Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, divaniţii au trimis o declaraţie baronului Stroganov, spre a fi predată Porţii, în care arătau că tot ce au făcut în împrejurările de atunci, sub influenţa şefilor insurecţiei, s-a datorat utilizării forţei de către aceştia. Desigur, o astfel de declaraţie era dictată, în mare măsură, de dorinţa boierilor de a nu se compromite faţă de Rusia şi Turcia.

În jurul datei de 10 aprilie, Tudor şi boierii au ţinut consfătuiri cu căminarul Alecu Aslanoglu, ce venise la Bucureşti cu un mesaj către divan, din partea caimacamilor lui Scarlat Callimachi, aflaţi la Giurgiu. Cu această ocazie, la propunerea lui Tudor, s-a întocmit un memoriu către guvernul turc, conţinând revendicarea ca fanarioţii să fie excluşi de la domnie, iar pentru cazul când această cerere n-ar putea fi luată în considerare, principii greci să-şi aibă reşedinţa în Turcia, la Constantinopol sau la Rusciuc.

Petiţia a fost dată căminarului Alecu, spre a fi înmânată paşei de Giurgiu şi trimisă, prin acesta, la Poartă. Boierii au semnat actul cu greutate. Cererea fiind îndrăzneaţă, ei au căutat să se lepede de răspundere. Au declarat căminarului Alecu, în prezenţa lui Udrizki, că „toate măsurile pe care Tudor le-ar lua împotriva Porţii, în aparenţă de comun acord cu ei, trebuie considerate ca fiind luate fără libera lor voinţă şi impuse prin constrângere”.

Despre atitudinea instabilă a boierilor vorbesc multe documente. Deşi nu se împăcau cu guvernarea şi exploatarea Principatelor de către fanarioţi, boierii pământeni, speriaţi de revoluţie, au manifestat nu o dată tendinţa de a face cauză comună cu fanarioţii, împotriva spiritului revoluţionar. Un raport expediat din Constantinopol la 9/21 aprilie, de către von Miltitz, ministrul Prusiei în capitala Imperiului otomon, consemnează demersul boierilor la Poartă în favoarea fanarioţilor: „Vladimirescu a adresat un nou act de supunere Porţii, cerând doar ca patria lui să fie eliberată pe viitor de stoarcerile grecilor; boierii din cele două Principate au oferit însă [turcilor], cu câteva zile mai înainte, capetele lui Ipsilanti şi Vladimirescu, angajându-se să restabilească autorităţile legitime, cu condiţia unei amnistii generale pentru toţi grecii, şi anume pentru fanarioţi, care ar trebui să-şi păstreze influenţa în Principate. Această din urmă cerere, pentru care s-a încercat să se obţină şi sprijinul ministrului Rusiei, nu va găsi desigur primire favorabilă la Poartă”.

În tot cursul evenimentelor din 1821, jocul boierimii a fost dublu. Iată cum s-au manifestat schimbările de atitudine în cererile de restabilire a ordinii în Ţara Românească, adresate fie Turciei, fie Rusiei, de către boierii refugiaţi la Braşov: Sultanul este rugat „să binevoiască majestatea sa... să fie nimiciţi aceşti criminali tâlhari” - atât „Tudor cu tovarăşii săi”, cât şi „răufăcătorii străini” (9 mai); apoi i se aduc mulţumiri „din adâncul sufletului şi inimii, fiindcă s-a milostivit..., trimiţând nebiruitele oştiri împărăteşti pentru pedepsirea şi nimicirea răsculaţilor” (23 iunie).

„Este foarte de trebuinţă ca... tâlharii apostaţi să fie cumplit nimiciţi”, scriu aceiaşi boieri caimacamului C. Negri (12 iunie). Pe de altă parte, ei se plâng ţarului de dezastrul năvălirii turceşti, implorând milă şi ajutor pentru „omenirea chinuită în mod tiranic în centrul Europei” (1 iunie şi 12 iulie). La 10 august 1821, boierii din Bucureşti, printre care şi unii recent întorşi din Transilvania, au trimis o nouă scrisoare de mulţumire către înalta Poartă: „...Nu suntem vrednici după cuviinţă a mulţumi prea milostivului nostru împărat pentru această nemărginită milă ce au arătat către săraca ţeară, de au izbăvit-o din mâinile ţăranilor hoţi, ce năvălise cu mare vrăjmăşie şi răutate asupra ci, ca nişte fiare sălbatice şi înveninate”...

În vara anului 1821, după ocuparea Principatelor de turci, boierii refugiaţi la Braşov doreau normalizarea situaţiei, adică restabilirea vechiului regim, spre a-şi relua funcţiile. Chiar şi banii B. Văcărescu şi Grigore Ghica, care sprijiniseră pornirea lui Tudor Vladimirescu, aşteptau acum revenirea cârmuirii fanariote. Numai un grup de tineri boieri, încurajaţi de banul Grigore Brâncoveanu, înţelegea să acţioneze prin mijloace diplomatice - demersuri la Constantinopol - „ca să scape nenorocita noastră patrie din ghearele sălbaticelor fiare fanariote”.

Cităm dintr-o scrisoare trimisă din Braşov de un partizan al continuării luptei naţionale antifanariote. După autorul acestei scrisori, principalul adversar al acţiunii antifanariote era Pini: La Braşov, „i-am găsit pe boieri într-o neînţelegere mai mare ca oricând; numai banul Brâncoveanu consimţea la orice lucru de folos obştesc, iar banul Văcărescu şi Ghica având drept conducător şi inspirator în orice acţiune pe Bellu, aşteaptă cârmuirea fanariotă absolută ca să poată primi din nou visteriile şi spătăriile. Filipeştii, Samurcaş, Alecu Ghica, Mavru şi Buzoianu, fiind inspiraţi de Pini, aşteaptă de la măria sa Alexandru măriri şi onoruri, iar de la Pini directive cum să lucreze...”.

Aşadar, în timpul revoluţiei din 1821, nu s-a format un partid boieresc stabil, care să-l sprijine cu consecvenţă pe Vladimirescu, deşi se pare că majoritatea boierilor pământeni doreau să scape de turco-fanarioţi, ca să rămână ei spoliatori neconcuraţi ai ţării, într-un stat al lor. Boierii rămaşi în Bucureşti i-au fost lui Tudor aliaţi nesiguri şi instabili, şi nicidecum reazem de nădejde. Am arătat că acţiunile echivoce, oscilaţiile şi schimbările de atitudine ale boierilor pământeni n-aveau în spate doar calcule diplomatice.

Politica ambiguă a boierimii este reflexul unui substrat economic: boierii sunt stâlpii vechiului regim, dar angrenându-se în economia de mărfuri, simţeau nevoia unor prefaceri în organizarea ţării şi preconizau măsuri contradictorii, câteva progresiste, altele de regres social. Inconsecvenţele boierimii în susţinerea cauzei antifanariote se datorează fricii de revoluţie, precum şi împrejurărilor politice ale momentului.

Situaţia politică era tulbure, nu se ştia dacă armatele ţarului vor veni, şi, în aceste condiţii, răscoala ameninţa nu numai pe fanarioţi, ci clasa boierească în general („ţăranii sperând prin revoluţie să obţină eliberarea totală şi redarea completă a fericirii lor, ştergerea dărilor, precum şi desfiinţarea drepturilor boiereşti”... - după cum scriu boierii munteni aflaţi în Transilvania, într-un memoriu către împăratul Rusiei).

E vădit că boierimea a manifestat ostilitate faţă de caracterul social al răscoalei, arătându-se gata să recurgă la orice mijloc ca să menţină starea de dependenţă a ţăranilor faţă de proprietatea moşierească. Dar cei mai mulţi dintre marii boieri nu erau împotriva oricărei mişcări, ci şi-ar fi dat adeziunea la o „adunare” a norodului, care să formuleze aceleaşi revendicări ca şi boierimea, fără a se atinge de privilegiile ei de clasă. Cum era însă să facă zid boierimea în jurul lui Vladimirescu, chiar dacă acesta, la Bucureşti, numea între vrăjmaşii „sărmanului popor prădat” numai pe fanarioţi, când ea ştia, acum, că ţinta mai îndepărtată a „domnului” ţărănimii era „desăvârşita pieire a boierismului”?

Reducând la esenţial comportarea boierimii la 1821, putem spune că, pe măsură ce boierii s-au convins de neputinţa de a dirija mişcarea ca pe o intrigă boierească şi au văzut înverşunarea ţărănimii în lupta pentru pământ, au ales între Tudor şi domnii fanarioţi pe aceştia din urmă ori au cerut cu insistenţă o ocupaţie militară temporară (rusească sau austriacă), pentru ca poporul să fie readus la „datoria de supunere”.

În condiţiile create de revoluţie, când contradicţia socială principală proprie feudalismului s-a adâncit la maximum şi norodul „şi-a pierdut cu totul supunerea pe care o avea mai înainte faţă de bici şi de despotism”, nu independenţa naţională interesează în primul rând pe boieri, ci reîntronarea dominaţiei lor de clasă. „Desigur - afirmă autorii memoriului din decembrie 1822 (aflaţi în Transilvania) - se mai găseşte în Ţara Românească duhul răzvrătirii şi al nesupunerii”. „Deoarece a mai fost o răzvrătire, cât de uşor este să mai izbucnească alta, care să fie pregătită cu mijloace mai temeinice”... De aceea, ei proclamă că „numai prin mijlocul celor mai puternice arme se supune duhul răzvrătirii”.

În condiţiile de la 1821, când drepturile naţionale ale poporului român nu erau recunoscute, Tudor a înţeles necesitatea realizării unui front al solidarităţii naţionale. Dar cu toate că lupta lui era nu numai socială, ci şi naţională, urmărind restabilirea vechilor privilegii ale ţării, el n-a găsit sprijin trainic în rândurile marii boierimi. Cum notează Marx: „Vladimirescu n-a fost ajutat pe cât ar fi meritat. În special boierii pământeni s-au comportat ca nişte ticăloşi”.

Această condamnare aspră a boierimii se înţelege pe deplin, dacă ţinem seama de pericolul ce ameninţa Principatele din cauza rivalităţii dintre cele trei imperii - otoman, ţarist şi habsburgic, - care voiau să-şi asigure dominaţia asupra acestor ţări. Nu numai oamenii politici aflaţi în serviciul absolutismului nesocoteau interesele poporului român, dar şi conducătorii mişcării eteriste şi-au arătat neînţelegerea faţă de cauza naţională a românilor.

Check Also

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele – nu o dată contradictorii – de la 1821, precum şi istoriografia …

Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte …

Ecoul mişcării revoluţionare din 1821 din Oltenia printre românii din Transilvania

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a trezit printre românii din Transilvania un ecou atât de puternic, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …