Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, este un basm cult, având ca sursă de inspiraţie basmul popular românesc. A fost publicat în 1870 în revista „Convorbiri literare”, apoi în volumul postum Versuri şi proză din 1890, ediţie îngrijită de V.G. Morţun. Apariţia, în 1870, a basmului Făt-Frumos din lacrimă, pe care Mihai Eminescu îl subintitulează Poveste, inaugurează în literatura română o nouă specie literară, basmul cult sau basmul de autor.

Semnificaţia titlului

În vremuri străvechi, trăia un împărat „întunecat şi gânditor ca miază-noapte” şi o împărăteasă „tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. De 50 de ani împăratul se afla în război cu împărăţia vecină şi era sleit de lupte şi de suferinţe. Simţindu-şi sfârşitul aproape, împăratul era trist pentru că nu avea copii, „se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără - pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat” şi tot „trist mergea la război cu inima neîmblânzită”, împărăteasa era frumoasă, „cu părul ei cel galben ca aurul”, dar „din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului”.

Într-o dimineaţă, împărăteasa înalţă rugi fierbinţi la icoana Fecioarei Maria şi, la un moment dat „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”, împărăteasa „atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său”. După nouă luni, împărăteasa a născut un băiat „alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei” şi i-a pus numele Făt-Frumos din lacrimă, care, ca orice erou al basmelor populare creştea „într-o lună cât alţii într-un an”, era-viteaz şi bun, generos şi inteligent, cum altul nu se mai văzuse.

Construcţia şi momentele subiectului

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, Făt-Frumos din lacrimă fiind însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient.

Mihai Eminescu

Naraţiunea la persoana a III-a îmbină fabulosul cu realul, personajele având puteri supranaturale cu eroi de basm: împăraţi şi împărătese, feţi-frumoşi şi fiice de erai, Muma-Pădurilor sau zmei înfricoşători. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Acţiunea

Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, în acest basm iubirea învinge toate piedicile.

Modalitatea narativă

Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente. Incipitul îl constituie o idee filozofică şi anume că în vremea veche oamenii erau numai „în germenii viitorului”, iar Dumnezeu călătorea pe pământ, călcând „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”.

Acţiunea basmului se petrece într-un timp fabulos şi un spaţiu nesfârşit, în acest cadru spaţio-temporal mitic derulându-se întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele cu puteri supranaturale. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.

Expoziţiunea

Expoziţiunea explică titlul. În vremuri de demult, pe când Dumnezeu mai umbla pe pământ, trăia un împărat posomorât „ca miază-noapte” şi o împărăteasă veselă „ca miezul luminos al zilei”, dar erau supăraţi că nu aveau şi ei copii. Împăratul purta războaie cu împărăţia vecină, dar îi slăbiseră puterile şi „se simţea murind”, fiind mai trist ca niciodată că nu va avea urmaş căruia să-i lase moştenire ura lui.

Tânăra şi frumoasa împărăteasă a îngenuncheat într-o dimineaţă la icoana „Maicii durerilor” care s-a înduplecat la rugăciunile ei şi „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”. Împărăteasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste nouă luni a născut un băiat frumos şi alb, căruia i-a pus numele Făt-Frumos din lacrimă. Bucuria a fost atât de mare, încât chiar împăratul a zâmbit pentru prima oară în viaţă, ba chiar „soarele surâse” în însângerata împărăţie.

Intriga

Flăcăul creştea ca Făt-Frumos din basmele populare, „într-o lună cât alţii într-un an” şi, când s-a simţit destul de mare s-a hotărât să se bată el singur cu ostile împăratului cu care se duşmănea tatăl său. El s-a îmbrăcat în straie de păstor, şi „a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic”. În acest episod narativ se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi descrie natura umanizată (personificată) care se minunează de frumuseţea doinelor cântate de Făt-Frumos; „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul [...] ca să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Aruncându-şi buzduganul înainte cale de o zi, Făt-Frumos din lacrimă ajunge a treia zi la împărăţia vecină, unde este întâmpinat cu urări de bine şi cu bucurie de împărat - „frumos ca luna unei nopţi de vară”- şi de boierii îmbrăcaţi în haine aurite. Gazda refuză să se bată cu el şi-i propune să lege „frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi”, Făt-Frumos mărturiseşte că el nu se teme de nimeni pe lume, în afară de Dumnezeu, dar împăratul recunoaşte că în afară de Dumnezeu se teme de Mama-pădurilor, „o babă bătrână şi urâtă” care îi năruia împărăţia.

El trebuia să-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supuşilor mei”, iar astăzi urma să vină să-şi ia plata. Pe la miezul nopţii, când Mama-pădurilor a venit urlând înfricoşător, Făt-Frumos a trântit-o cu toată puterea şi a legat-o cu şapte lanţuri de fier într-o piuă de piatră, dar baba a luat-o la fugă, „cu piuă cu tot”, peste dealuri, tăindu-şi cale prin păduri, până s-a făcut nevăzută în noapte.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe episodul în care Făt-Frumos pleacă pe urmele Mamei-pădurilor, mergând „pe dâra trasă de piuă” până ce ajunge la o casă frumoasă şi albă care strălucea în mijlocul unei grădini cu flori. Pe prispă, torcea o fată frumoasă, care-îi urează bun venit lui Făt-Frumos şi îi spune că gândurile ei „torceau un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine”.

Făt-Frumos se îndrăgosteşte de ea, deşi află că este fiica Mamei-pădurilor. Fata-i propune să fugă împreună, pentru că dacă află mama ei l-ar omorî „şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu”. Fata-i spune că mumă-sa se zbuciuma încă în piua în care o încuiase el, încercând să roadă cu dinţii lanţurile. Împreună cu voinicul, fata schimbă între ele butiile aflate lângă prispă - una plină cu apă şi alta cu putere, iar când mama ei va vrea să bea putere, ea să ia numai apă, iar el putere.

Când scapă din piuă, are loc o luptă crâncenă, baba bea apă, iar Făt-Frumos bea putere şi, „cu braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât”, apoi o izbi cu buzduganul în cap „şi-i risipi creierii”. Lupta şi atmosfera sunt fabuloase: întreaga natură s-a zguduit, fata a leşinat, dar Făt-Frumos a adus-o la viaţă doinind din fluier şi culcând-o pe ierburile proaspete şi pe florile înviorate de soarele ce răsărise strălucitor, ca semn al iubirii ce învinsese toate piedicile.

Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, împăratul cel tânăr, care îi spune, cu lacrimi în ochi, că este îndrăgostit pe viaţă de fata Genarului, „om mândru şi sălbatic ce îşi petrece-viaţa vânând prin păduri bătrâne”. Atunci, Făt-Frumos, ca un adevărat frate de cruce, îşi ia cai ageri „cu suflet de vânt” şi porneşte la drum ca s-o răpească pe fata Genarului şi s-o aducă tânărului împărat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasă plângând cu lacrimi amare de dorul lui.

Ajuns la porţile măreţului castel al Genarului, o fată oacheşă îi deschide porţile şi-i mărturiseşte că astă-noapte o stea îi vestise că va veni Făt-Frumos, din partea împăratului care o iubea. Un motan veghea fata şi-l anunţa pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şepte, s-auzea cale de şepte zile”. Făt-Frumos ia fata şi încearcă să fugă împreună, dar Genarul avea un cal năzdrăvan cu două inimi şi îi prinde imediat pe fugari. Puterea Genarului nu stătea „în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”, aşadar Făt-Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru că nu se puteau înfrunta două forţe ale binelui.

După o altă încercare nereuşită, Făt-Frumos este ars de fulgere şi prefăcut în cenuşă, care se făcuse un izvor limpede „ce curgea pe un nisip de diamant”. Pe vremea aceea, Dumnezeu şi Sfântul Petre umblau pe pământ şi picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară în apa răcoroasă a izvorului. Sf. Petre, ascultând „doina izvorului plângător”, îl roagă să facă acest izvor ce fusese mai înainte. Rostind „Amin!”, Domnul a ridicat „mâna sa cea sfântă”, iar Făt-Frumos s-a trezit, a văzut „chipul cel luminat al Domnului” şi a înţeles minunea învierii sale. În această secvenţă narativă se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi descrie natura şi atmosfera de basm, pe unde mergea Dumnezeu.

Întorcându-se la castelul Genarului, fata îl preface într-o „floare roşie” în glastră, ca el să poată auzi taina despre locul de unde acesta îşi luase calul năzdrăvan, metamorfozarea fiind una dintre trăsăturile fabuloase ale personajelor de basm. Genarul povesteşte că aproape de mare şade o babă care are şapte iepe, iar cel care se încumete să le păzească timp de un an, care acolo ţinea numai trei zile, primea drept răsplată, un mânz. Pe cel care nu reuşea, îl omora şi-i aşeza capul într-un par. Totuşi, vicleana babă scotea inimile din toţi caii şi le punea într-unui singur, astfel încât cel ce-i păzea iepele alegea aproape mereu un cal fără inimă, care era chiar mai neputincios decât unul obişnuit.

Făt-Frumos se angajează să păzească iepele şi este sfătuit de tânăra care o servea pe babă ce să facă pentru a izbuti. Când Făt-Frumos îşi cere răsplata, baba scrâşneşte din dinţi „ca apucată”, pentru că flăcăul alesese calul cel mai slab, în care ea pusese inimile din toţi ceilalţi cai. Luând-o pe fată cu el şi urmăriţi de babă, cei doi aruncă în spate o perie, o cute şi o năframă, apoi Făt-Frumos o izbeşte cu buzduganul şi scapă astfel definitiv de Muma-Pădurilor. Calul cu şapte inimi îl sfătuieşte pe Făt-Frumos să se oprească pentru odihnă, deoarece treceau pe meleaguri în care erau îngropate schelete; iar fata moare trecând „în împărăţia umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei”. În acest episod narativ se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi descrie natura înspăimântătoare a meleagurilor de pe alt tărâm.

Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vânătoare pentru şapte zile, a luat fata pe cal şi zburau atât de iute, încât calul Genarului, care avea numai două inimi, nu se putea măsura cu acela al lui Făt-Frumos, care avea şapte inimi. Genarul promite calului lui Făt-Frumos că, dacă-şi aruncă stăpânul în nori, îl va hrăni cu miez de nucă şi-l va adăpa cu lapte dulce. În schimb, Făt-Frumos promite calului Genarului că îl va adăpa cu pară de foc şi-l va hrăni cu jăratic. Atunci, calul îl aruncă pe Genar în înaltul cerului, până în nori, care „înmărmuriră şi se făcură un palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul”; erau ochii Genarului, care fusese „exilat în împărăţia aerului”.

Punctul culminant

Scăpaţi de Genar, fata şi Făt-Frumos ajung la cetatea împăratului tânăr, care credea că voinicul murise, de aceea vestea întoarcerii a adus mare bucurie în toată împărăţia. Ileana, care se închisese într-o grădină cu ziduri de fier şi plânsese „într-o scaldă de aur [...] lacrimi curate ca diamantul” până orbise, se aruncă de gâtul lui Făt-Frumos, iar el îi spală faţa în baia de lacrimi. Peste noapte, fata visează că Maica Domnului „desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte” astfel că a doua zi tânăra împărăteasă îşi recapătă vederea. Acţiunea basmului ilustrează, aşadar, conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Făt-Frumos îl cunună pe împărat cu fata Genarului, iar în ziua , următoare are loc nunta lui cu Ileana şi întreaga natură vibrează emoţional pentru unirea celor doi, descrierea peisajului constituind o pauză descriptivă ce întrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a fost cea mai frumoasă de pe faţa pământului, Făt-Frumos şi Ileana au trăit ani mulţi şi fericiţi, basmul încheindu-se cu o formulă finală tipică pentru basm, din care reiese, de altfel, şi finalul fericit şi deschis: „iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi „poate c-or fi trăind şi astăzi”.

Particularităţi ale limbajului artistic

Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul fabulos, dar spre deosebire de creaţia folclorică scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru conturarea romantică a portretelor, pauza descriptivă pentru creionarea peisajelor, precum şi pentru descrierea palatelor şi castelelor împărăteşti. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului său artistic.

O atenţie deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul împărătesei este unul romantic, asemănător cu al altor personaje feminine din creaţia sa, scriitorul zăbovind asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat şi care au semnificaţii în stările sufleteşti ale eroinei: „Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi - şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie”.

Prin pauze descriptive, Eminescu se opreşte răbdător asupra interioarelor palaturilor sau castelelor împărăteşti; descriind, amănunţit luxul fastuos şi impresionant al acestora: „candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc [...] sala era naltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, [...] iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.

Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele şi trăirile eroilor, participând la emoţiile acestora, fiind ea însăşi un personaj fabulos: „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Limbajul basmului este aşadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore şi epitete surprinzătoare, „Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, „aurul nopţii”; comparaţii, „Florile triste şi turburi se nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit”, „Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului”, „lacrimi curate ca diamantul”. De remarcat şi în acest basm prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă la toate întâmplările, ocrotind iubirea, precum şi mitul oniric, „visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii...” care sugerează starea spirituala superioară a iubirii.

Basmul conţine .şi idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul primordial, „oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului” şi la scurgerea ireversibilă a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte”.

Ca orice basm, Făt-Frumos din lacrimă este o specie epică de mare întindere, o naraţiune cu întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.

Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian, afirmând că: „E un juvaer povestea aceasta [...] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la aşa de mare mlădiere şi plasticitate”, remarcând şi deosebirea faţă de creaţiile populare care constă în aceea că fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriaşe şi n-are nimic a face cu acel al adevăratelor poveşti”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …