucov, lângă Ploieşti, arheologii au descoperit o altă aşezare din secolul al X-lea. Descoperirile de la Bucov - prin trăsăturile lor specifice: bordeiul cu vatra deschisă, ce-şi are originea în bordeiele şi vetrele traco-dacice, şi ceramica locală lucrată la roată, dezvoltată din olăria romană provincială, al cărei tip nu se găseşte la slavi - sunt considerate de arheologii români, sovietici şi bulgari ca aparţinând culturii româneşti. Ceramica slavă şi inscripţiile cu caractere chirilice, zgâriate pe pereţii atelierului fierarului descoperit la Bucov, datate de pe la începutul secolului al X-lea, dovedesc, însă, în acelaşi timp, legăturile dintre această populaţie băştinaşă şi populaţia slavo-bulgară.

Numele de Vlaşca, dat unui ţinut întreg, şi, probabil, de codrul Vlăsiei - care la început se referea la o pădure mai mică şi care a fost extins în veacul trecut, pe cale cărturărească, la vestitul codru din părţile sudice ale Ţării Româneşti - dovedesc şi ele că aceste regiuni erau locuite intens de români. Numele de Vlaşca şi Vlăsia au fost date de slavi unor teritorii locuite de români, alături de care existau altele unde locuia o populaţie slavă. Tot în aceste părţi se găsesc şi satele Vlaşca şi Vlăşcuţa. De această arie se leagă cultura românească cunoscută prin descoperirile arheologice de la Dridu şi Bucov. Este semnificativ că în această regiune au existat cele mai multe sate moşneneşti din Câmpia Română.

Lipsa informaţiilor contemporane asupra restului teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre nu constituie o dovadă că ţinuturile respective nu erau locuite de populaţie românească. Documentele interne ale Ţării Româneşti atestă în regiunea subcarpatică, adică în Podişul Getic şi în regiunea Buzăului, cele mai numeroase sate în secolele XIV-XVII. Este foarte probabil că, şi în veacurile precedente, regiunile de platformă şi depresiunile erau mai bine populate decât regiunile de câmpie, vechi drum de migraţii.

De altfel, aici s-au păstrat unele obiceiuri străvechi: este vorba de obiceiul ca femeile să poarte greutăţile pe cap, obicei pomenit de Herodot la femeile trace din Macedonia şi de Ovidiu la cele gete din Dobrogea. E semnificativ că acest străvechi obicei mai era practicat - în afara platformei muntene şi oltene - şi în Banat, Ţara Haţegului şi Munţii Apuseni. Altă practică străveche întâlnită în aceleaşi părţi este coacerea pâinii sub ţest, ceea ce dovedeşte practicarea, fără întrerupere, a agriculturii de către o populaţie sedentară.

Aşezările din Moldova, de la Şendreni, Răducăneni şi Dăneşti, datate din secolele X-XI, dovedesc şi pe acest teritoriu existenţa unei populaţii româneşti, cu o cultură asemănătoare cu cea din regiunea Dunării inferioare şi Dobrogea. Convieţuirea românilor cu slavii şi bulgarii în Dobrogea poate fi dedusă din afirmaţia cronicarilor bizantini Mihail Attaliates şi Gheorghe Kedrenos, care, vorbind despre locurile întărite şi cetăţile dobrogene şi nord-dunărene din vremea stăpânirii bizantine, din secolul al XI-lea, le caracterizează ca aşezări „mari şi numeroase”, locuite de o „populaţie care vorbeşte toate limbile”.

Din spusele cronicarilor bizantini rezultă că în acele părţi exista o populaţie amestecată, ce vorbea limbi diferite, deosebită din punct de vedere etnic. Descoperirile arheologice confirmă această situaţie de pe teritoriul Dobrogei. Pe baza analizei descoperirilor de la Garvăn, arheologii au ajuns la concluzia că aici trăia o populaţie diversă, un rol deosebit având populaţia românească. Prezenţa acesteia este atestată şi la Capidava. Folosirea pietrei în construcţia pereţilor bordeielor, care reprezenta o veche tradiţie locală, a fost păstrată prin populaţia băştinaşă şi transmisă de aceasta şi altor populaţii care s-au aşezat în mijlocul ei.

Societatea din părţile Dunării de Jos, aflată pe o treaptă înaintată de dezvoltare pe drumul feudalismului - după cum rezultă din starea forţelor de producţie şi a stratificării sociale, înfăţişate mai sus - îşi poate constitui formaţiuni politice corespunzătoare, asemănătoare cu voievodatele din Transilvania. Astfel de formaţiuni sunt adeverite atât de izvoarele narative - mai ales bizantine - cât şi de descoperirile arheologice din aceste părţi mărginaşe, unde, de fapt, se şi înregistrează mai multe evenimente istorice. Pe de altă parte, nu trebuie subapreciat nici faptul că aici la Dunăre, datorită şi contactului aproape neîntrerupt cu Imperiul bizantin şi influenţei acestuia, forţele de producţie sunt mai dezvoltate şi, în raport cu aceasta, întreaga societate e mai evoluată.

Pe la mijlocul secolului al X-lea, la Dunărea de Jos viaţa social-politică e destul de frământată: se manifestă tot mai făţiş tendinţele centrifuge ale feudalilor locali faţă de stăpânirea bulgară, paralel cu tendinţele similare ale feudalilor din alte părţi ale statului bulgar, alimentate, fireşte, de Imperiul bizantin şi înlesnite de loviturile pecenegilor şi ungurilor. Aceste împrejurări grăbesc destrămarea taratului bulgar şi dau posibilitatea cneazului Kievului, Sviatoslav, de a făuri un plan cutezător: profitând de destrămarea statului bulgar, acesta urmărea să-şi întindă stăpânirea la Dunărea de Jos. În aceste condiţii, feudalii locali de la Dunărea de Jos reuşesc să-şi câştige autonomia faţă de statul bulgar.

Cu prilejul înstăpânirii bizantinilor la Dunăre, în anul 971, istoricul Kedrenos povesteşte că au sosit la împăratul Ioan Tzimiskes soli din Constantia şi din alte fortăreţe de dincolo de Dunăre, care s-au supus bizantinilor; împăratul a trimis ostaşi să ocupe acele fortăreţe. Din această relatare se desprind unele concluzii semnificative: dincolo de Dunăre pentru bizantini (adică la stânga fluviului), existau mai multe fortăreţe, dintre care cea mai însemnată era Constantia, ce poate fi identificată cu probabilitate cu Constantiniana Daphne, vechea cetate romano-bizantină de la vărsarea Argeşului în Dunăre.

În fruntea fortăreţelor se aflau feudali, care se supun bizantinilor, după ce avuseseră o atitudine ostilă, probabil cu prilejul luptelor acestora cu bulgarii sau cu cneazul Kievului, Sviatoslav. Împăratul tratează cu blândeţe pe feudalii nord-dunăreni, pentru a le câştiga colaborarea în viitor, pe care bizantinii o preţuiau tocmai pentru puterea pe care o reprezentau aceştia.

În Dobrogea, au existat şi alte formaţiuni politice de tip feudal, în care sunt menţionaţi jupanii, cum era jupan Dimitrie, pomenit în inscripţia din anul 943, un feudal din cadrul unei formaţiuni politice din acele părţi. De altfel, existenţa unui val de piatră, datând probabil de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, pe valea Caraşu, între Medgidia şi Cernavodă, nu-şi găseşte explicaţia decât în legătură strânsă cu asemenea formaţiuni politice.

Încheierea ce se poate trage din analiza acestor ştiri este existenţa la Dunărea de Jos a unor formaţiuni constituite din punct de vedere politic. Puterea acestor formaţiuni politice deriva din dezvoltarea lor economică, cu o producţie meşteşugărească apreciabilă, cu un negoţ destul de activ, care depăşea cadrul local; puterea căpeteniilor politice se baza pe aşezările lor întărite, dintre care unele au fost ocupate de bizantini iar altele, care s-au împotrivit acestora, au fost devastate.

După anul 971, aceste formaţiuni politice de la Dunăre au ajuns sub dominaţia politică a Bizanţului. Dar, cu toate măsurile luate, stăpânirea bizantină în Dobrogea nu s-a putut consolida, deoarece înţelegerea dintre noii stăpânitori şi feudalii locali nu a dăinuit mult. Când împrejurările îi favorizează (noile mişcări ale bulgarilor, presiunea pecenegilor, tendinţele cnejilor de la Kiev de a-şi întinde stăpânirea până la Dunăre), aceşti feudali, nemulţumiţi şi de politica fiscală asupritoare a Bizanţului, se răscoală, aşa cum se răsculaseră şi împotriva autorităţii ţarului bulgar.

Răscoala lor atinge uneori asemenea amploare, încât pun în mare primejdie stăpânirea bizantină în aceste părţi, reprezentanţii împăratului fiind nevoiţi să ducă tratative, să ajungă la o înţelegere cu aceşti feudali locali. Toparhul arată greutăţile prin care trecea stăpânirea bizantină din cauza răscoalei bulgarilor şi a atitudinii feudalilor locali, care aveau o oaste numeroasă, pedestrime şi călărime. Aceşti răzvrătiţi de la Dunăre erau, fără îndoială, nişte feudali puternici, refractari faţă de autoritatea centrală bizantină şi luptând pentru recucerirea autonomiei mai mult decât pentru orice.

Ca şi voievozii din Transilvania în acea vreme, feudalii de la Dunăre urmăreau realizarea unei largi autonomii. În aceste condiţii, ei intervin pentru a obţine protecţia marelui ţar sau basileu care stăpânea, „la nord de Istru”, adică a marelui cneaz al Kievului, Vladimir. În secolul al XI-lea căpeteniile locale se vor întări şi mai mult şi se vor constitui la Dunăre formaţiuni politice puternice, ameninţătoare pentru stăpânirea bizantină în aceste părţi.