Formarea conştiinţei istorice a limbii române

„Literatura veche are avantajul că, prin majoritatea scrierilor ei, chiar prin ceea ce cuprinde ea în afara literaturii propriu-zise, surprinde nepregătit cititorul...” (Eugen Negrici). „Nu e nimic mai fascinant decât să priveşti în puţul timpului şi să cauţi originile”, spunea criticul Nicolae Manolescu în capitolul consacrat începuturilor prozei româneşti din Istoria critică a literaturii române.

Devenirea spiritualităţii şi a civilizaţiei româneşti este indisolubil legată de epoca veche, moment al dobândirii conştiinţei de sine a poporului, prin oamenii de cultură care au ştiut să depăşească barierele de multe ori vitrege ale prezentului istoric, pentru a proiecta în eternitate neamul, cu toate dominantele mentale, afective sau comportamentale definitorii. Consemnarea evenimentelor istorice prin intermediul cronicilor reprezintă o primă formă de manifestare a literaturii în limba română, chiar dacă valenţa principală nu este cea estetică, ci mai degrabă documentară. Se întemeiază astfel istoriografia românească, la sfârşitul secolului al XV-lea, când, la curtea lui Ştefan cel Mare, un autor rămas anonim scrie o cronică de curte.

Scrierile în limba slavonă

La început cronicile se scriau în slavonă - limbă de cult şi de cancelarie domnească -, pentru ca mai târziu să se redacteze în limba română. Macarie, Eftimie şi Azarie scriu în slavoneşte şi sunt cei dintâi autori care încearcă să subiectivizeze simpla consemnare evenimentelor. Primul scrie la porunca lui Petru Rareş, acoperind intervalul temporal dintre 1504 şi 1551, şi imprimă, înaintea lui Grigore Ureche, un caracter memorialistic scrierii. Fiind o cronică de curte, autorul este excesiv de laudativ la adresa stăpânului său, după cum Eftimie, care nu a cunoscut opera predecesorului, este violent critic faţă de urmaşii lui Petru Rareş şi linguşitor până la umilinţă cu Alexandru Lăpuşneanu, din îndemnul căruia scrie.

Azarie reabilitează imaginea lui Rareş, iar despre Lăpuşneanu spune, ca şi Eftimie, că „era om voinic şi frumos la faţă... cucernic şi blând cu toţi”, portret atât de diferit de cel consacrat prin nuvela lui Costache Negruzzi. Meritul acestor trei primi cronicari nu rezidă în valoarea intrinsecă a cronicilor realizate, ci în intenţia de a da contur unei deprinderi a scrisului, de a inaugura o tradiţie ce se va desăvârşi mai târziu, idee subliniată şi de Alexandru Piru în Istoria literaturii române: „Cum faptele au fost repovestite de Grigore Ureche, cronica lui Azarie, ca şi acelea ale lui Macarie şi Eftimie, scrise în slavoneşte, n-au avut înrâurire asupra literaturii ulterioare”.

Însă cel mai important text în limba slavonă ce aparţine spaţiului românesc medieval este Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, al cărui autor - presupus - este chiar Neagoe Basarab. Opera are valoarea unui „manual” - amintind de Principele lui Machiavelli - destinat unui viitor domnitor, conţinând reguli şi precepte referitoare la conduita etică şi atribuţiile unui bun conducător: manierele din timpul mesei, relaţiile cu boierii şi slugile, primirea şi trimiterea solilor, regulile unei judecăţi corecte, formarea oştilor etc. În afara acestor sfaturi înţelepte, Învăţăturile conţin şi „pasaje de o mare elevaţie lirică, întâile elegii patetice” (Alexandru Piru, Istoria literaturii române), comparabile, ca profunzime filosofică, cu poemul Viaţa lumii scris de Miron Costin: soarta schimbătoare (fortuna labilis), fragilitatea corpului supus putrezirii (panta rhei), deşertăciunea măririi (ubi sunt), vanitatea desfătărilor (vanitas vanitatum) etc.

Cronicarii moldoveni

Cronicarii moldoveni sunt primii cărturari de seamă din sfera laică, având atribuţii importante sub aspect social şi cultural în epocă, un profund respect pentru carte şi învăţătură, precum şi o mare disponibilitate întemeietoare. Luând pulsul istoriei Europei şi al scrisului ca act de cultură pe durata studiilor în afara ţării, ei au reuşit să se impună în memoria colectivă drept cei dintâi creatori de literatură din spaţiul românesc, pentru că, după cum afirmă Elvira Sorohan în Cartea cronicilor, „spre deosebire de secolele anterioare, eroice, cel de-al XVII-lea este veacul culturii înfloritoare, un timp în care cărturarul laic afirmă, în scris, un mod românesc de a gândi viaţa şi istoria”.

Conştienţi de rolul etic şi educativ al istoriei, cronicarii moldoveni au contribuit în mod direct la descoperirea şi formarea conştiinţei istorice a neamului, prin preocuparea lor de a scoate la lumină adevăruri încă neexplorate până atunci, ţinând de originea latină comună a tuturor românilor, continuitatea de viaţă şi de limbă a urmaşilor daco-romanilor, istoria ca model sau antimodel de existenţă colectivă şi individuală, legăturile cu ţările vecine (politica externă), instituţia domniei, relaţiile interumane din perioada feudală, faţa şi reversul luptelor pentru putere etc.

Prin raportare la opera lor, putem afirma cu certitudine că literatura română descinde direct din istorie, o obârşie care şi-a lăsat pe deplin amprenta asupra începuturilor prozei autohtone. Sintetică, în acest sens, este observaţia criticului Elvira Sorohan: „Toţi cronicarii, cu excepţia lui Costin, care a fost şi poet, au lăsat texte cu valori artistice spontane, nestudiate. Ei n-au destinat opera lor frumosului, ci utilului, învăţăturii. Ca şi în folclor, valoarea artistică a rezultat din talentul narativ al autorilor. Ca povestitori înnăscuţi, ei au întemeiat genul naraţiunii simple, cu fond istoric, adresată colectivităţii naţionale spre a-i modela conştiinţa. Acesta e genul narativ din care a evoluat romanul istoric de mai târziu” (Cartea cronicilor).

Cronicarii munteni

Există o diferenţă notabilă între cronicile moldoveneşti şi cele munteneşti, nu doar în ceea ce priveşte maniera de a zugrăvi istoria, ci şi în atitudinea autorilor faţă de cuvântul scris, ce va reprezenta o mărturie pentru viitor. Astfel, dacă în Moldova cronicarii s-au continuat firesc unul pe celălalt - Costin pe Ureche şi Neculce pe Costin -, într-un spirit de breaslă atunci constituit şi o responsabilitate mărturisită în faţa actului de cultură, muntenii s-au dovedit mai aplecaţi înspre intrigile prezentului, fiecare susţinând partida boierească sau familia de domni care i-a comandat cronica, de unde numeroase deformări sau, cel puţin, contradicţii în înfăţişarea realităţii timpului. Aşa s-au născut două cronici paralele, raportate la aceeaşi perioadă istorică (1290-1688) şi compilând aceleaşi surse, însă modelându-le subiectiv.

Check Also

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …

Sistemul fonetic (fonematic) al limbii române

Fonemele vocale şi semivocale Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, …

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …