Formarea statelor medievale Transilvania şi Ţara Românească

De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei

Convieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-pannoniană” (I.A. Pop). Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute:

  • ducatul lui Menumorut, între Tisa şi Porţile Meseşului (Munţii Apuseni), de la gura Someşului până în valea Mureşului inferior (cu centrul în Crişana de azi);
  • ducatul lui Glad, mărginit de Tisa, Mureş, Carpaţi şi Dunăre (în Banatul de mai târziu);
  • ducatul lui Gelu, de la Porţile Meseşului şi valea Someşului până la cursul mijlociu al Mureşului (partea apuseană a Depresiunii Transilvaniei).

Etnia primilor doi „duci” nu este menţionată de Anonymus. Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este „un anumit român” (quidam Blacus). Supuşii săi sunt români şi slavi (Blasii et Sclavi), pe care cronicarul ungur îi consideră „cei mai sărmani oameni din toată lumea”. Ei trăiesc însă într-un spaţiu („ţara de dincolo de păduri”) caracterizat prin „bunătatea” sa (bonitatem terre Ultrasilvane); un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare.

În faţa frecventelor atacuri iniţiate de pecenegi, armata lui Gelu îşi apără tradiţionalele fortificaţii (cetăţi de pământ) numai cu arcuş et sagettas. Situaţia rămâne aceeaşi şi în vremea luptelor cu ungurii, până când „ducele românilor” (dux Blacorum) este ucis lângă râul Copus (Căpuş), în drum spre castrul său (castrum suum) de pe valea Someşului. Când văd moartea conducătorului lor (videntes mortem domini sui), localnicii fraternizează cu inamicul. Îl aleg ca nou „domn” al lor pe „Tuhutum, tatăl lui Horea”.

Acceptat de români şi de slavi, Tuhutum preia conducerea „ţării de peste păduri” pentru sine şi urmaşii săi. Constituie un dominium propriu şi o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Autohtonii îi jură credinţă într-un loc numit de atunci Esculeu - Aşchileu (de la cuvântul maghiar eskundi - „a jura”).

Timp de aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire” (pacifice et feliciter), cum scrie Anonymus. Însă la începutul secolului al XI-lea, un strănepot al lui Tuhutum, ducele Geula cel Tânăr (Gyula, Gylas, Iula, Iulus) se împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt, nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui „ultrasilvan”.

Ultimul, capturat de suveranul ungur, este închis pe viaţă, întrucât refuză „să fie creştin”. Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă întreaga „ţară” de peste pădurea Igfon; totodată, el desfiinţează episcopia ortodoxă (situată probabil la Alba Iulia), întemeiată de Hierotheus, care fusese hirotonisit de patriarhul Theofilactos din Constantinopol în timpul lui Geula cel Bătrân, fiul lui Horea.

Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei. Astfel, în 1075, cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda, menită să stăvilească atacurile pecenegilor şi românilor. După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele religioase, politico-administrative şi socio-economice apusene. În 1111, este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. În acelaşi an, dar şi în 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în Transilvania.

În a doua jumătate a secolului al XII-lea, regii unguri dăruie oamenilor lor de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt incluse în noi comitate, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă, însă fără deplină reuşită, să înlocuiască vechile ţări voievodate şi cnezate. Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele tradiţional de voievod este o dovadă a existenţei populaţiei româneşti.

De altfel, din toate ţările cucerite şi încadrate în regatul Ungariei, numai Transilvania păstrează „formula voievodală ca instituţie politică centrală” (I.A. Pop), până către jumătatea secolului al XVI-lea. Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Târnava. În celelalte zone ale Transilvaniei, cuceritorii îi colonizează pe secui şi pe saşi, organizaţi în scaune, ai căror conducători sunt subordonaţi direct regelui Ungariei.

În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate. Aşezarea noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etnico-demografică. Românii rămân însă locuitorii cei mai numeroşi. Prin 1210, alături de saşi, secui şi pecenegi, ei fac parte din oastea comandată de corniţele Ioachim din Sibiu. În 1241, împreună cu secuii (Olaci et Siculi), apărau trecătorile Carpaţilor Orientali în faţa tătarilor. „Ţările” românilor - Maramureşul, Lăpuşul, Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa etc. - îşi păstrează tradiţiile voievodale şi cneziale.

Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei Roland Borşa (1282, 1284-1285, 1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi asumă prerogative sporite. Primul, în numele unui regnum Transilvanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele şapte comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere.

Ultimul voievod amintit îşi constituie în cetatea Deva o adevărată curte, unde primeşte soli ai suveranilor străini. Kan profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Curând, Angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sf. Ioan şi structurile politice dintre Carpaţi şi Dunăre

La începutul secolului al XIII-lea, când armatele apusene cuceresc Constantinopolul, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic în stăpânire Ţara Bârsei. Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi.

Ca urmare, pe la jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea armata regală îi alungă din Transilvania. După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare în vederea apărării zonelor meridionale ale stăpânirii lor, îndeosebi Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea dăruieşte Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Ţara Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a „ţării” respective, organizată anterior în Banatul de Severin. Colonizarea Ioaniţilor este efemeră, dar „contractul” care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ.

Intre altele, el atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean, două voievodate şi două cnezate:

  • voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului (în sud-vestul Transilvaniei) şi nordul Olteniei (Depresiunea Târgu Jiului);
  • voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului (în sudul Transilvaniei) şi nordul Munteniei (Argeş, Muscel, Dâmboviţa);
  • cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievodate, la sud de munţi (în Vâlcea);
  • cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre (în judeţul Romanaţi de mai târziu).

Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni politice menţionate sunt controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de Severin. Îndeosebi Litovoi va încerca să anuleze acest raport de vasalitate faţă de Coroana Arpadiană. Ucis în lupta cu armata regală, el este urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat. Această transmitere ereditară a puterii denotă existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viaţă economică prosperă (dovadă suma foarte mare plătită de Bărbat pentru răscumpărarea din prizonierat), armată condusă de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxă.

„Descălecatul lui Negru-Vodă”

În iarna dintre anii 1284 şi 1285, statul mongol al Hoardei de Aur organizează o nouă invazie în Regatul Ungariei. Criza politică, evidentă în ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agravează. Vasalii săi din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifestă tendinţe de independenţă. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea regatului în principate de sine stătătoare. Astfel, în primăvara anului 1291, noul rege soseşte în Transilvania, pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolidează privilegiile nobililor unguri, ale secuilor şi saşilor, dar anihilează autonomia românească din Făgăraş.

În acest context, voievodul semilegendar Radu Negru trece Carpaţii. Se instalează la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice, formată din saşi şi unguri. Prosperitatea acestei comunităţi este explicată prin situarea ei pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi Marea Neagră. „Descălecatul” la Câmpulung este urmat de întemeierea ţării. Formaţiunile politice existente se unesc treptat în jurul „descălecătorului”. Acţiunea pornită din Câmpulung cuprinde Argeşul, apoi căpeteniile din teritoriile de la apus de Olt se închină puternicului voievod din stânga râului.

Basarabii - mari voievozi, domni şi singuri stăpânitori în „toată Ungrovlahia”

La începutul secolului al XIV-lea este atestată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele menţionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducător militar) şi domn (în latină dominus), stăpân al ţării. Denumirea statului românesc apare în izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, Angevinii. De origine franceză, această dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Începutul procesului datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papalitate.

Cu ocazia luptelor purtate în Banat, armata noului rege al Ungariei are de înfruntat şi ostilitatea statului românesc din apropiere, al cărui conducător, Basarab (?-1352), se dovedeşte nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În 1324, el încheie un acord prin care regele Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de „Bazarab, voievodul nostru transalpin”. La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă „în aria spiritualităţii catolice” (Şerban Papacostea).

Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert de Anjou, la o posadă, această campanie nu aduce restaurarea dominaţiei regatului Ungariei la sud de Carpaţi. Ea consfinţeşte independenţa statului condus de Basarab. În vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria şi cea mai apropiată „Vlahie” de lângă ea, Ţara Românească, acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare exercitată la gurile Dunării şi la est de Carpaţi. Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), îşi asumă un rol însemnat în această luptă.

În 1359, Nicolae Alexandru Basarab îşi ia titlul de domn autocrat (de sine stăpânitor) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei. Fiul său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă, 1364 - circa 1376) trece cu pricepere peste conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I, respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos, organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului, în final intitulându-se „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Check Also

Ruinarea proprietăţii ţărăneşti şi creşterea celei feudale în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea, gospodăria ţărănească a fost atrasă în …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare …