Figuri de boieri din timpul Revoluţiei din 1821: Grigore Brâncoveanu, Dionisie Lupu, Grigore Băleanu şi Alexandru Filipescu-Vulpe

Despre unii dintre marii boieri, precum Grigore Brâncoveanu (refugiat la Braşov la începutul lui martie), Dionisie Lupu şi Alexandru Filipescu-Vulpe (rămaşi în Bucureşti, în guvernul care s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu), nu s-ar putea spune - cu toate oscilaţiile lor - că n-au contribuit cu nimic la cauza revoluţiei naţionale româneşti, mai precis, la prăbuşirea regimului fanariot.

În ansamblu, acţiunile lor politice nu se pot defini drept eteriste, deşi, uneori, ei au promis ajutor eteriştilor ori s-au arătat a fi simpatizanţi ai principelui Alexandru Ipsilanti. Inserăm aici o privire generală asupra acţiunilor acestor boieri. În timpul ultimilor domni fanarioţi, prinţul Grigore Brâncoveanu, pe care mulţi contemporani l-au lăudat pentru onestitate, chibzuinţă şi simţire patriotică, şi-a format un partid boieresc de relativă opoziţie faţă de stăpânirea grecească.

Un raport al lui Fleischhackl, din iulie 1813, vorbeşte despre represaliile ordonate de domnitorul Caragea împotriva unor boieri pământeni care îi erau ostili. Astfel, prinţul Brâncoveanu, un om „atât de bine intenţionat pentru patria sa”, a fost înlăturat din funcţia de vistier al Valahiei, fapt care „a revoltat pe toţi localnicii”. Boierul Constantin Bălăceanu a fost exilat la Castoria, în Albania, iar lui Grigore Ghica şi altora li s-a dat domiciliu forţat, pentru că au reclamat pe domn la Poartă, „acuzându-l ca ruinează ţara prin stoarceri nemaipomenite”.

Raportul descrie lipsa de popularitate a domnului, cauzată mai ales de introducerea unei fiscalităţi excesive. Caragea „s-a înconjurat de oameni hrăpăreţi, necinstiţi şi puţin inteligenţi care - parte sunt înrudiţi cu el, parte au ştiut să i se vâre pe sub piele - îşi permit într-adevăr stoarceri revoltătoare, în numele său”....„Aşa, de exemplu, supusul valah, care în conformitate cu ultimul tratat de pace încheiat între Rusia şi Poartă ar trebui să fie liber de toate dările timp de doi ani, este ruinat prin impozite recent inventate şi purtând alte nume; procesele se judecă numai în favoarea acelora care plătesc mai mult”... (etc.). „Nu-i de mirare deci că atât poporul, cât şi proprietarii funciari (o parte din boierii pământeni) se plâng de stăpânirea actuală şi, prin urmare, de persoana care stă în fruntea ei”.

Unele acte ale lui Grigore Brâncoveanu anticipează mişcarea antifanariotă de la 1821. La sfârşitul domniei lui Caragea, el s-a aflat în fruntea grupului de boieri care a cerut Porţii slăbirea jugului grecesc şi întărirea vechilor privilegii ale ţării; totodată, este probabil că se gândea, încă de pe atunci, la foloasele ce se puteau aştepta - din punctul de vedere al boierilor pământeni şi al său personal - de la o acţiune de masă, antifanariotă. Sub domnia lui Alexandru Suţu, Gr. Brâncoveanu s-a pronunţat pentru înlocuirea treptată a lefegiilor străini (arnăuţii) printr-un corp numeros de panduri (3.000), în miliţia ţării; propunerea a fost însă respinsă.

Nu o dată, el a făcut opoziţie consulului Pini, care îşi unise interesele cu ale lui Alecu Suţu. E concludent conflictul ce s-a iscat între ei la începutul anului 1821, în privinţa succesiunii la tron. Pini a intervenit la Poartă ca tronul să se dea lui Nicolae Suţu, beizadeaua domnitorului ce era pe moarte, iar banul Grigore Brâncoveanu s-a manifestat împotrivă. În acelaşi timp, el a intrat în legături cu Tudor Vladimirescu, promiţându-i că va sprijini acţiunea pandurilor.

Pe de altă parte, spre sfârşitul anului 1820, din considerente diplomatice, Grigore Brâncoveanu a acceptat iniţierea sa în Eterie, punând condiţia să nu se afle, ci faptul să rămână „foarte secret”. Aceasta nu înseamnă însă - ne avertizează colonelul Gheorghe Cantacuzino - că ar fi solicitat protecţia prinţului Alexandru Ipsilanti, şeful Eteriei, pentru câştigarea vechilor drepturi ale Ţării Româneşti. I.P. Liprandi afirmă că Brâncoveanu - ca şi ceilalţi boieri - „era sigur că întreprinderea grecilor nu va fi niciodată încununată de succes”.

Fugind la Braşov, la 28 februarie 1821 (după I. Dârzeanu şi Fleischhackl, cauza fugii a fost aflarea veştii despre intrarea lui Alexandru Ipsilanti în Moldova şi despre actele lui Vasile Caravia la Galaţi), el nu s-a lăsat influenţat nici acolo de Pini, spre deosebire de mulţi boieri din emigraţie. În dezacord cu orientarea politică pe care acest consul căuta s-o imprime boierimii, prinţul Brâncoveanu - împreună cu C. Bălăceanu, Grigore Ghica şi alţi câţiva boieri - a cerut sprijinul Austriei. Dorinţa sa - deosebită de cea a eteriştilor - era, pare-se, să nu se producă, în mod unilateral, intervenţia ţaristă în Principate, ci soarta ţărilor române să se decidă prin buna înţelegere dintre Turcia, Rusia şi Austria.

La 22 martie / 3 aprilie, Fleischhackl, aflat la Braşov, i-a raportat lui Metternich că boierii sus-numiţi s-au înţeles să solicite printr-un memoriu ocrotirea împăratului Francisc I, în vederea normalizării situaţiei din Valahia. Ei speră într-un „extrem de necesar ajutor din partea Austriei”, întrucât ţara lor, mărginită - în afara Imperiului otoman - doar cu Austria, nu trebuie să fie lăsată, cu totul, în seama unei singure puteri străine. („...Hoffen diese Bojaren, eine hochst benothigende Hulfe und Unterstutzung von Seite Osterreichs, welchem allerdings daran gelegen seyn musse, daB die Wallachey nicht ganz einer fremden Macht uberlassen werde”...). Rapoartele consulare austriece au înregistrat în câteva rânduri statornicul „ataşament pentru Austria” al prinţului Grigore Brâncoveanu (fapt relevat şi de Liprandi).

Figura mitropolitului Dionisie Lupu este mai contradictorie şi, drept armare, mai controversată. Ca prim mitropolit pământean (1819-1821), după un lung şir de mitropoliţi greci, el a contribuit la dezvoltarea învăţământului românesc. Totuşi, Tudor Vladimirescu l-a criticat cu asprime în primul său arz către Poartă. Explicaţia acestei critici stă în faptul că Dionisie se manifestase nu numai ca promotor al culturii naţionale, dar şi - pe de altă parte - ca jefuitor al norodului. Conduita mitropolitului ilustra teza lui Tudor că regimul contestat de răsculaţi era rău „din pricina unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”.

Îndată ce Alexandru Suţu a ocupat domnia, boierii „au întocmit cu dânsul prădarea şi stingerea ţării”. Dionisie Lupu a cumpărat scaunul de mitropolit, şi apoi, „îndatorat fiind domnului Suţul”, „cu totul s-au plecat relelor voinţi ale domnului şi au prădat ţara ca să-l mulţumească, toate cererile lui cele nesăţioase şi nedrepte le iscăleşte ca pe nişte drepte şi pre norod îl împilează de le împlineşte” (Arzul adresat înaltei Porţi la 23 ianuarie 1821).

Într-adevăr, pentru postul de mitropolit, Dionisie Lupu a trebuit să plătească domnitorului, lui Pini şi unor boieri peste 500.000 de lei (după altă versiune, domnitorul a primit de la el un milion, iar consulul 100.000 de piaştri), sumă pe care şi-a răscumpărat-o ulterior, prin perceperea de taxe de la preoţi. („Mitropolitul actual îşi permite acţiuni necuviincioase - scrie consulul prusian I. Marco, în septembrie 1819: între altele, el a obligat pe toţi preoţii să-i plătească un impozit anual de 50-60 de piaştri de persoană, ceea ce îi aduce un venit enorm, deoarece în întreaga Valahie există cu siguranţă 10.000 de preoţi”). Se-nţelege că preoţii, la rândul lor, obţineau banii, în mare măsură, din avutul ţăranilor.

Tot în vederea numirii sale ca mitropolit, lui Dionisie i s-a cerut să dea o declaraţie de fidelitate faţă de domn şi faţă de consulul Pini. Acest act din 22 aprilie 1819 nu poate constitui însă, în nici un caz, o dovadă a aderării mitropolitului la Eterie, mai ales dacă se ţine seama de faptul că domnitorul nu era nici el eterist (iar punctul II al înscrisului sus-menţionat prevedea „desăvârşită abţinere de orice partid şi de intrigi”...).

De altfel, e de observat că odată ajuns cap al bisericii, Dionisie a manifestat unele atitudini de independenţă, ce veneau în contradicţie cu voinţa şi interesele celor doi guvernanţi. În octombrie 1820, el s-a numărat printre boierii care s-au opus - deşi nu până la capăt - acaparării pământurilor oraşului Târgovişte de către domnitor, în asociere cu Pini. Fleischhackl a precizat, într-un raport din 22 ianuarie / 3 februarie 1821, că mitropolitul Dionisie, împreună cu banii Brâncoveanu, Ghica, Creţulescu şi alţi câţiva boieri nu făceau parte din partidul lui Pini.

Când Tudor a pornit revoluţia, Dionisie Lupu s-a temut de el, văzându-se stigmatizat în acte precum arzul către Poartă şi cererile norodului românesc, şi aflând apoi că, în cursul tratativelor din luna februarie dintre răsculaţi şi trimişii guvernului, căpetenia ţărănimii i-a cerut capul, atât lui cât şi altor boieri, acuzaţi pentru asuprirea sătenilor. Nu-i de mirare deci că, la apropierea oştirii pandurilor de capitală, mitropolitul, în calitatea sa de preşedinte al divanului din Valahia, a plănuit să neutralizeze puterea lui Tudor prin aceea a lui Ipsilanti: E probabil că el, fără a fi eterist, l-a invitat pe şeful Eteriei să vină în Bucureşti.

Tot Dionisie va fi fost iniţiatorul memoriului din 18 martie al boierilor rămaşi în capitală către ţar, în care se solicită intervenţia militară a Rusiei. Pare a fi adevărată şi afirmaţia, făcută mai târziu de Dionisie, că, pe la mijlocul lui martie 1821, el ar fi vrut să se retragă din Bucureşti, urmând exemplul boierilor ce se refugiaseră la Braşov. Dacă n-a fugit din capitală, odată cu caimacamii lui Scarlat Callimachi, cauza este - după cum declară el însuşi - că bimbaşa Sava „m-a privat de libertate... ţinându-mă închis la Mitropolie, sub pretextul amăgitor că prezenţa mea era necesară pentru a reţine poporul în marginile datoriei...”.

La 21 martie, când Tudor a intrat în Bucureşti, mitropolitul se afla sub paza oamenilor lui Sava şi Iordache, la Mitropolie. Spre a lua în stăpânire Ţara Românească, Alexandru Ipsilanti avea nevoie de concursul preşedintelui divanului. De aceea Sava, executând ordinele şefului Eteriei, a transmis, la 22 martie, boierului Alexandru Filipescu-Vulpe - delegatul lui Tudor - declaraţia că nu va preda nici mitropolia, nici pe mitropolit decât lui Ipsilanti. Tocmai în zilele când era ţinut sub supravegherea eteriştilor, Dionisie Lupu a fost înştiinţat oficial de consulatul Rusiei că împăratul Alexandru dezaprobă mişcările din Principate.

La 17 martie, Alexandru Pini, înainte de a părăsi ţara, i-a trimis o declaraţie ce arăta poziţia Curţii de la Petersburg - de solidarizare cu Poarta împotriva răzvrătiţilor - şi i-a cerut s-o popularizeze „în auzul întregului principat”. La 23 martie, Eustaţie Kotov, dragomanul aceluiaşi consulat, a comunicat mitropolitului conţinutul ultimelor scrisori primite de la ambasada din Constantinopol: baronul Stroganov reafirmă că între cele două imperii domneşte o deplină armonie, şi anunţă că în curând vor veni în Principate trupe otomane pentru reprimarea rebelilor, cu aprobarea ţarului; pe de altă parte, patriarhul de la Constantinopol trimite o carte de afurisenie împotriva răzvrătiţilor care nu depun armele. Odată cu aceste înştiinţări, E. Kotov a reamintit mitropolitului obligaţia sa, încă neîmplinită, de a promulga declaraţiile făcute de purtătorii de cuvânt ai guvernului ţarist şi de a difuza anatema pronunţată de patriarhul de la Constantinopol.

Reproşul adresat de E. Kotov lui Dionisie (că nu a adus încă la cunoştinţa publică nota consulului Pini din 17 martie, îndreptată „împotriva începătorilor răzvrătirii”) nu ni se pare definitoriu pentru atitudinea mitropolitului, care nu mai era liber să acţioneze contra răsculaţilor, după ce caimacamii lui Scarlat Callimachi şi celelalte autorităţi se retrăseseră din capitală.

În realitate, însuşi consulul Pini se făcuse vinovat faţă de guvernul imperial, amânând până la 17 martie (ziua plecării sale din Bucureşti) lansarea proclamaţiei de dezavuare a mişcării eteriste de către Rusia; la drept vorbind, el a abandonat această sarcină în mâinile lui Dionisie. Când mitropolitul a dispus ca anatema patriarhului să fie citită în 3 biserici din Bucureşti (la 27 martie), faptul a fost împiedicat, la una din biserici (Sf. Ioan), de către Iordache Olimpiotul, care, sosind acolo, l-a întrerupt pe preot şi l-a trimis acasă.

De importanţă deosebită este evenimentul de la 23 martie: Dionisie Lupu - împreună cu ceilalţi boieri rămaşi în Bucureşti - a acceptat puterea lui Tudor, deşi avea şi alte posibilităţi de a acţiona. Putând alege între unirea cu Ipsilanti şi unirea cu Tudor, el s-a decis pentru cea de a doua cale (chiar dacă, în unele momente, oscilaţiile sale vor reapărea, şi, de frică, va încerca de câteva ori să fugă din capitală).

Împăcarea mitropolitului cu Tudor are această semnificaţie: preşedintele divanului aderă la obiectivele antifanariote enunţate de comandantul pandurilor şi, sub influenţa acestuia, va lua poziţie faţă de ocuparea ţării de către eterişti. Ignatie Iacovenco scrie la 14 aprilie 1821 (din Braşov): „Mitropolitul, doi episcopi şi câţiva boieri încă mai ţin cu Tudor în Bucureşti pentru o acţiune comună, deşi Vladimirescu în întâia sa proclamaţie îşi manifestase ura contra Înalt Prea Sfinţiei Sale”.

Cum s-a produs această împăcare? Principiile de politică externă afirmate de Tudor, la venirea să în capitală, erau întru totul raţionale şi oportune. El recunoştea (ca şi până atunci) suzeranitatea Porţii, invita pe Ipsilanti să părăsească principatul, arăta ca duşmani ai Ţării Româneşti pe fanarioţi şi pe sprijinitorii lor, lansa îndemnuri la solidaritate naţională. Fără îndoială că cei ce aveau un oarecare orizont politic şi nu erau lipsiţi de simţire patriotică îşi vor fi dat seama de înţelepciunea acestor principii, singurele care puteau să asigure conservarea naţiunii şi să deschidă perspective regenerării ei, în condiţiile grele când imperiul ţarului şi cel otoman conlucrau la „pacificarea” Principatelor.

În ciuda declaraţiilor făcute la 22 martie de către garda eteristă de la mitropolie, că Sava nu va da pe mitropolit decât în mâinile lui Ipsilanti, se pare că Dionisie Lupu a participat la şedinţa divanului din 23 martie, în care s-a recunoscut autoritatea lui Tudor. (Cert este că Dionisie a semnat „cartea de adeverire” dată de boieri căpeteniei pandurilor). Această acţiune a mitropolitului n-a putut avea loc împotriva voinţei sale.

Dionisie a căutat să-şi creeze o acoperire, scriind lui Kotov, la 25 martie, că „ne-au venit altă silă şi mai mare (din partea lui Tudor), cărora nemaiputând mai mult a să împotrivi cei închişi în mitropolie cu războinicile mijloace, în urmă s-au primit şi fără a vrea”. În acelaşi timp, el a cerut azil consulatului austriac, plângându-se (lui Udrizki) că a fost somat, sub ameninţări, să se unească cu Ilarion, omul lui Tudor.

Desigur, Vladimirescu a exercitat presiuni asupra mitropolitului, pentru a-l determina să treacă de partea sa. Însă trebuie avut în vedere faptul că şeful pandurilor n-a ocupat mitropolia imediat după intrarea sa în Bucureşti, ci a lăsat-o în mâinile ostaşilor lui Sava, până pe la începutul lui aprilie, evitând astfel o ciocnire armată. Prin urmare, la 23 martie, Dionisie, putând fi apărat de Sava, avea posibilitatea să nu se supună lui Tudor. Dacă el s-a decis, după unele ezitări, să-şi dea con-simţământul la acţiunea lui Vladimirescu, semnând „cartea de adeverire” oferită de divan conducătorului mişcării, cauza n-a fost doar constrângerea exercitată de răsculaţi, ci trebuie să fi fost şi aderarea de bunăvoie a mitropolitului la politica antifanariotă.

Tot la 23 martie / 4 aprilie, Dionisie a participat la o consfătuire a boierilor ce s-a ţinut în casa marelui spătar Grigore Băleanu. El a fost escortat până acolo de căpitanii eterişti Iordache Olimpiotul, Ghencea-aga şi delibaşa Mihali, împreună cu 50 de arnăuţi înarmaţi. În aceste condiţii, nu e de mirare că boierii au redactat un act către Tudor, rugându-l să ajungă la înţelegere cu Ipsilanti.

Mitropolitul era un om fricos (relatează Liprandi), lucru ce se vede dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o Tudor (la 3 aprilie), spre a-l îmbărbăta şi a-l îndemna să nu fugă din Bucureşti, căci îi va da 500 de panduri pentru paza sa personală. „Suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră”... Gândul lui Dionisie de a abandona colaborarea cu Tudor, abia începută, e explicabil, grija lui cea mai mare fiind aceea de a nu se compromite, fie faţă de Rusia, fie faţă de Poartă. Exercitarea funcţiei de preşedinte al divanului, în condiţiile când puterea ajunsese în mâinile răsculaţilor, era o situaţie plină de riscuri.

Înfricoşat de răspunderea pentru actele sale, Dionisie Lupu căuta să se retragă din capitală sau să-şi creeze acoperiri. El ar fi vrut ca reşedinţa divanului să se mute la Câmpulung, ceea ce însemna, pentru boieri, câştigarea unei anumite independenţe în raport cu răsculaţii, şi, totodată, mai multă siguranţă, datorită apropierii de graniţa cu Austria; căci boierii aveau „temere nu care cumva şi, ivindu-să oştire otomanicească în ţară, să li să întâmple vreo primejdie de viaţă în pripa furiei” (I. Dârzeanu). Fiindcă Vladimirescu şi poporul s-au opus plecării divaniţilor (în zilele de 3 şi 4 aprilie), mitropolitul Dionisie a acceptat să rămână, cerând însă (după spusele lui Fleischhackl) ca Tudor şi pandurii să se retragă din Bucureşti. Probabil, se spera că, în felul acesta, va putea fi evitată ocupaţia otomană.

În cele din urmă s-a ajuns la o altă soluţie: Pe la mijlocul lui aprilie, boierii care constituiau divanul (mitropolitul, vistierul Alecu Filipescu, vornicul Alexandru Nenciulescu, logofătul Gheorghe Slătineanu etc.) au fost închişi în casele lui Dinicu Golescu numite Belvedere, situate în afara oraşului, înspre Cotroceni, şi puşi sub paza unui detaşament de 150-300 de panduri, comandaţi de căpitanul Simion. Luând această măsură, Tudor zădărnicea încercările lui Ipsilanti de a-şi subordona guvernul ţării: divaniţii aveau să rămână în apropierea şi sub ascultarea căpeteniei ţărănimii.

Unul dintre ei, episcopul Ilarion, unindu-se cu adevărat cu Tudor, fusese luat de acesta în tabăra sa de la Cotroceni şi folosit ca sfetnic; ca atare, Ilarion trebuie numărat între fruntaşii mişcării pandurilor. Este de notat că (potrivit relaţiunii lui Liprandi), divanul n-a fost mutat la Belvedere împotriva voinţei sale, ci ca urmare a înţelegerii dintre Vladimirescu şi boieri. Mai ales mitropolitul, temându-se să nu ajungă iarăşi prizonierul lui Sava, care l-ar fi putut preda turcilor, a insistat pentru punerea divanului sub supravegherea unei gărzi de panduri; desigur, prin aceasta se putea crea impresia că toate actele sale din perioada colaborării cu răsculaţii n-au fost deloc libere, ci datorite constrângerii.

Cert este că o serie de date vorbesc despre solidarizarea - voluntară sau silită - a lui Dionisie Lupu cu Adunarea norodului. Astfel, el a definitivat textul arzului către Poartă din 27 martie, prin care boierii Ţării Româneşti se declarau a fi alături de Tudor şi de norodul ce s-a ridicat „pentru dreptăţile şi priveleghiurile ce din vechime au avut ţara aceasta”, dar care s-au pierdut sub stăpânirea fanariotă. Pentru participarea sa la întocmirea acestui act, favorabil mişcării pandurilor, precum şi pentru întreaga sa colaborare cu insurgenţii, mitropolitul va fi mustrat prin scrisori de către autorităţile otomane şi de către consulul Pini.

Sub influenţa lui Tudor, Dionisie a scris caimacamilor lui Scarlat Callimachi, refugiaţi la Giurgiu, vorbindu-le despre privilegiile şi drepturile Ţării Româneşti, lucru ce i-a fost reproşat apoi de către amintiţii caimacami. Cu autoritatea sa de preşedinte al divanului, Dionisie a încercat să oprească invazia otomană. De asemenea, îşi va fi dat adeziunea la scrisoarea trimisă de divan - şi prin el de către Tudor - lui Alexandru Ipsilanti, la 14 aprilie, scrisoare ce dezaproba acţiunea eteriştilor din Ţara Românească.

La 30 martie, „din porunca mitropolitului”, egumenul mănăstirii Cotroceni a dat 2.300 de groşi - ca „aconto” - pentru nevoile oştirii pandurilor. În materie de politică externă, câtă vreme a colaborat cu Tudor, mitropolitul Dionisie n-a fost duşmanul Turciei, căreia i-a recunoscut calitatea de putere suzerană. Dintre boierii divaniţi rămaşi în Bucureşti, în perioada când s-a aflat aici Adunarea norodului, vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe a fost - cu excepţia episcopului Ilarion - cel mai apropiat de Tudor, după cum dovedesc scrisorile pe care i le-a adresat comandantul oastei pandurilor, între 20 martie - 14 mai.

Din aceste acte, numitul boier ne apare ca având atribuţia de principal organ executiv al noului regim: era chemat să împlinească dispoziţiile, cererile sau recomandările lui Tudor, în chestiuni politice sau referitoare la administraţia ţării şi la întreţinerea oştirii. Cum se explică rolul deosebit de important jucat de Alexandru Filipescu („ce fameux cooperateur de la revolution, M. Aleko de Philippesko, surnomme Vulpe (renard)) în cadrul cârmuirii revoluţionare a lui Vladimirescu, colaborarea marelui vistier cu Adunarea norodului?

Liprandi accentuează că actele de solidarizare cu răsculaţii ale acestui boier nu trebuie socotite ca datorate unei constrângeri din partea lui Tudor. EL n-a vrut să plece din Bucureşti, în împrejurările create de revoluţia pandurilor, fiindcă îşi avea planurile sale. Dorea surparea regimului fanariot, cu gândul că va putea ocupa el însuşi tronul Ţării Româneşti, cu aprobarea sultanului. „Acest boier şiret, poreclit pe drept cuvânt Vulpe... plănuia nici mai mult nici mai puţin decât să ajungă domn”: înşela deci pe Tudor, „gândindu-se numai la profiturile sale personale”.

Desigur, el căuta să apere drepturile boierimii. Independent de intenţii, e vădit însă că, măcar prin o parte din actele sale, el a stat în ajutorul acţiunii lui Tudor. Astfel, se cuvine a fi subliniată contribuţia sa la instaurarea puterii lui Vladimirescu: documentele ni-l arată ca emisar al şefului pandurimii, convocând divanul pentru a se consfătui şi a trata cu căpetenia norodului răsculat.

Este posibil ca Al. Filipescu-Vulpe să fi contribuit la finanţarea mişcării, încă din ianuarie, când Tudor a plecat să ridice pandurimea. Cu şi mai multă îndreptăţire se poate presupune că, în perioada 20 martie - 15 mai, când Tudor a ţinut ocupată capitala şi când el adresa cereri de bani vistieriei secătuite („Cocoane Alecule, ticăloşii de panduri sunt în pieile goale. Ci pentru pomenirea d-v, chibzuieşte de niscaiva bani de a li să da să cumpere barem câte o cămaşă de această sfântă zi” fa Paştilor]...), Alexandru Filipescu-Vulpe a fost pus în situaţia nu numai de a semna ordine de plată şi de a gira împrumuturi pe seama vistieriei, dar chiar şi - uneori - de a da el însuşi bani cu împrumut vistieriei, pentru înzestrarea armatei şi pentru împlinirea obiectivelor urmărite de Tudor şi de Adunarea norodului.

În 1831, precum şi în anii următori, numitul boier a cerut statului despăgubiri pentru banii cheltuiţi de el în 1821, când îndeplinea legal funcţia de mare vistier (cu grija - precizează el - de a nu „lăsa ţara la hrăpirile răzvrătitorilor”): atunci - arată petiţionarul - „casa statului era goală”, căci „birul nu se mai putea scoate” şi „judeţele nu se mai supunea(u) la vreun frâu sau pravilă”; cererile „răzvrătitorilor” erau „covârşitoare” şi, faţă de ele, „împotrivire învederată era cu neputinţă a se arăta”.

Pretenţiile băneşti ale fostului vistier au rămas însă, până la urmă, nesatisfăcute, respingerea lor fiind motivată prin argumente, din care se deduce învinuirea lui Filipescu pentru atitudinea sa de la 1821. Cităm din rapoartele comisiilor de anchetă: „Iar vreo voie sau întărire din partea stăpânirii [a divanului] nu se vede dată dumnealui vornicului Filipescu, spre a face împrumutări de bani pe seama vistieriei”... „D. vornic nu poate a avea drept de despăgubire după înscrisurile ce au înfăţişat, căci prin acestea se înţelege că zarafu orânduit [în acel timp] au şi răspuns din banii vistieriei, iar nu că s-au împrumutat dumnealui, la care nici nu era volnicit prin acel în scris ordin al acei ocârmuiri de atunci a se împrumuta” (e vorba de ordinul de numire a lui Filipescu-Vulpe în postul de mare vistier, emis la 10 martie 1821, semnat de caimacamii Constantin Negri şi Ştefan Vogoridi, precum şi de principalii boieri divaniţi). Dacă, la 1821, o parte din divan a rămas la Bucureşti, aceasta se datorează, după Liprandi, în special manevrelor şi planurilor marelui vistier: „Filipescu-Vulpe a reuşit să oprească pe mitropolit şi odată cu el să păstreze divanul, iar mutarea sa benevolă la Belvedere a înfăţişat-o compatrioţilor ca o constrângere din partea lui Tudor, şi prin aceasta se justifica el în faţa compatrioţilor săi, care părăsiseră Bucureştii şi care îl chemau la ei”...

Care era atitudinea marelui vistier în problemele de politică externă? Din mai multe cronici ale anului 1821 se deduce că Al. Filipescu-Vulpe a fost partizan nu al luptei cu turcii, ci al unor relaţii de bună înţelegere cu ei. Această concluzie a fost desprinsă din documente şi de I.C. Filitti. Din scrisorile pe care comandantul pandurilor, instalat în capitală, le-a trimis lui Alecu Filipescu, reiese acordul dintre ei în ceea ce priveşte poziţia Ţării Româneşti faţă de Turcia: necesitatea de a face eforturi pentru a ajunge la înţelegere cu Poarta, determinând-o să aprobe revendicările antifanariote ale românilor.

Se poate spune că, în timpul cât a stat la Bucureşti Adunarea norodului, boierii divaniţi aflaţi în capitală au căzut de acord cu noul şef al statului ca ţara să păstreze bune raporturi cu turcii. Înţelegând că Rusia nu va declara război Imperiului otoman şi temându-se de o invazie turcească, divanul din Bucureşti nu putea dori unirea cu eteriştii. În faţa acestei interpretări se ridică şi unele dificultăţi (în special, schimbările de atitudine ale boierilor), pe care le analizăm în continuare.

Dintre boierii ocârmuitori, trebuie să menţionăm cazul aparte al marelui vornic şi spătar Grigore Băleanu, care şi-a pus speranţe în acţiunea principelui Alexandru Ipsilanti şi i-a adus servicii. Astfel, pe la 11-12 martie, el a participat personal la efectuarea rechiziţiilor de fân, orz, făină etc., ordonate de Ipsilanti, care se afla încă la Focşani. După intrarea în Bucureşti a Adunării norodului, în casa lui Grigore Băleanu s-a ţinut o consfătuire a unor boieri (23 martie), la care a fost condus şi mitropolitul de către ofiţerii eterişti Iordache Olimpiotul, Ghencea-aga şi delibaşa Mihali. După cum am spus şi mai sus, cu acest prilej s-a redactat o scrisoare către Tudor, conţinând rugămintea ca şeful pandurilor să cadă la înţelegere cu Alexandru Ipsilanti.

După câteva zile, Grigore Băleanu s-a retras din guvern şi a părăsit capitala spre a putea colabora cu şeful Eteriei. La 10 aprilie, aflat la Câmpulung, el i-a trimis lui Ipsilanti, la „porunca şi îndemnul” acestuia, ciorna unui memoriu către ţar, în care se cerea, în numele poporului român, intervenţia Rusiei pentru răsturnarea completă a stăpânirii otomane asupra Ţării Româneşti. De la Câmpulung, Băleanu, influenţat de eterişti, „ar fi scris către boierii ţării ca să vie acolo, fiindcă acolo să cade a fi scaunul domniei” (după cum aflăm dintr-o scrisoare datată 28 aprilie 1821 şi atribuită de unii lui Gheorghe Lazăr). O dovadă că Băleanu s-a afiliat Eteriei, trădându-l pe Tudor, este faptul că şefii eterişti l-au invitat să preia conducerea oştirii pandurilor, după arestarea lui Vladimirescu.

Check Also

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele – nu o dată contradictorii – de la 1821, precum şi istoriografia …

Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte …

Ecoul mişcării revoluţionare din 1821 din Oltenia printre românii din Transilvania

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a trezit printre românii din Transilvania un ecou atât de puternic, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …