Formarea statelor feudale Transilvania, Ţara Românească şi Moldova

Apariţia statelor feudale româneşti este rezultatul unui lung proces de dezvoltare a formaţiunilor politice din secolele precedente. Vechile voievodate, cnezate, „ţări” s-au întărit treptat din punct de vedere economic şi politic. Cele mai puternice şi-au lărgit posesiunile prin cuprinderea altor teritorii neorganizate, sau prin înglobarea unor părţi din formaţiunile vecine mai puţin dezvoltate sau a acelora în întregime, fie prin cucerire, fie prin înrudire între conducătorii acestora, fie prin recunoaşterea de către aceştia a autorităţii voievozilor mai puternici.

Formarea voievodatului Transilvaniei

Voievodatele transilvănene din secolele IX-X, la începutul secolului al XI-lea, cuprindeau teritorii vaste; cel bănăţean de la Dunăre până la Crişul Alb, iar cel din podişul Transilvaniei de la Porţile Meseşului până în regiunea Mureşului superior. Este asemănătoare şi evoluţia „ţărilor” mărginaşe: Făgăraş, Haţeg, Oaş, Năsăud şi Maramureş, care cuprindeau regiuni întinse şi ele.

Cu centrul în depresiuni destul de largi - ceea ce le justifică numele de „ţări” -, deschise cel puţin într-o direcţie, aceste „ţări” au avut posibilitatea de extindere. Aşa a fost Ţara Făgăraşului sau Ţara Românilor, pe ambele maluri ale Oltului, Ţara Haţegului cu deschidere în Culoarul Mureşului şi în depresiunea Petroşani, Ţara Maramureşului cu deschidere largă în bazinul Tisei, Ţara Oaşului în părţile Sătmarului cu deschidere spre bazinul Băii Mari, Ţara Năsăudului cu legături cu Podişul Transilvaniei.

După cucerirea Transilvaniei de arpadieni, a doua jumătate a secolului al XI-lea - începutul secolului al XIII-lea, aceste formaţiuni n-au putut fi desfiinţate. Voievodatele, cnezatele şi „ţările” româneşti şi-au păstrat autonomia până târziu în evul mediu, adevărate ţări voievodale şi cneziale, sub conducerea unor voievozi şi cneji locali, cârmuindu-se după acel drept vechi românesc (jus valachicum). Supravieţuirea acestor autonomii explică şi situaţia autonomă a voievodatului Transilvaniei însuşi în cadrul regatului ungar.

Organizarea voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei se organizează temeinic după mijlocul secolului al XII-lea, de când seria voievozilor se succede fără întrerupere până la mijlocul secolului al XVI-lea. Pentru a-şi asigura controlul asupra Transilvaniei, regele ungar îşi rezervă dreptul de numire a voievozilor dintre marii nobili, dar vice-voievozii erau aleşi de voievozi dintre oamenii lor de credinţă.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, atunci când voievodatul, profitând de tulburările din regatul Ungariei, îşi sporeşte şi mai mult autonomia, sunt pomenite adunările sau congregaţiile nobiliare, care-şi desfăşoară activitatea paralel cu dietele Ungariei, subliniind şi mai mult autonomia voievodatului transilvan. Transilvania e împărţită în comitate în secolul al XII-lea, dar alături de comitate continuau să vieţuiască organizaţiile politico-administrative vechi, districtele sau scaunele româneşti, influenţa cărora, probabil, se resimte la început şi în organizarea scăunală a populaţiilor colonizate: saşii şi secuii.

Formarea domniei Ţării Româneşti

Formarea statului feudal Ţara Românească este rezultatul unui proces îndelungat de închegare a formaţiunilor politice prestatale, proces la care şi-a adus aportul şi populaţia românească din Transilvania. Pentru cunoaşterea realităţilor social-politice dintre Carpaţi şi Dunăre, Diploma Ioaniţilor este documentul fundamental. Cuprinzând înţelegerea din 1247 dintre regele ungar Bela al IV-lea şi preceptorul ordinului ioanit Rembald, în vederea aşezării cavalerilor în aceste părţi, cu misiunea de a le apăra împotriva unei eventuale noi invazii tătare, diploma dezvăluie existenţa mai multor cnezate, voievodate şi „ţări”.

Spre apus era Ţara Severinului, care cuprindea partea sudică a Banatului şi cea vestică a Olteniei. Existau apoi două cnezate, al lui Ioan, nelocalizat cu certitudine, probabil în sudul Olteniei, şi al lui Fărcaş în părţile nordice. Între Jiu şl Olt era „ţara” voievodului Litovoi, care era lăsată românilor în condiţiile în care o stăpâniseră aceştia şi până atunci. Acesteia îi aparţinea şi Ţara Haţegului de la nord de Carpaţi, deci cuprindea ambele versante ale munţilor. La răsărit de Olt, prin părţile Argeşului, o altă ţară, a voievodului Seneslau, era recunoscută ca aparţinând românilor în aceleaşi condiţii. Este probabil ca ţara voievodului Seneslau să-şi fi întins stăpânirea şi asupra Ţării Făgăraşului, aşa cum voievodatul lui Litovoi şi-o avea asupra Ţării Haţegului.

Se explică mai bine, în aceste condiţii, legăturile trainice şi neîntrerupte, în întreg evul mediu, dintre Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului şi Ţara Românească şi pretenţiile mereu înnoite ale unor domni munteni de stăpânire şi chiar stăpânirea efectivă, lungi perioade de timp asupra acestor ţări. Existau în aceste cnezate şi voievodate dintre Carpaţi şi Dunăre stăpâni ai pământului, feudali (maiores terrae), asimilaţi ca poziţie social-juridică nobililor, după cum existau şi ţărani în dependenţa acestora. Voievozii români dispuneau de o armată organizată, aveau o curte cu dregătorii necesari pentru adunarea dărilor şi pentru nevoile de cancelarie.

Prima fază a procesului de unificare

Cavalerii ioaniţi nu s-au aşezat niciodată în teritoriile acordate lor. Nici o dovadă, scrisă sau arheologică nu le atestă prezenţa în aceste teritorii. Totuşi regii maghiari continuau să se considere suzeranii cnejilor şi voievozilor de la sud de Carpaţi. Aceştia, la rândul lor, continuă eforturile pentru a-şi asigura o autonomie deplină şi a-şi întinde stăpânirea şi asupra altor teritorii. Când împrejurările erau prielnice, aceste tendinţe se concretizează în acţiuni cu caracter militar. Un astfel de prilej s-a oferit voievozilor din dreapta Oltului în ultimul pătrar al secolului al XIII-lea, atunci când regatul maghiar trecea prin momente de criză.

Pe la 1272-1273 voievodul Litovoi, socotindu-se destul de puternic, refuză recunoaşterea suzeranităţii regelui maghiar Ladislau Cumanul şi, deci, plata tributului pentru teritoriile de curând incluse în stăpânirea sa. Încercările de a-l aduce la supunere pe calea tratativelor rămânând fără rezultate, se ajunge în 1277 la o luptă deschisă, probabil în Ţara Haţegului. Litovoi cade în luptă, iar fratele său Bărbat făcut prizonier se răscumpără cu o mare sumă de bani. Este recunoscută suzeranitatea regelui ungar, fără ştirbirea teritoriului şi a autonomiei ţării, conducerea căreia revine lui Bărbat.

Slăbirea dominaţiei Hoardei de aur în răsăritul ţării, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi noua criză politică din regatul ungar după stingerea dinastiei arpadiene, facilitează tendinţele de autonomie ale organizaţiilor politice dintre Carpaţi şi Dunăre şi întinderea stăpânirii lor asupra teritoriilor răsăritene. Fiind interesaţi în asigurarea unor schimburi de produse între diferitele regiuni sud-carpatice, cnejii şi voievozii locali şi boierimea în formare recunosc autoritatea urmaşilor lui Litovoi, a lui Bărbat şi Tihomir care pot realiza, astfel, o nouă etapă însemnată în procesul de formare a domniei unitare a Ţării Româneşti.

Desăvârşirea procesului de unificare

Existenţa unor aşezări mai dezvoltate, a unor târguri, ca de pildă Câmpulungul, atestat la 1300, Curtea de Argeş, la 1330 (desigur mai vechi decât data primelor menţiuni păstrate), existenţa unor monumente arhitectonice, biserica veche din Câmpulung, biserica mănăstirii Cotmeana şi biserica şi curtea domnească de la Curtea de Argeş dovedesc dezvoltarea voievodatelor de la sud de Carpaţi şi, totodată, constituie indicaţii cu privire la vremea când se realizează noul pas în procesul de unificare a domniei Ţării Româneşti.

Cel ce a ridicat voievodatul de la sud de Carpaţi la un prestigiu mai mare a fost Basarab, recunoscut ca mare voievod şi domn de ceilalţi cneji şi voievozi. Pentru a-şi întări domnia, Basarab se amestecă în luptele dintre regele Ungariei Carol Robert şi anumiţi feudali pentru stăpânirea unor cetăţi în Banat (1317), participă la luptele dintre bulgari şi bizantini (1323), poartă tratative cu regele maghiar pentru o colaborare împotriva dominaţiei tătare la gurile Dunării.

Câştigarea independenţei Ţării Româneşti

Creşterea prestigiului domniei Ţării Româneşti, întinderea stăpânirii acesteia asupra Banatului de Severin şi câştigarea autonomiei nu conveneau însă unor mari feudali maghiari şi clerului superior catolic, care-şi vedeau zădărnicite planurile de expansiune teritorială şi de catolicizare a populaţiei ortodoxe româneşti. Profitând de insuccesul coaliţiei bulgaro-române în luptele cu sârbii (Velbujd, iulie 1330), Carol Robert, îndemnat de unii feudali şi clerici, porneşte cu război împotriva lui Basarab (septembrie 1330). Din Cronica pictată de la Viena şi din alte izvoare contemporane cu evenimentele, la care se adaugă numeroase acte de cancelarie, cunoaştem cu destulă exactitate desfăşurarea războiului din toamna anului 1330.

În faţa oştirii de cavaleri a regelui Carol Robert, Basarab a încercat o împăcare pe calea tratativelor, oferind o despăgubire în suma foarte însemnată pentru acea vreme, de 7.000 de mărci de argint, renunţarea la Banatul de Severin, plata unui tribut anual şi trimiterea unui fiu ca ostatic la curtea regelui. Fiind respinse propunerile domnului român, se ajunge la lupte, chiar sub cetatea de scaun, Curtea de Argeş.

Suferind eşecuri, oastea lui Carol Robert se retrage spre Transilvania, dar undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o posadă, oastea maghiară a fost zdrobită de aceea a lui Basarab formată din ţărani, între 9-12 noiembrie 1330. Au căzut în luptă floarea nobilimii maghiare, clericii participanţi la expediţie, regele însuşi scăpând cu viaţa doar printr-o întâmplare. Independenţa Ţării Româneşti şi dezvoltarea ei liberă sunt asigurate, ajungând, astfel, la un recunoscut prestigiu în sud-estul Europei.

Formarea domniei Moldovei

Drumul urmat de formaţiunile politice româneşti de la răsărit de Carpaţi în străduinţele lor de unire este mult asemănător cu al domniei Ţării Româneşti, exemplul şi influenţa căreia nu trebuie subestimate în desfăşurarea evenimentelor din Moldova.

Prima fază a procesului de formare

Chiar în 1247, anul Diplomei Ioaniţilor care înfăţişează realităţile social-economice şi social-politice dintre Carpaţi şi Dunăre, este pomenit în nord-est un duce (voievod) Olaha, ducând daruri hanului Hoardei de aur. Numele acestui duce poate fi un eponim al populaţiei pe care o reprezenta, al românilor, numiţi în izvoare vlachi, olachi. S-ar dovedi, astfel, existenţa unei formaţiuni politice, a unui voievodat, sub dominaţia tătară. Peste 30 de ani, la 1277, când are loc lupta pentru autonomie a voievozilor Litovoi şi Bărbat, sunt pomeniţi românii, cei din nordul Moldovei, în conflict cu rutenii vecini, dovada existenţei şi în aceste părţi a unei formaţiuni politice româneşti.

Ca şi în Ţara Românească, tot astfel şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de aur creează condiţii mai prielnice procesului de unificare. În aceleaşi părţi nordice e pomenită o „ţară a românilor” (Wlachenlant) în frunte cu un voievod, în primii ani ai veacului al XIV-lea. Drumul comercial de-a lungul Siretului, ce lega nordul Europei cu gurile Dunării, a jucat un rol însemnat în dezvoltarea economică şi politică a acestor teritorii.

Se dezvoltă (târgurile moldovene, dintre care Baia (civitas Moldaviae) e pomenită la 1300. Pentru controlarea drumului moldovenesc şi stăpânirea teritoriilor moldovene, regele Ungariei Ludovic de Anjou organizează o expediţie la care participă şi voievodul maramureşean Dragoş. În teritoriile vestice se organizează o marcă, conducerea căreia i se încredinţează lui Dragoş sub dominaţia regelui ungur.

Desăvârşirea procesului de unificare şi cucerirea independenţei Moldovei

Moldovenii erau însă nemulţumiţi de suzeranitatea regelui ungar. Nemulţumirea lor e încurajata de lupta de rezistenţa a maramureşenilor, sub conducerea voievodului Bogdan, împotriva ofensivei regalităţii maghiare cu scopul de a desfiinţa autonomia acestei ţâri. După mai mulţi ani de rezistenţă, în 1359 Bogdan cu maramureşenii săi trece în Moldova, fiind recunoscut de moldoveni drept voievod al Moldovei în locul urmaşilor lui Dragoş alungaţi. Pe harta Europei se înscrie o a treia ţară românească de sine stătătoare.

Paralelismul dintre evenimentele de la sud şi est de Carpaţi şi influenţa Ţării Româneşti asupra Moldovei se constată şi cu prilejul desfăşurării ultimului act. Feudalii maghiari şi regalitatea ungară nu renunţă de bunăvoie la dominaţia asupra Ţării Româneşti de la est de Carpaţi. Ceea ce se petrece la 1330 în Ţara Românească se repetă la 1364-1365 în Moldova.

Regele Ungariei Ludovic de Anjou organizează o expediţie în scopul supunerii Moldovei şi înlocuirii lui Bogdan. Sfârşitul expediţiei este identic cu al celei din 1330. Statul moldovean consolidat din punct de vedere economic, organizat mai bine din punct de vedere politic-militar şi din ce în ce mai dezvoltat din punct de vedere demografic, îşi câştigă independenţa prin victoria repurtată asupra oştilor ungare.

Formarea statului Dobrogea

În acest timp se constituie şi în Dobrogea o autonomie politică. Dezvoltarea economică şi poziţia strategică a teritoriilor de la Dunărea de Jos au constituit condiţii propice tendinţelor de autonomie a acestor teritorii. Conducătorul statului dobrogean Balica se amestecă cu aceste gânduri în luptele politice din Imperiul bizantin (1354). Urmaşul acestuia, Dobrotici (1354-1386) reuşeşte să-şi lărgească stăpânirea asupra întregii Dobroge, să obţină titlul de „despot” din partea împăratului bizantin cu care stabileşte şi legături de rudenie, să slăbească stăpânirea genovezilor la gurile Dunării, consolidându-şi statul din toate punctele de vedere şi asigurându-i autonomia.

Însemnătatea formării statelor româneşti

Formarea statelor româneşti reprezintă un moment de cea mai mare însemnătate nu numai în istoria patriei, ci şi în a Europei. Apariţia pe harta continentului european a acestor state constituie o dovadă grăitoare cu privire la dezvoltarea societăţii româneşti din toate punctele de vedere. Din punct de vedere economic s-a realizat legătura între toate regiunile dintre Carpaţi şi Dunăre şi de la est de Carpaţi; drumurile comerciale fiind asigurate, precum şi o producţie sporită, ţările române au putut face un schimb de produse mai intens cu ţările din jur.

Formarea statelor feudale de sine stătătoare Ţara Românească şi Moldova a fost rezultatul unui proces intern continuu şi îndelungat, dar un aport demografic şi politic din Transilvania se cuvine de asemenea să fie recunoscut, în sensul, că din cauza ofensivei feudalităţii maghiare împotriva autonomiilor româneşti: Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului şi Ţara Maramureşului, o parte a populaţiei, în frunte cu voievozii locali, a trecut munţii şi s-a aşezat în teritoriile aflate în plin proces de unificare.

Trecerea voievodului maramureşean Bogdan în Moldova este un fapt real, atestat de izvoare. O asemenea trecere va fi avut loc şi din Ţara Făgăraşului în Ţara Românească, sub conducerea unui voievod local pe care legenda îl numeşte Negru Vodă. În acest sens trebuie înţeles „descălecatul” ţărilor româneşti de care vorbeau cronicarii şi istoricii mai vechi.

În noile state, aşezate pe temeiuri economice mai largi, societatea s-a putut dezvolta în condiţii mai bune, clasele şi păturile sociale se conturează tot mai bine. Noile state româneşti au jucat, astfel, un rol de seamă, în viaţa culturală şi politică a sud-estului european, ca apărătoare a Europei în faţa tendinţelor de expansiune otomană, ca locuri de creaţie culturală pentru întreaga ortodoxie răsăriteană.

Cucerirea independenţei ţărilor române de la sud şi est de Carpaţi dovedeşte, în acelaşi timp, potenţialul uman, economic şi politic-militar la care ajunsese poporul român. Existenţa unor state independente, apoi, a asigurat condiţii superioare dezvoltării ascendente a societăţii româneşti. În acelaşi timp, ţările române au ajutat dezvoltarea celorlalte popoare europene, prin rolul de apărătoare împotriva expansiunii otomane.

Consolidarea ţărilor române

Cucerindu-şi independenţa, ţările române se consolidează treptat din punct de vedere economic şi politic. Ţara Românească îşi întinde stăpânirea spre apus până în Ţara Severinului şi înspre răsărit până la gurile Dunării. După moartea lui Basarab (1352) şi a lui Bogdan (1365), urmaşii acestora le continuă opera. Dezvoltarea economică este dovedită de schimburile comerciale, de privilegiile acordate la 1358 şi la 1368 negustorilor braşoveni în Ţara Românească, de baterea celor dintâi monede (Vlaicu în Ţara Românească şi Petru Muşat în Moldova), de circulaţia monedelor străine în cele două ţări româneşti.

Dezvoltarea politică a ţărilor româneşti este adeverită de cuprinderea între hotarele Ţării Româneşti a Ţării Severinului, a Amlaşului (în părţile Sibiului) şi a Făgăraşului (din vremea lui Vlaicu) şi între hotarele Moldovei a întregului teritoriu, de la munte până la mare, din vremea lui Roman, la sfârşitul secolului al XIV-lea, de alianţele domnilor Ţării Româneşti cu popoarele balcanice împotriva primejdiei otomane, de legăturile dintre domnii Moldovei cu Ungaria şi Polonia.

Dezvoltarea culturii

Dovezile despre răspândirea scrisului se înmulţesc, ceea ce explică copierea unor manuscrise cu caracter bisericesc în Moldova (Apostol, Octoih) şi în Transilvania (Vechiul Testament). Se înfiinţează şcoli capitulare (pe lângă episcopiile catolice din Transilvania) şi şcoli mănăstireşti (la cele mai însemnate mănăstiri din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania).

Dezvoltarea artei arhitecturale este ilustrată atât de monumentele cu caracter religios, cât şi de cele cu caracter laic. Primei categorii îi aparţin biserica Sânnicoară de la Curtea de Argeş, bisericile de piatră din Hunedoara şi Ţara Zarandului (Densuş, Gurasada, Strei, Sântămăria Orlea). Construcţiile religioase catolice sunt mai întâi în stil romanic (catedrala de la Alba Iulia, bisericile din Cisnădie, Sebeş), dar în veacul al XIV-lea se construiesc biserici şi în stil gotic (Cluj, Braşov, Sibiu).

Arta arhitecturală cu caracter laic este ilustrată de complexul vechilor curţi domneşti de la Curtea de Argeş, cetăţile de la Feldioara, Codlea etc. Societatea ţărilor noastre ajunge la deplină maturizare în toate domeniile de activitate. Este depăşită, astfel, faza feudalismului timpuriu, pentru a intra în noua fază, a feudalismului înfloritor sau dezvoltat.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Însemnătatea şi urmările Revoluţiei din 1848 din Transilvania

Înfrângerea revoluţiei a însemnat reinstaurarea brutală a absolutismului, prigonirea maselor doritoare de libertate socială şi …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …