Fiii lui Henric al II-lea. Moartea regelui. Richard Inimă de Leu. Cruciada şi captivitatea. Ioan fără Ţară

Sfârşitul lui Henric al II-lea fu tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă imperiul, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi. „Nu ştii - îi răspunse unul dintre ei unui trimis al regelui - că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi-strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?” Henric şi Geoffroy, cei doi fii mai vârstnici, muriră înaintea regelui, Geoffroy, lăsând un fiu, Arthur de Bretania; al treilea, Richard, complota împotriva tatălui său cu noul rege al Franţei, Filip August, tânăr abil şi rece, care, hotărând să recucerească regatul său de la angevini, se folosea cu dibăcie de disensiunile dintre ei.

Henric al II-lea, bătrânul rege solitar şi trist, nu mai simţea afecţiune decât pentru cel de al patrulea fiu, Ioan. Deoarece îi lăsa lui Richard Anglia şi Normandia, dorea să-i lase lui Ioan Aquitania. Proiectul acesta îl înfurie pe Richard, care, semănând mai curând cu mama sa, Eleonora de Aquitania, decât cu tatăl său, ţinea mai mult la această provincie decât la tot restul regatului. Pe neaşteptate, el jură credinţă regelui Franţei pentru toate pământurile continentale ale tatălui său, de la Canalul Mânecii până la Pirinei.

Henric al II-lea, încolţit de către Filip August la Le Mans, trebui să fugă din oraşul în flăcări. Mans era cetatea unde se născuse şi unde era înmormântat tatăl său, contele de Anjou. Blestemă pe Dumnezeu când o părăsi. În timp ce fugea în galop pe poteci ocolite, însuşi fiul său Richard îl urmărea. La Chinon regele se simţi atât de bolnav că trebui să-şi întrerupă drumul. Cancelarul său, pe care-l trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întoarse aducându-i lista trădătorilor englezi pe care o găsise la curtea regelui Franţei.

În fruntea listei se afla Ioan, fiul său favorit. Văzându-l pe tatăl său în primejdie, îl trădase şi el. „Mi-ai spus destul - strigă regele. - Nu mă mai sinchisesc nici de mine, nici de lume”. După aceasta începu să delireze şi muri curând în urma unei hemoragii. Henric al II-lea fusese un rege mare, cinic, realist, aspru, dar, în fond, n-a făcut decât bine patriei sale (1154-1189).

„Unui om de stat îi urmă un cavaler rătăcitor”. Richard, supranumit de unii „Inimă de Leu” şi de perigurdinul Bertrand de Born „Richard Da şi Ba”, avea anumite trăsături ale tatălui său, întreaga violenţă a Plantageneţilor, dragostea lor nemăsurată pentru femei şi curajul lor. Dar Henric al II-lea urmărise ţeluri practice şi prudente. Richard căuta aventura şi dispreţuia orice prudenţă. „Viaţa lui a fost ca un acces de furie violentă”.

Poet şi trubadur, prietenul tuturor castelanilor războinici din Perigord, el dorea să joace în viaţă rolul romantic al cavalerului. La începutul regimului feudal a fi cavaler însemna să faci serviciul militar călare, cu obligaţia de a lupta în schimbul unor pământuri. Dar biserica şi poeţii au îmbogăţit acest legământ şi cuvântul acesta, împodobindu-le cu idei mai frumoase. Investirea cavalerului devenise o ceremonie creştină.

Tânărul cavaler lua o baie simbolică de purificare (ca mai târziu cavalerii din Ordinul Băii); sabia lui era depusă pe altar; el trebuia să facă de veghe lângă arme, în capela castelului. Sabia avea două tăişuri, „deoarece cavalerul trebuia cu un tăiş să lovească pe bogatul care oprima pe cel sărac, iar cu celălalt pe cel tare care oprima pe cel slab”. Poporul englez găsea, din nefericire, că faptele cavalerilor erau cu totul departe de această nobilă doctrină. „Bărbaţii aceştia, care ar fi trebuit să-şi folosească forţa împotriva duşmanilor crucii, se întrec în beţie, se lăfăie în lene şi se strică ducând o viaţă scandaloasă. Ei dezonorează numele de cavaler”.

În fapt, cu toate cele câteva trăsături frumoase, niciodată n-au fost războinici mai cruzi decât unii cavaleri ai Evului Mediu. Oraşe întregi, bărbaţi, femei, copii au fost adesea masacraţi de ei. „O oarecare curtoazie faţă de femeile din aceeaşi clasă sau faţă de alţi cavaleri prizonieri şi dezarmaţi”, iată tot ce va subzista din eforturile lăudabile ale bisericii pentru a face războiul mai uman. O pildă desăvârşită a acestei curtoazii superficiale şi a acestei cruzimi profunde ne-o dă Richard Inimă de Leu.

Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu Filip August. Anglia a fost prea puţin interesată de primele două cruciade. Plecaseră mulţime de inşi aventuroşi, dar nici un suveran. În relatările ecleziastice ale vremii se găsesc menţionaţi nenumăraţi englezi care, pentru ispăşirea unei greşeli, juraseră să meargă în cruciadă şi care, în ultima clipă, regretând legământul, îl răscumpărau cu o amendă.

Arhiepiscopul Giffard, dezlegând un penitent de legământul său de cruciat, adaugă: „Sus-numitul John va trebui să cheltuiască, din propria sa avere, pentru a veni în ajutorul Ţării Sfinte suma de 5 şilingi sterlini, atunci când i se va cere din partea papei”. Un cavaler, pentru un adulter comis cu soţia altui cavaler, se angaja să trimită în Ţara Sfântă un soldat pe cheltuiala sa şi să plătească 100 de livre în caz de recidivă.

Spre sfârşitul domniei lui Henric al II-lea, victoriile obţinute de Saladin, căderea regatului Ierusalimului, mişcaseră într-atât creştinătatea încât regele institui o importantă contribuţie, dijma lui Saladin, remarcabilă pentru că a fost primul impozit direct care a grevat toate bunurile, mobile şi imobile, şi nu numai pământul. Dar impozitul acesta era destinat mai curând pentru plata armatelor străine decât pentru trimiterea de englezi în Orient.

Henric al II-lea făgădui că va pleca şi el şi patriarhul din Ierusalim îi aduse cu mare pompă cheile Sfântului Mormânt, dar regele Henric nu s-a îmbarcat niciodată şi, când Gerald de Wales îi reproşă lucrul acesta, el îi răspunse: „Clerul ne invită vitejeşte să ne expunem pericolului, căci el nu primeşte nici o lovitură în lupte şi nu poartă nici o sarcină pe care poate s-o evite”. Entuziasmul şi romantismul nu făceau parte din trăsăturile lui Henric al II-lea. Dar Richard era o fire cu totul deosebită; îndată ce primi moştenirea paternă, goli tezaurul, vându câteva comitate şi se îmbarcă.

Richard şi Filip August, prieteni în aparenţă, rivali în fapt de când Richard moştenise tronul tatălui său, plecară împreună spre Ierusalim; când ajunseră în Sicilia, erau deja certaţi. Richard pierdu multă vreme aşteptând mica flotă pe care ar fi trebuit s-o echipeze pentru el Cele cinci porturi. Cele cinci porturi: Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe şi Romney, jucau pentru marină acelaşi rol ca feudele cavalerilor pentru armată. Regele acordase baronilor din Cele cinci porturi însemnate privilegii, în schimbul cărora ei trebuiau să-i furnizeze corăbii în timp de război.

Expediţia îi dădu lui Richard Inimă de Leu prilejul să-şi arate curajul, dar nu eliberă Sfântul Mormânt. Richard se făcu urât prin insolenţa şi cruzimea sa. Saladin refuzând să răscumpere pe prizonieri, îi sugrumă pe toţi. Vreme îndelungată după războiul acesta, povesteşte Joinville, sarazinii le spuneau copiilor: „Taci, dacă nu îl chem pe regele Richard să te omoare...” În timpul acesta, Filip August, reîntors în Franţa, începu să pregătească războiul împotriva duşmanului său.

Cu tot insuccesul şi cu toate că cea mai mare parte a nobilimii engleze s-a abţinut să participe la cruciade, influenţa lor asupra istoriei Angliei, ca şi asupra întregii istorii a Europei, a fost mare. Aproape totdeauna, în urma unor contacte cu Orientul, spiritul occidental a devenit conştient de propria sa natură şi de propriile sale forţe. Războaiele medice au coincis cu cea mai frumoasă perioadă a gândirii grecilor.

Cruciadele sunt şi ele începutul unei renaşteri europene. Ele determină pentru trei secole centrul comercial şi maritim al lumii. Marsilia, Genova şi Veneţia, puncte de îmbarcare ale cruciaţilor, devin mari oraşe. Se construiesc acolo hanuri pentru pelerini. Poliţia Mediteranei este asigurată de ordinul templierilor şi al cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim, ordine militare care construiesc primele mari flote creştine şi formează prima forţă armată internaţională.

De asemenea, în timpul cruciadelor, creştinii din Anglia şi din Franţa încep să poarte barbă şi să-şi picteze stemele pe scuturi. Cuvinte noi: tobă, trompetă, caisă şi încă alte sute de cuvinte sunt introduse în vocabularul european. În sfârşit, eşecul cruciadelor va avea influenţă asupra viitorului maritim al Angliei, căci bariera Islamului reînchizându-se, va constrânge pe oameni să caute alte drumuri pentru comerţul cu Orientul.

Arta războiului a făcut puţine progrese în timpul acestor lupte. Cavalerii Evului Mediu nu erau tacticieni. Îndată ce zăreau inamicul, se aranjau în trei mari grupe, sau corpuri de bătaie, îşi puneau lăncile în cumpănire, pavăza în poziţie de apărare şi şarjau corpul de bătaie advers. Nici unul nu stătea în rezervă, deoarece se socotea o ofensă pentru un cavaler să nu participe la luptă chiar de la începutul ei. Astfel că lupta nu-i decât o învălmăşeală de cai şi oameni.

Pedestrimea nu joacă nici un rol. În schimb, cruciadele le arată cavalerilor europeni importanţa războiului de asediu. Fortificaţiile de la Saint-Jean-d’Acre opriră armatele creştine şi le provocară pierderi de peste 100.000 de oameni, spune Michelet. Pe atunci avantajaţi erau apărătorii unei cetăţi fortificate, şi nu asediatorii ei. Împotriva unor ziduri de o grosime de 15 până la 30 de picioare, catapultele vremii erau neputincioase. Un castel bine clădit, fără vreo deschizătură aproape de sol, avea o capacitate de rezistenţă care nu era limitată decât de nevoia de aprovizionare. Totuşi, dacă nu era construit pe o stâncă, putea fi minat.

Pionierii lucrau la adăpostul unui acoperiş care-i proteguia de arcaşii apărării. Împotriva acestui fel de atac fură inventate nişte galerii lungi de lemn, cu creneluri, care, aflându-se deasupra asediatorilor, îngăduiau stropirea lor cu substanţe incendiare. Dar galeria însăşi era expusă incendiului; meterezele de piatră şi turnurile de flanc suprimară unghiurile moarte şi făcură iarăşi invulnerabile cetăţile fortificate. Numai descoperirea artileriei va anihila valoarea militară a castelului fortificat. Cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea va fi primul mare exemplu de folosire a artileriei.

La întoarcerea din cruciadă, Richard, considerat periculos de către suveranii Europei, fu făcut prizonier în mod mişelesc de către ducele Austriei şi predat împăratului Henric al VI-lea, care îl reţinu, în dispreţul privilegiului cruciaţilor. Anglia află că regele ei e captiv, că suporta voios captivitatea, îmbătându-şi paznicii, şi că preţul de răscumpărare ar fi de 100.000 de livre. Pentru a aduna această sumă enormă, miniştrii, care înlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai totdeauna absent, se străduiră să repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor societăţii (1193).

Cerură ca banii de scut să fie de 20 de şilingi de fiecare lot de cavaler, un sfert din venitul tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preoţilor. Bisericilor li se cerea vesela de argint şi odoarele de aur, ordinelor monastice lâna tunsă timp de un an. Normandia trebui să plătească aceleaşi taxe. Cu toate aceste impozite împovărătoare, suma adunată fu prea mică. Împăratul consimţi totuşi să-l pună în libertate provizorie pe regele Richard. În absenţa lui, fratele său Ioan încercase să pună mâna pe putere, dar fusese învins graţie intervenţiei energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier, care se dovedi a fi un bun oştean, aşa cum era şi un preot bun.

Richard, la întoarcerea lui, fu primit cu entuziasm şi pompă de cetăţenii Londrei. Dar în loc să arate o îndreptăţită recunoştinţă pentru surprinzătoarea loialitate a supuşilor săi, anunţă îndată noi impozite. Regatul era în pericol. Filip August invadase Normandia; Aquitania se răzvrătea; Anjou şi Poitou înclinau spre Franţa. Pentru apărarea Normandiei, Richard construi una din cele mai frumoase fortăreţe ale timpului: Château-Gaillard, care domina valea Senei. „Am s-o cuceresc, chiar dacă zidurile ei ar fi de fier”, exclamă Filip August.

„Am s-o păstrez, chiar dacă zidurile ei ar fi de unt”, replică Richard. N-a avut timp să-şi ţină făgăduiala. Unul din vasalii săi, vicontele de Limoges, găsind pe câmp, lângă castelul său din Châlus, o podoabă de aur, fără îndoială de origine romană, Richard, susţinu că orice comoară aparţine regelui şi i-o ceru. O ceartă, apoi un război se născură din acest incident minuscul; asediind castelul Châlus, Richard fu rănit de o săgeată, rana i se infectă şi regele muri în cortul său la 6 aprilie 1199.

Corpul fu îngropat la Fontevrault, iar inima în credinciosul său oraş Rouen. Astfel, regele rătăcitor rămase pentru eternitate departe de regatul său. Abia aparţine istoriei Angliei. „Fiu rău, frate rău, soţ rău şi rege rău”, s-a spus despre el. Totuşi, spre a-l judeca, trebuie să se ţină seama de legenda creată în jurul lui, de popularitatea sa şi de fidelitatea poporului său. A fost, fără îndoială, ca unii condottieri de pe vremea Renaşterii sau ca unii „libertini” din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desăvârşit al unui tip uman astăzi condamnat, dar pe care opinia publică îl accepta atunci.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …