Formarea principatului autonom al Transilvaniei

Împrejurările formării principatului autonom al Transilvaniei

După moartea lui Ioan Zapolya (1540), potrivit tratatului Oradea, Habsburgii urmau să ia în stăpânire întreaga Ungarie; în acest scop, au şi început tratativele cu regina Isabella. Dar, deoarece tratativele nu au dus la nici un rezultat, Ferdinand de Habsburg a pornit, în toamna anului 1540, o nouă expediţie în Ungaria, cu scopul de a-şi realiza prin puterea armelor pretenţiile de stăpânire politică. Sultanul Soliman nu putea admite însă ca Ungaria şi Transilvania să ajungă în mâinile Habsburgilor. De aceea, în vara anului 1541, a condus personal expediţia pentru ocuparea Budei, asediată de generalul imperial Roggendorf.

Învingând şi punând pe fugă pe asediatori, la 29 august 1541, turcii ocupă capitala Ungariei. Au luat sfârşit, astfel, pentru un oarecare timp, luptele de un deceniu şi jumătate duse de Habsburgi pentru stăpânirea Ungariei. Aceasta e împărţită în trei părţi: partea de vest şi de nord, cu Slovacia, Slovenia şi Croaţia, rămâne sub stăpânirea habsburgică; centrul, transformat în paşalâc, va fi stăpânit de turci aproape 150 de ani; Transilvania, împreună cu „Partium” (regiunea vestică şi Banatul) devine principat autonom, sub suzeranitatea turcească, pentru tot atâta vreme.

Habsburgii, preţuind bogăţiile Transilvaniei, precum şi poziţia strategică a acesteia, nu-şi vor părăsi însă nici un moment planurile de a o cuceri. Promiţând mari beneficii materiale nobilimii transilvănene şi îndeosebi lui Martinuzzi, Ferdinand a reuşit să o determine pe Isabella să semneze, la 29 decembrie 1541, tratatul de la Gilău, potrivit căruia Ferdinand acorda Isabellei domeniul Zips şi 12.000 florini anual, iar Isabella restituia coroana regală Habsburgilor şi le ceda unele oraşe şi cetăţi din Ungaria şi Transilvania. Tratatul de la Gilău a constituit, astfel, pentru Habsburgi justificarea politicii lor de anexare a Transilvaniei.

La rândul lor, turcii nu înţelegeau să renunţe la suzeranitatea asupra Transilvaniei. Sultanul Soliman a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe copilul Ioan Sigismund, sub regenţa mamei sale Isabella, precum şi cârmuirea reală a episcopului-vistier Gheorghe Martinuzzi. Dieta - întrunită, din porunca acestuia, în octombrie 1541, la Debreţin, la care au luat parte şi reprezentanţii nobilimii din Transilvania - recunoaşte suzeranitatea Porţii. Alte diete, una ţinută la Tg. Mureş, în ianuarie 1542 - care acordă lui Martinuzzi demnitatea de locţiitor (locumtenens) al principelui - şi alta întrunită la Turda, în martie acelaşi an, consfinţesc noua situaţie punând bazele organizării politice şi administrative a principatului transilvănean.

Constituirea principatului Transilvaniei a făcut cu putinţă dezvoltarea autonomă a acestei ţări, eliberată de piedicile resimţite în cadrul statului feudal maghiar. Dezvoltarea sa liberă a întâmpinat însă mari greutăţi, izvorâte, pe de o parte, din amestecul Porţii în viaţa economică şi politică a ţării şi din tendinţele Habsburgilor de a o lua în stăpânire, iar pe de altă parte, din excesele regimului nobiliar. Având totuşi o situaţie mai bună decât Ţara Românească şi Moldova în relaţiile sale cu Poarta, Transilvania şi-a putut dezvolta şi organiza propriile sale instituţii şi s-a putut orienta şi mai mult, din punct de vedere economic şi politic, spre celelalte două ţări româneşti. Această situaţie a permis Transilvaniei să joace un rol important în diferite coaliţii europene, dintre care unele îndreptate chiar împotriva turcilor.

Organizarea politică şi administrativă a principatului Transilvaniei

Principatul autonom al Transilvaniei cuprindea cele comitate din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei districte (Braşov, Făgăraş şi Bistriţa), precum şi comitatele apusene din „Partium” (Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior, Bihor, Zarand şi Arad), Banatul în întregime, unele comitate din Ungaria Superioară (Bereg, Ugocsa şi Szabolcs).

Stăpânirea asupra acestor regiuni îi era recunoscută lui Ioan Sigismund încă de la 30 august 1540 de sultanul Soliman. De la această dată, „Partium” (cuprinzând şi Banatul) se uneşte tot mai strâns cu Transilvania, în vara anului 1542, Martinuzzi cheamă la dietă pe reprezentanţii comitatelor Timiş, Arad, Zarand, Bekes, Cenad, Csongrad, Bihor şi Solnocul Exterior; reprezentanţii acestora sunt prezenţi şi la dieta din anul 1544. Partea sudică din „Partium”, Banatul, a fost însă pierdută în urma ocupării ei treptate de turci, începând din anul 1552.

În fruntea principatului Transilvaniei se afla principele, ales de dietă (în timpul ocupaţiei vremelnice a Transilvaniei de Habsburgi, între anii 1551-1556, în fruntea ţării au fost numiţi din nou voievozi). Dreptul acordat de sultan dietei de a alege principele este legiferat de dieta întrunită la Cluj în anul 1543, care recunoaşte că i s-a îngăduit să-şi aleagă „orice principe ar voi”. În virtutea acestui drept, este ales principe Ioan Sigismund, în 1541, şi reales apoi în 1556, după întoarcerea sa din Polonia.

Dreptul dietei de a alege pe principe a fost confirmat încă odată de sultanul Soliman prin firmanul său (athname) din 1566, prin care se recunoaşte că „ţara va fi. volnică şi liberă să-şi aleagă principe pe cine va dori”, Poarta urmând să confirme alegerea şi să învestească pe cel ales cu însemnele puterii. După alegerea principelui de către dietă, se aducea la cunoştinţa Porţii numele celui ales; urma apoi confirmarea, atunci când noul principe era pe placul sultanului, sau refuzul confirmării, în caz contrar. Confirmarea principelui era însoţită de trimiterea însemnelor domniei: steagul, sceptrul, o sabie şi o pălărie împodobită cu pene, precum şi un cal cu întreg harnaşamentul.

Când interesele Porţii o cereau, sultanul numea direct pe principe, înainte de a se fi pronunţat dieta, sau impunea dietei un candidat propriu, peste voia acesteia. Dreptul de alegere al dietei a fost călcat foarte curând, chiar în cazul lui Ştefan Bathory, urmaşul lui Ioan Sigismund. Stările Transilvaniei, întrunite în dieta de la Alba Iulia, neîndrăznind să se împotrivească voinţei temutului sultan, s-au grăbit să-l proclame ales pe Ştefan Bathory, care fusese numit de Poartă.

Spre a împiedica însă crearea unui precedent primejdios pentru autonomia ţării şi pentru principiul electiv, stările au izbutit să-l înduplece pe trimisul sultanului să nu facă cunoscut firmanul de numire înainte de îndeplinirea formalităţilor de alegere „liberă”. Precedentul a fost creat, totuşi, şi alte asemenea cazuri se vor repeta în cursul veacului al XVII-lea. Alesul dietei sau principele numit direct de Poartă era înscăunat cu ceremonial şi fast, în prezenţa unui ceauş, reprezentant al sultanului, în catedrala din Alba Iulia, capitala ţării şi oraşul de reşedinţă a curţii princiare după mutarea ei de la Lipova, unde se stabilise provizoriu în 1541.

Principele Transilvaniei era învestit teoretic cu largi prerogative: hotăra în problemele de politică externă, declarând război şi încheind pace; numea sau aproba numirea trimişilor în misiuni diplomatice; primea trimişii diplomatici sosiţi în ţară. Dacă aceste prerogative aparţineau în drept principelui, ingerinţele Porţii în problemele de politică externă însemnau în fapt o îngrădire importantă a autorităţii sale.

Principele întrunea prerogative însemnate în politica internă a ţării, asemănătoare cu cele exercitate de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei: era comandantul oştirii, care trebuia să servească în acelaşi timp şi interesele Porţii; era judecătorul suprem al ţării, judecăţile făcându-se în numele său; hotăra în problemele religioase. Amestecul Porţii în problemele de politică internă era mai puţin vădit de cât acela în problemele de politică externă ; sultanul respecta autonomia ţării în interior atâta vreme cât nu-i erau primejduite interesele, prin neplata regulată a tributului statornicit sau neîmplinirea celorlalte obligaţii.

Principele cârmuia ţara cu ajutorul unor colaboratori direcţi, care alcătuiau sfatul (consilium) său. Numărul membrilor sfatului a variat în cursul secolului al XVI-lea, stabilindu-se în cele din urmă la 12. Problemele mai importante privind politica externă şi internă erau dezbătute şi hotărâte, în principiu, în dieta ţării. Dieta Transilvaniei - care era o dezvoltare a „adunărilor obşteşti” nobiliare din perioada voievodatului şi mai ales a congregaţiilor celor trei „naţiuni” medievale (nobilimea, patriciatul săsesc şi păturile dominante secuieşti) de după răscoala de la Bobâlna - era alcătuită din reprezentanţii celor trei „naţiuni” privilegiate, ai celor patru religii recunoscute (catolică, luterană, calvină şi unitariană), ai unor cetăţi şi oraşe, precum şi din reprezentanţii personali ai principelui (aşa-zişii regalişti). Din dietă făceau parte, de asemenea, comandanţii unor cetăţi regale, apoi unii dregători superiori, judecători provinciali, cămăraşi ai minelor şi ocnelor, conducători ai oficiilor vamale etc.

Membrii dietei erau aleşi de nobilii din comitatele Transilvaniei propriu-zise şi din cele din „Partium” (alături de comite, câte doi reprezentanţi de fiecare comitat), de pătura conducătoare din scaunele secuieşti, de greavii şi patriciatul din scaunele săseşti (câte doi reprezentanţi din fiecare scaun), de orăşenii bogaţi din oraşele şi târgurile ce aveau dreptul să fie reprezentate în dietă; „regaliştii” erau numiţi dintre consilierii principelui şi din rândurile marii nobilimi prin „scrisori regale” (litterae regales).

Numărul membrilor dietei trecea de 150 şi aceştia se adunau, la chemarea principelui, de două ori pe an la început, o singură dată mai târziu, şi în caz de nevoie oricând. Hotărârile în dietă se luau la început prin votul exprimat cu glas tare de câte un reprezentant al fiecărei „naţiuni” şi religii oficiale, care făcea cunoscută voinţa celorlalţi reprezentanţi ai „naţiunii” sau religiei respective. Locul de întrunire a dietelor era de obicei oraşul unde se găsea curtea principelui în acel moment.

Dietele - ca şi „adunările obşteşti” nobiliare şi congregaţiile din perioada voievodatului - aveau un pronunţat caracter de clasă; la ele participau numai reprezentanţii claselor privilegiate şi ai clerului superior, nu şi aceia ai maselor populare. În afară de aceasta, compoziţia lor dovedeşte şi asuprirea de neam a românilor, care, deşi alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, nu erau reprezentaţi în aceste diete. Pe lângă activitatea desfăşurată în dietă, scaunele secuieşti şi săseşti îşi mai păstrează unele din atribuţiile lor vechi, pe baza cărora pot rezolva problemele administrative şi judiciare locale. La rezolvarea acestora participă însă numai fruntaşii secui şi patriciatul săsesc, ţărănimea fiind exclusă din adunările scăunale. Aceste organizaţii aveau, ca şi dietele, caracter de clasă, reprezentând doar interesele păturilor dominante.

Raporturile principatului Transilvaniei cu Poarta otomană

Între Transilvania şi Poarta otomană s-au stabilit raporturi de vasalitate-suzeranitate. Poarta otomană, în calitate de putere suzerana, datora ocrotire şi sprijin ţarii vasale. Această ocrotire i-a fost făgăduită principelui Transilvaniei în chip solemn de către însuşi sultanul Soliman, prin firmanul său din 1560. Sultanul se lega să nu părăsească Transilvania şi pe Ioan Sigismund în nici o împrejurare.

Promisiunea sultanului cu acest prilej şi cu altele şi, în general, politica Porţii faţă de Transilvania, mai puţin apăsătoare în comparaţie cu celelalte două ţări româneşti, se explică prin poziţia pe care o avea această ţară între cele două imperii cu tendinţe expansioniste - otoman şi habsburgic - şi prin grija ca ea să nu ajungă sub influenţa Imperiului german. În schimbul acestei „ocrotiri”, Transilvania - la fel ca Moldova şi Ţara Românească - datora ascultare, supunere, ajutor militar, tribut, daruri şi provizii. Tributul (haraciul) Transilvaniei a fost fixat, în 1541, la suma de 10.000 de florini aur anual.

În 1551, sultanul a încercat să sporească tributul la 15.000 de florini de aur; ocuparea Transilvaniei de Habsburgi a împiedicat însă realizarea acestei intenţii, tributul menţinându-se la suma de 10.000 de florini până în anul 1575. În acest an, marele vizir Mahomed aducea la cunoştinţa principelui Ştefan Bathory porunca sultanului de a spori tributul, după cum îl sporiseră şi alţi vasali. „Şi ţie îţi porunceşte să ridici birul cu 5.000 de florini şi să ni-l trimiţi”.

Neîmplinirea acestei porunci - spunea vizirul - ar fi adeverit svonurile despre părăsirea credinţei faţă de Poartă din partea principelui şi ar fi constituit un rău exemplu pentru domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Porunca a fost îndeplinită şi astfel tributul Transilvaniei s-a urcat la 15.000 de florini anual. Tributul se trimitea la Poartă prin solii speciale sau era ridicat de trimişii acesteia. În acest din urmă caz, trimişii turci erau „gratificaţi” cu daruri bogate sau cu importante sume de bani.

Trimiterea tributului era însoţită totdeauna de daruri însemnate. Cu toate că darurile nu intrau în obligaţiile legale ale ţării vasale, obiceiul s-a îndătinat în aşa măsură, încât între tribut şi daruri s-a statornicit o legătură indisolubilă. Valoarea darurilor (peşcheşurilor) a urmat creşterea tributului propriu-zis, mărindu-se în aceeaşi proporţie. Astfel darurile trimise marilor demnitari de la Poartă în anul 1543 s-au ridicat la suma de 10.000 florini, iar cele trimise în 1574 la 15.000 florini, adică la o valoare egală cu a tributului.

Darurile erau trimise în primul rând sultanului, apoi vizirului, paşalelor şi altor înalţi demnitari cu influenţă în viaţa politică a Imperiului Otoman. Darurile constau din sume de bani, din obiecte preţioase, de aur şi argint (mai ales cupe), blănuri scumpe, şoimi etc. Pe lângă darurile obişnuite, la anumite ocazii însemnate (ca, de pildă, urcarea pe tron a sultanului) se trimiteau acestuia daruri speciale, din care se împărtăşeau şi. marii demnitari otomani.

În afară de tribut şi daruri, Transilvania mai avea şi obligaţii în natură faţă de Poartă. Dieta întrunită la 1558 hotăra să se dea sultanului de fiecare poartă, câte o măsură turcească de grâu, orz sau ovăz, apoi boi şi oi. Saşii erau obligaţi la o dare globală de 12.000 de măsuri turceşti de grâu şi la tot atâtea de orz. În timp de război se percepea o dare extraordinară de un florin de poartă, pe care saşii o plăteau, de asemenea, global, în sumă de 12.000 de florini; clericii saşi erau obligaţi - în contul acestei dări - la suportarea cheltuielilor de transport a armamentului necesar. Pentru a face faţă acestor obligaţii şi mai ales plăţii tributului, locuitorii au fost impuşi la o dare specială de 99 de dinari de poartă în Transilvania propriu-zisă şi de un florin în „Partium”. După urcarea tributului, în 1575, a crescut şi darea percepută pentru acoperirea lui, la un florin şi 50 de dinari de poartă.

Legăturile dintre Transilvania şi Poartă erau asigurate prin trimişii celei dintâi la Constantinopol. Aceştia erau de două categorii: trimişi ocazionali sau extraordinari (oratores sive legaţi solenni, nuntii) şi trimişi permanenţi sau capuchehăi (oratores continui, capithia). Trimişii ocazionali erau numiţi de principe şi aprobaţi de dietă. Numărul lor varia, dar niciodată nu erau mai puţin de doi. Între misiunile acestora era şi aceea de a duce tributul şi darurile sau alte lucruri de preţ mai marilor de la Constantinopol. Trimişii erau însoţiţi totdeauna de suite numeroase, cu scopul de a face impresie asupra turcilor, obişnuiţi cu fastul oriental.

Spre deosebire de trimişii ocazionali - numiţi de principe - trimişii permanenţi sau capuchehaiele erau aleşi în mod obişnuit de dietă şi confirmaţi de principe. Datoria capuchehaiei era de a apăra interesele ţării şi pe ale principelui la Poartă şi de a transmite ordinele Porţii în Transilvania. Pentru a putea răspunde cu promptitudine şi cât mai bine tuturor obligaţiilor, capuchehaia avea mai mulţi colaboratori: un vice-capuchehaie, mai mulţi secretari şi alţi slujbaşi.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …