Formarea poporului român sub influenţa slavonă

În vocabulariul românesc se află o foarte mare mulţime de cuvinte slavoneşti: în nici una din limbile neslavice, nici în cea greacă, nici în cea albaneză şi nici în limbile germanice proporţia nu e aşa de mare. Pentru străinul care nu vede decât cuvinte, fără să-şi dea sama de valoarea lor intrinsecă, de răspândirea lor dialectală şi de frecvenţa întrebuinţării lor, precum nici de preţioasele elemente latine ascunse prin colţuri de ţară sau în limbajul profesional, elementele slave sunt aproape covârşitoare. Privit însă fără prejudecată şi cu deplină cunoştinţă a chestiunii, lucrul stă altfel.

Articole, pronume, adverbe, conjuncţii, prepoziţii şi verbe fundamentale, deci tot ce dă unei limbi înfăţişarea ei proprie, sunt în cea mai mare parte de origine latină, greco-latină sau traco-latină, tot aşa după cum în limba engleză respectivele părţi constitutive sunt germane, şi nu franceze. La substantive, cele de origine latină se deosebesc de celelalte, în cea mai mare parte slavone, prin două caractere: întâi, ele se găsesc mult mai des în denumiri de localităţi, locuinţe, unelte, colori, părţi constitutive ale corpului omenesc şi în cele mai însemnate feluri de ocupaţie; şi, al doilea, aceste părţi constitutive latineşti sunt mai bogate în compuse, ceea ce trădează întotdeauna o mai veche încetăţenire în limbă.

Dimpotrivă, slavoneşti sunt denumirile de lucruri care nu sunt absolut necesare unui popor în stare de cultură, adică acelea care slujesc la de-săvârşirea, împodobirea, îmbogăţirea vieţii, şi aceste elemente străine pot fi foarte numeroase, ca şi în limba engleză (sau cum sunt cuvintele arabe în limba spaniolă). E drept că arătarea stărilor sufleteşti sau sinonimele pentru exprimarea sentimentelor nu rareori sunt împrumutate vocabulariului slavon: de exemplu vorbele a iubi şi drag sunt slavone, dar în unele ţinuturi a iubi pe cineva e rostit de obicei cu expresia latinească a plăcea.

Sufixe derivative şi diminutive de origine slavonă sunt foarte dese şi corespund particularităţii slavone de a aplica bucuros termini de alintare şi de a întrebuinţa expresii augmentative etc. În limba ungurească, obiectele principale ale vieţii culturale se exprimă prin cuvinte slavone - rareori prin româneşti, pentru că atingerea cu românii se întâmplă abia atunci când limba ungurească se şi întocmise, adică abia după trecerea Tisei şi apoi a munţilor Transilvaniei, în secolul al XII-lea. Astfel de obiecte se numesc în româneşte cu cuvinte latine.

Când găsim elemente culturale de o însemnătate subordonată îmbrăcate în haină slavonă, atunci trebuie să admitem următoarea explicare: limba latină în ţinuturile dunărene era pentru marea majoritate o limbă de comunicare, o limbă învăţată, prin urmare săracă, pe când slavii noi-veniţi aduceau limba lor proprie, în care îşi răsfrânseseră veacuri de-a rândul sentimentele şi încercările lor şi în care se întipărise adânc şi puternic sufletul poporului.

Şi mai ales nu trebuie să uităm rolul negustorilor, cei din imperiile dunărene sau cei ambulanţi, de la care sunt şi monedele rămase în pământul dacic; aceşti negustori, odată romani sau greci, erau acuma slavi sau slavizaţi şi impuneau numele lor slave obiectelor cumpărate de clienţi (dar a cumpăra, a vinde, a schimba, negoţ, negustor, câştig, capete, dobândă sunt termini latini; dacă termenii pentru măsuri şi greutăţi s-au schimbat în epoca greco-turcească, cotul şi împărţirile lui au rămas cu denominaţiile latine).

Numele localităţilor din fosta Dacie Veche nu arată o mai mică în-râurire slavonă, şi de aici s-a tras concluzia că românii şi slavii ar fi trăit îndelungă vreme laolaltă în pace, frăţeşte, şi anume locuitorii mai vechi, daco-romanii, ar fi locuit la munte, iar mai jos, în văi, slavii, veniţi mai târziu. Dar şi aici la o privire mai de aproape lucrurile stau altfel: numirile localităţilor din ţinuturile româneşti de la nordul Dunării nu sunt deloc asemenea pretutindeni şi în toate privinţele. În primul rând trebuie să deosebim între numele de munţi şi ape, de o parte, şi cele de localităţi, de alta. Dintre ape, cele mai mari. Dunărea, Prutul, Siretul, Oltul probabil, poate chiar şi Someşul şi desigur Mureşul şi-au păstrat vechile lor nume şi le poartă ori de câte ori sunt pomenite în cronicarii bizantini.

Dimpotrivă, afluenţii, ca Moldova, Bistriţa, Putna, Prahova, şi râurile mai mici, cum e Cerna, au nume slave, care, poate, odinioară făceau parte din elementele de împrumut ale tezaurului limbii româneşti. În ce priveşte munţii, numirile lor sunt de origine deosebită: unele dintre ele se arată ca întâmplătoare încercări mai târzii de deosebire, aşa Piatra Catanei, Piatra Craiului, Piatra lui Crăciun, altele se referă la anumite persoane sau întâmplări locale, ca Jepii etc.; nu puţine sună ungureşte: Ceahlăul, Tartarăul, Macradeul; sunt şi de acelea a căror lămurire e cu neputinţă: Parâng (dar cf.: „a purta în părângă”), Bucegi; foarte puţine poartă şi nume slavoneşti de acelea care nu mai au nici un înţeles în limba de azi.

Printre numirile de localităţi întâmpinăm în primul rând un număr copleşitor de nume de sate, care nu înseamnă altceva decât numele străbunului comunităţii de la început, pe lângă sufixele -eşti, sau, uneori şi -eni (de obicei pentru derivaţii de loc: Văleni, Munteni, Răileni, de la raia) care arată atârnarea de acela, însuşirea de urmaş al acelui întemeietor al familiei şi al sălaşului familiei: aşa Albeşti, Negreşti, Bădeni, Cândreni se trag dintr-un Albu, Negru, Badea, Candrea.

Tot astfel se alcătuieşte un nume de sat şi din alte noţiuni, ca de pildă, din Curte, reşedinţa boierească, Curteşti, Băieşti din Baie, mină. Nu rareori aşezările româneşti îşi i-au numele după configuraţia pământului sau după alte fenomene naturale, care aici arată caracteristica poziţiei date, ca Balta, Balta Albă, Runcu, Movila, Câmpulung, Sărata etc. Ocupaţia locuitorilor de odinioară se exprimă prin nume ca Urdari, Mătăsari, Dârvari, Cazaci, Darabani, Dubăsari, Călăraşi, sat soldăţesc din Ţara Românească.

În Vai de Ei, Opăriţi, Râncezi, Râioşi şi alte atari denumiri curioase s-au prefăcut nişte porecle în nume de sate. La naţionalitatea sau originea locuitorilor satului se face aluzie în Munteni, Ruşi (ruşi, ruteni), Şchei (bulgari), Sârbi (sârbi sau bulgari), Tătăraşi etc.; astfel de nume însă nu se coboară probabil mai departe în trecut decât veacul al XIV-lea, când prin privilegii domneşti tot felul de străini au fost ademeniţi la colonizare în locuri pustii, prin scutire de dări. Unele numiri de localităţi, dar foarte puţine, amintesc anumite întâmplări locale: la Fierăstrău, de pildă, au fost fierăstraie de tăiat lemne, Băneasa era odinioară moşia unei bănese, văduva unui Ban din familia Brâncoveanu, Podul Turcului, Podul Bărbierului, Podul Leloaiei (sau Iloaiei) amintesc ctitori, proprietăţi sau accidente, Aroneanu îşi trage numele de la mănăstirea Aron Vodă, al cărei ctitor era Vodă Aron etc.

În sfârşit multe nume de sate, oraşe şi târguri, mai ales de acestea din urmă, care aparţineau întâi unei întocmiri ţărăneşti mai mici, ce a crescut cu timpul, n-au nici un înţeles în graiul de astăzi sau în acel al trecutului cunoscut istoriceşte şi se trădează astfel ca date fiind de neamuri străine. Numiri tătăreşti sunt foarte dese în Basarabia sudică, unde hordele şezură din veacul al XVII-lea până la sfârşitul celui de al XVIII-lea, iar ungureşti se află multe în regiune, muntoasă a Moldovei de peste Siret, unde veniră din Ardeal întâi secuii şi mai târziu, pe vremea prigonirilor husite, ciangăi fugari (Csango).

De-a lungul Dunării, în Ţara Românească şi Oltenia, unde din veacul al XVI-lea până la 1829 fiinţară raielele turceşti, ţinuturi care erau stăpânite direct de comandanţii cetăţilor sultanului, s-au amestecat nume ciudate cu cele obişnuite româneşti. Dar cu mult mai numeroase se află numirile slavone de localităţi care amintesc vechi aşezări slave, ce fură găsite, cucerite, înlocuite sau pe încetul deznaţionalizate de români, veniţi mai târziu, sau, cum e cazul pentru satele albaneze cu nume slave, reveniţi la locurile lor.

Dar aici trebuie ţinut totdeauna în samă regiunea, fiindcă împărţirea elementului slav produce mari deosebiri în darea numelor. Toată partea de munte din Ţara Românească şi Moldova cuprinde numai puţine numiri slave de la origine - nu de acelea care s-au alcătuit cu ajutorul cuvintelor slavone pe care românii le primiseră mai dinainte în graiul lor de toate zilele, fiindcă cele din urmă nu dovedesc nimic în această privinţă.

Din culmile Mehedinţilor până la ale Sucevei, numirile localităţilor posedă acest caracter. Când cercetăm, dimpotrivă, starea numelor în ţara vecină a Ardealului, având aproape peste tot însuşirea unei teri muntoase, găsim cu totul altă alcătuire a numirilor de localităţi. Aici formaţiunile cu -eni, -eşti sunt în minoritate şi domnesc mai mult în regiunile vechilor graniţe din spre regatul României, sau acolo unde a fost cu putinţă o pătrundere a ciobanilor emigranţi peste hotare, ca în Ţara Bârsei şi în comitatul Inidorii.

Numiri de locuri care au înţeles în graiul zilnic şi care descriu întrucâtva poziţia solului şi de acelea care amintesc anumite întâmplări, întâmpinăm iarăşi neobişnuit de rar. Cea mai mare parte a numelor de localităţi e alcătuită din cuvinte slave împrumutate, şi printre ele sunt chiar unele care corespund altora la fel, de cealaltă parte a muntelui, ca Bistriţa, Bârlad, Galaţi, Bicaz, Lăpuşna, Lupşa, Hureş, Tohani, Boian, Segace (Şegarce) etc.

Cele mai multe apar totuşi izolat, se găsesc numai în Ardeal şi în nici o altă parte locuită de români, afară de văile alăturate ale Murăşului, Someşului şi Crişului, până la Tisa. Întâlnim des terminaţiunea -ov prefăcută şi în ău, ova, ca în Braşov sau Braşău, Râşnov, Bucova, Cacova etc. Nici terminaţiunile -ăştia şi -îlna nu se pot afla aiurea, precum nici numele Bodan, Tiha, Bosna, Nădeşte, Nădăjdie. Numai în Ardeal întâlnim componentul -grad, cetate, ca în Bălgrad (Alba Iulia), Moghigrad (Mojgrad), Grădişte.

În vecinul şes al Tisei, formaţiunile cu -eşti şi -eni sunt mult mai dese; şi aceasta duce la părerea că astfel de sate au fost întemeiate abia mai târziu, de români coborâţi din munţi. Dar aici, ca şi în Ardeal, întâmpinăm des ciudatele nume slave fără înţeles, care n-au putut fi transmise decât prin români. Dacă înaintăm acum spre şesul Dunării şi spre partea răsăriteană, deluroasă a Moldovei, rezultatul cercetării e următorul.

Pe malul muntenesc al marelui fluviu, în partea de şes, vechi numiri slave apar numai singuratec; acelea pe care deocamdată le-am putea socoti drept numiri vechi, la o privire mai de aproape se dovedesc din contra de origine nouă, transdunăreană; căci din veacul al XIV-lea până într-al XVIII-lea oameni de dincolo de Dunăre, care au plecat de acolo din propriu imbold, ca fugari, sau constrânşi, au întemeiat sate întregi bulgăreşti pe pământ românesc şi au dat noilor colonii nume care corespundeau celor din patria lor.

Mai departe, în partea de dealuri a Moldovei, care se întinde de la Siret până la Prut, se găsesc iarăşi, până prin ţinutul Iaşilor, numai rar de tot numiri slave de localităţi. Mai în spre nord de aici însă, în ţinutul Botoşanilor şi mai ales în al Dorohoiului, în toată Bucovina răsăriteană - în cea apuseană se întâmpină mai numai numiri româneşti după strămoş sau după aspectul naturii - şi în regiunea nord-estică a Basarabiei, care odinioară se ţinea de Moldova, se întâlnesc numiri slave de un caracter particular: numiri de sate cu terminaţia -in, ca Babin, Strahotin, Hotin, sau -inţi şi mai ales -ăuţi; aceasta e terminaţia celor mai multe numiri de localităţi din numitele părţi ale Bucovinei şi Basarabiei, adică din ţinuturile Hotin, Bălţi, Soroca, Orheiu, ca Rădăuţi, Pelipăuţi, Păpăuţi, Climăuţi etc. Şi aceste formaţiuni aduc cu numirile de localităţi din Galiţia sudică cu terminaţiile în -in (Delatyn, Rohatin, Sniatyn) şi -owcze.

Această felurime a numirilor geografice se poate explica numai într-un singur chip. Numeroasele vechi nume slavone din Ardeal, acele grad ce se aflau acolo şi dintre care unul deveni capitala ţării sub unguri - Oradea Mare, arată că aici descălecase masa cea mai mare a veneticilor. Dacă ne gândim că Atanaric, alungat de huni sau de spaima năprasnică a hunilor, se refugia în „Caucaland la sarmaţi”, adică în Ardeal, şi că sarmaţii, liberi sau neliberi, nu se găsesc niciodată în acest ţinut, ci mai mult în Panonia sudică, şi, mai departe, că aceşti adevăraţi sarmaţi nici nu seamănă cu confederaţii „scitici” de mai demult şi că după firea lucrurilor nu se puteau alcătui din alte elemente barbare, ci numai din slavi - germani ei nu erau, şi rasa scitică îşi sfârşise de mult rolul -, atunci putem socoti pe slavi ca locuitori, pe alocurea, ai părţii muntoase a Daciei încă din veacul al IV-lea; şi aceasta nu este o conjectură pripită, ci singura explicare etnografică posibilă.

Vechea cultură apusese aici în cea mai mare parte odată cu oraşele, şi elementul romanic rămas pe urmă continuă a vieţui năcăjit în satele de sub stăpânirea barbară. Aceşti numeroşi barbari, mai mult sălbateci, participară de la început, aici, ca şi în întâia lor patrie, la cultura pământului. Influenţa lor asupra coloniştilor romani, învecinaţi, sau trăind laolaltă cu ei, era, în ce priveşte limba, neobişnuit de puternică. Limba populaţiei vechi fu, ce-i drept, numai puţin păgubită în firea ei lăuntrică, în morfologie şi fonetică, dar de la vecinii lor, dacă nu stăpânii lor de mai târziu, slavii, românii primiră, pe lângă multe sufixe, o mare mulţime de cuvinte, folositoare şi nefolositoare.

Dacă slavii ar fi reprezentat o cultură superioară şi mai veche, raportul dintre ambele părţi constitutive în limba românească s-ar fi alcătuit la fel cu acela care există în limba engleză de astăzi între părţile constitutive anglo-saxone şi franceze. Aşa însă cuvintele pentru noţiunile slave de un ordin mai înalt au venit numai când slavii s-au intercalat între români şi Bizanţ, aşezându-se dincolo de Dunăre. Printre numirile actuale din ţările greceşti, cele mai multe sunt de origină slavă, câteva albaneze; o altă parte esenţială aparţine formaţiile: moderne şi numai restul se trage din vechea epocă elenică. Şi cu toate acestea, abia se poate simţi sângele slav în populaţia grecească.

În Marea Britanie, partea principală a numirilor de localităţi e de origine celtică sau anglo-saxonă - ici şi colo cu urme romane -, şi totuşi normanzii de limbă franceză au contribuit destul de mult la alcătuirea poporului englez. Numirile de localităţi din Ardeal, vechea cetate slavă pentru năvăliri spre miazăzi şi apus şi fortăreaţă neîndoielnică a neamului românesc, sunt în mare parte slave şi împrumutate anume acelei limbi slavoneşti care se vorbea în Panonia şi în ţinuturile mărginaşe şi de aceea se deosebesc foarte tare de nomenclatura slavă din Bulgaria sau de aceea a Rusiei de la nord.

Vechile numiri din epoca romanilor, din contra, au dispărut odată cu organizaţia unor comunităţi mai mari şi mai bune. Vrâsta numirilor româneşti de localităţi nu se poate hotărî. Dar de aici nu urmează că elementul românesc n-ar fi dăinuit în partea muntoasă şi nici că numai câteva rămăşiţi izolate, care mai târziu vor fi fost întărite prin curente de imigrare din sud, s-ar fi retras fricoase în munţi. Ci populaţia de păstori a Carpaţilor a pretins totdeauna pentru sine o mare parte din şes şi l-a şi posedat în condiţii diferite pentru anumite anotimpuri.

Aşa în veacul al XVIII-lea ciobanii români din Ardeal erau obişnuiţi „din vremuri vechi” să-şi coboare oile la iernat în Ţara Românească şi chiar şi în Moldova, plătind în schimb o dare domnilor de acolo. Românii tesalioţi îşi trimeteau şi ei tot aşa turmele în timpul verii în „munţii bulgăreşti” şi până astăzi macedo-românii, care ţin morţiş la viaţa de păstori, au o locuinţă de iarnă şi alta de vară: una la şes, mandra, luată cu chirie, şi cealaltă în văile înaltului lanţ de munţi, care la ei se numesc „munţi româneşti”, munţile armâneşti; aici vin în luna mai, când câmpii încep să fie „arse de soare”, herţ (fierţi).

Prin astfel de rătăciri continue unele cete de păstori desprinse din trunchiul comun au ajuns până în Moravia, ba chiar în Istria şi în destul de depărtatele ţinuturi polone, de unde nu se mai putură întoarce şi s-au pierdut în această lume străină. O îngrădire în munţii ocrotitori nu-i cu putinţă decât la popoarele de vânători şi de prădalnici, cum au fost şi sunt încă arnăuţii, pe când pentru păstori coborârea la şesul verde formează o necesitate de neînlăturat. Numirile de localităţi au, ce-i drept, un limbaj al lor, dar nu ne spun totul.

Marile migraţiuni spre sud şi sud-vest, precum şi lungile şi îndărătnicele lupte cu bizantinii, mai că n-au lăsat o populaţie slavă foarte considerabilă în ţările dunărene şi în Carpaţii sudici: pentru a pune stăpânire pe o parte din Panonia, pe toată Serbia şi Croaţia, cu regiunile ce ţineau de ele, pe lunga linie dalmatină a coastei adriatice şi în sfârşit pe Bulgaria răsăriteană, aceşti slavi - a ne gândi la o intervenţie neîntreruptă, generală a tuturor slavilor ar fi o imposibilitate şi o monstruozitate - trebuiră să-şi sleiască aproape toate puterile.

În măsura însă-n care stăpânii lor de până acum îşi căutară dincolo de Dunăre o patrie mai bună, românii - acum în al VIII-lea veac un popor aproape gata - luară în primire moştenirea emigraţilor. Prin mijlocirea celor rămaşi pe vechiul pământ, li se transmise cunoaşterea numirilor nouă ale râurilor şi pâraielor pe care, ca şi slavii aiurea, le urmaseră ca pe nişte călăuze sigure, coborându-se de la munte şi din plai, pentru a-şi căuta un loc de aşezare.

În Ardeal, înlocuirea se îndeplini nemijlocit, şi numirile slave ale satelor rămaseră prin urmare în uz şi la români. Pe celălalt povârniş al munţilor şi în ţara mai puţin păduroasă, sau chiar şeasă de tot, noii sosiţi aflară mai mult locuinţe părăsite; din populaţia ce locuise aici rămăseseră numai atâţia câţi erau de nevoie pentru a asigura transmiterea numelor râurilor.

În această privinţă ne putem aminti cum bizantinii veacului al VII-lea, pătrunzând la nordul Dunării, întâmpinară opunere numai la râuri: la Dunăre sta Ardagast şi mai târziu un alt şef, care a fost ucis; apoi avu loc o luptă la râul, în apropierea căruia îşi avea reşedinţa-i sătească „regele Musokios”; râul Paspirios ajunse cunoscut tot prin astfel de lupte îndărătnice, nu totdeauna norocoase pentru „romani”, şi care rămaseră în amintirea soldaţilor şi a cronicarilor, care, sprijinindu-se pe dânşii, le povestesc.

Un mare popor numeros n-au fost niciodată românii, şi, cu toată pornirea lor proprie de a se întinde, acum peste măsură de înlesnită, cu tot adausul românilor de miazăzi, care se refugiară din câmpiile şi văile moesice ameninţate sau pustiite de războaie în regiunea fără stăpân, ei nu avură la început tăria îndestulătoare ca număr de a ocupa tot ţinutul de limbă românească de astăzi.

Mai ales în nord-est, unde romanitatea se învecina cu stepa, cu teritoriul stăpânilor turanici sau slavi ai acesteia, rămaseră ţinuturi goale sau numai foarte slab populate, care aşteptau o nouă colonizare. Încă de la năvălirea ungurilor, ruşii, organizaţi politiceşte în multe grupări mici, ieşiseră din micul lor ţinut de obârşie. Ca şi ceilalţi barbari, ca fraţii lor „sclavini”, înaintară fireşte şi ei, urmaşii anţilor din veacul al VI-lea, spre sudul ademenitor. Pe când Sviatoslav din Kiev se gândea la un nou stat dunărean şi-l şi întemeie pentru câteva decenii, alte ramuri ale poporului rusesc se îndreptaseră încet şi sigur, printr-o izbutită rătăcire de sate şi familii întregi, pe drumul spre marele Ţarigrad al sudului.

Văile superioare ale Nistrului, Prutului şi Siretului, pe care le atinseră, se acoperiră la sosirea lor de numiri ruseşti, adică slavice de nord, cu totul deosebite de celelalte. Dacă poporul românesc nu şi-ar fi desfăşurat toată puterea şi tot darul său de deslocuire şi dacă, apoi, călăreţii turceşti ai pustiului n-ar fi întemeiat curând după aceasta la Dunăre „state” trecătoare, schimbăcioase, atunci s-ar fi săvârşit o unire a ramurilor nord-slavice şi sud-slavice în aceste ţinuturi mănoase.

Şi astăzi, după o mie de ani, se mai îndârjesc încă slavii împotriva acestui izolator zid de despărţire, fără să-l poată înlătura sau copleşi. Acesta este, logic vorbind, mersul istoriei românilor în perioada în care izvoarele tac despre ei. Cu veacul al XI-lea încep acum mărturiile scriitorilor, şi starea în care conform acestora trăieşte poporul romanic al răsăritului corespunde întru toate celor spuse până aici.