„Fenomenul Piteşti”

În martie 1949, la Piteşti se aflau o mie de studenţi. Proveneau de la toate facultăţile din ţară, de diverse profiluri şi în diverşi ani de studiu, aşa că cei mai tineri aveau 18-19 ani, iar cei mai vârstnici 24-25. Printre ei se regăseau legionari, naţional-ţărănişti, liberali, sionişti sau apolitici. Se aflau aici pentru vinovăţii inventate de regimul comunist: uneltire contra ordinii sociale sau omisiune de denunţ. Experimentul aplicat aici avea ca scop final exterminarea potenţialului intelectual al ţării, care putea reprezenta o posibilă elită contestatară a sistemului comunist din România.

În acel an, regimul a decis aplicarea, prin intermediul Securităţii, a metodelor „pedagogice” Makarenko care urmăreau reeducarea deţinuţilor. Metoda se aplica cu succes în China comunistă. În România, cel care a transpus-o în practică a fost generalul de Securitate Alexandru Nicolschi. Prima etapă s-a desfăşurat între 8 iunie şi 6 decembrie 1949, fiind una pregătitoare pentru monstruosul experiment. În octombrie 1949, sosesc de la închisoarea din Suceava studenţii-torţionari sub conducerea lui Eugen Ţurcanu. Aceştia, la rândul lor, se aflau în postura de deţinuţi. Ţurcanu, student la Facultatea de Drept din Iaşi, fusese condamnat la 7 ani de închisoare pentru activitate legionară.

Originalitatea experimentului românesc consta în aceea că anchetatorul, cel care stabilea etapele reeducării sub îndrumarea Securităţii, era deţinut. Experimentul cuprindea două etape propriu-zise: demascarea, care-l viza pe deţinut ca persoană, dar şi pe rude, prieteni sau colegi de celulă, şi a doua etapă, reeducarea propriu-zisă în spiritul învăţăturilor marxist-leniniste. Pentru a dovedi că procesul era ireversibil, reeducatul devenea, la rândul lui, torţionar.

Cele două etape puteau dura luni de zile. Demascarea echivala cu „spălarea creierului” deţinutului. Violenţa fizică extremă era un lucru cotidian în această etapă. Deţinutul anchetat de grupul Ţurcanu era efectiv schingiuit zi de zi şi noapte de noapte. „Nimic nu era uitat din ceea ce putea constitui intimitatea unui om; tot ce însemnase cândva educaţie trebuia demolat, terenul spiritualităţii lăsat absolut gol, ca pe acel loc viran să se ridice un OM NOU, rezultat al reeducării”, spunea Banu Rădulescu, fost deţinut politic.

„Spălarea creierelor” a fost un fenomen de lungă durată (6 decembrie 1949-1952) şi a fost extinsă la nivelul sistemului concentraţionar din România: Gherla, Ocnele Mari, Târgu Ocna sau la Canal (lagărul de la Peninsula - Valea Neagră). Supralicitarea experimentului a dus la stoparea acestuia în 1952. Grupul Ţurcanu, care-i mai cuprindea pe Livinski, Popa Ţanu, Martinuş, Morărescu, Fuchs, Gherman, Titus Leonida şi Sofronie, a fost arestat şi judecat „pentru organizarea unui complot legionar în vederea sabotării partidului comunist”. Procesul a avut loc în octombrie 1954 şi cei vinovaţi au fost executaţi în decembrie 1954, exact la 5 ani de la declanşarea faimoasei „reeducări”.