F, de D.R. Popescu (comentariu literar, rezumat literar)

Structura compoziţională

Romanul F, de D.R. Popescu, a apărut în 1969 şi este structurat în trei cărţi sau, cum afirma Eugen Simion, alcătuit din „trei nuvele”, fiecare dintre ele având câte un titlu ce încadrează această naraţiune în proza modernă prin relativismul adevărurilor şi prin „istoriile sale, debitate repede, într-un stil colorat şi împleticit”. Cele trei părţi ale romanului, Ninge la Ierusalim, Boul şi vaca şi Cele şapte ferestre ale labirintului sunt diferite ca subiect, având în comun numai locul unde se desfăşoară naraţiunile şi un personaj, Tică, martor permanent al „istoriilor” care se referă la întâmplări şi personaje nefireşti, care trăiesc normal într-o lume ciudată.

Construcţia subiectului

Capitolul Ninge la Ierusalim are ca narator-personaj un antrenor de fotbal care îi relatează lui Tică întâmplări ce se înscriu în literatura fantastică prin faptele fabuloase ce se încadrează în firescul, în banalul vieţii, acest capitol fiind asemănător cu nuvelistica de gen a lui Mircea Eliade. O primă întâmplare pe care antrenorul o narează are loc „spre seară”, când se întorcea „de la un meci de fotbal disputat la Timişoara”, la volanul „tărăboanţei” sale. Şoseaua traversa peste calea ferată şi el aştepta la barieră ca să treacă „un mărfar parcă fără cap şi fără coadă”, care părea „să nu se mai urnească din acel loc”.

Un ţăran din partea locului îi spune că va sta multă vreme mărfarul, până când i se va găsi o linie liberă în staţia de cale ferată. Obişnuit cu staţionarea mărfarului, ţăranul trece, ca de obicei, pe sub tren ca să ajungă acasă, care se afla în apropierea cantonului. Tot pe sub tren trec şi cei doi copii, un băiat şi o fată, apoi, când trece şi femeia, mărfarul porneşte brusc şi „capul femeii a căzut la picioarele soţului şi ale copiilor ca o minge”. Acest accident absurd i se pare mult mai îngrozitor după ce avusese loc, decât în clipa în care s-a petrecut.

Aceeaşi groază o simte de fiecare dată când trece peste calea ferată şi starea aceasta îi aminteşte de un vis care-l cutremurase în „noaptea dinaintea meciului pe care l-am avut duminică la Târgu-Mureş”. Se făcea că în centrul oraşului se afla sicriul unui general mongol, iar lumea se înghesuia, curioasă, să vadă cum „arată un mongol mort”. Mânat de noutatea evenimentului sau împins de curent, se vede în mulţime şi este convins că „generalul nu era altcineva decât Genghis-han”. Deodată, oamenii au început să plângă înfricoşaţi de zvonul că generalul a murit de ciumă şi că „cine l-a văzut pe general moare de ciumă”.

Imediat, altă şoaptă înnebuneşte mulţimea: „N-are importanţă că e sau nu e generalul mongol înăuntru, cine a văzut sicriul moare de ciumă”. Or, sicriul era imposibil să nu-l vezi, pentru că sute de baloane îl ridicaseră în văzduh, aşadar, nu exista scăpare, omul devenind neputincios în faţa unui eveniment imprevizibil ce poate oricând apărea în viaţa lui, un pericol de care nu ştii cum să te aperi, pentru că „nu ştii în ce constă” şi nici „de unde şi când poate să apară”, fiind asemenea unui „duşman necunoscut”. Trezindu-se din acest coşmar, antrenorul se întreabă dacă nu cumva visele sunt menite a umple vidul din oameni sau dacă vidul însuşi este numit de ei „vis”, ceea ce ar însemna pierderea siguranţei într-o realitate deloc solidă, din ce în ce mai alunecoasă şi derutantă.

Dumitru Radu Popescu

În altă noapte, când se întorcea, tot cu maşina, de la „meciul de cupă de la Râmnicu-Vâlcea dintre echipa frizerilor din Bucureşti şi Universitatea Cluj se gândeşte la statutul jucătorului de fotbal care, chiar dacă este un real talent, poate fi redus la anonimat, din cauza unor antrenori mediocri. Viorel, centru înaintaş, pentru care fotbalul era „religia lui, căreia i se închinase de mic şi pe care o slujise ca un preot”, fusese desfiinţat ca jucător de nepăsarea antrenorilor, iar el venise nu ca să vadă meciul, care fusese şi el mediocru, ci ca să-l vadă pe blondul talentat, ce oferea „sutelor de mii de spectatori bucuria de duminică pe care altădată le-o dădea biserica”, chiar dacă aceste emoţii şi bucurii sunt efemere. Fiind convins că „astăzi fotbalul este noua religie a secolului nostru”, antrenorul se simte un adevărat „preot al efemerului, al bucuriilor trecătoare” oferite microbiştilor, un credincios în „certitudini efemere, dacă marile certitudini şi marile biserici nu le-au oferit decât deziluzii”.

Drumul, în această noapte de iarnă, este îngreunat de polei iar viscolul rostogolea mâţele pe marginea şoselei, care, mieunând îngrozitor, zburau uneori „prin faţa farurilor de ceaţă aprinse”. Vremea dezlănţuită îi aduce aminte naratorului de păţania unui medic care călătorea într-o noapte de iarnă, cu frig, viscol şi polei, întocmai ca acum. Medicul vede pe marginea şoselei o bătrână care îi face semn, el intenţionează să oprească dar, nu se ştie cum, o calcă din greşeală cu maşina. Constatând că baba a murit, doctorul se sperie de consecinţe, aşa că o duce acasă la el şi o îngroapă în grădină, între trandafiri.

Fetiţa lui, care auzise maşina, vede că tatăl său ascunde un cadavru, îl urmăreşte fascinată, iar a doua zi îi spune vecinei. Sosită în dimineaţa următoare, miliţia găseşte cadavrul bătrânei şi la morgă constată că nu era o babă, ci un celebru hoţ şi criminal deghizat, pe care oficialităţile îl căutau de mult, întrucât el oprea maşini şi omora şoferii pentru a-i jefui. Aşadar, medicul scăpase lumea de un criminal periculos, dar tot printr-o crimă, deşi el nu ar fi avut decât două soluţii: „ori maşina să alunece şi să omoare baba - falsă - cum se şi întâmplase, ori maşina să oprească normal, baba să intre în maşină, vie, şi să-l omoare pe el”.

În aceeaşi noapte în care antrenorul se întorcea de la meciul în care Viorel marcase „un gol magistral, care îi dăduse mediocrităţii meciului cea mai splendidă oglindă în care să-şi vadă mediocritatea”, se stârneşte un viscol ce vântura zăpada şi aducea în lumina farurilor sticlirea ochilor de pisici ce mieunau înnebunite de un ger cumplit. O bătrână „zgribulea de frig” pe marginea şoselei şi îi face semn să oprească, dar „maşina a alunecat cu faţa spre stânga şi baba a dispărut sub roţi”. Amintindu-şi de păţania medicului, antrenorul ia baba moartă în maşină şi o aşează pe canapeaua din spate.

Hotărât să relateze la miliţia din Câmpuleţ întâmplarea nefericită, nu mai poate suporta răceala de gheaţă a ochilor sticloşi ai babei, pe care o simţea în ceafă , aşa că o înveleşte într-o prelată şi o pune pe portbagajul de deasupra maşinii „ca pe un balot”, când, din portbagajul din spate, au sărit miorlăind îngrozitor „vreo douăzeci de pisici” care au dispărut ca nişte năluci în viscolul dezlănţuit cumplit.

Ofiţerul Teodorescu îl întâmpină cu bucurie şi, împreună cu celălalt ofiţer cu care juca table, îl tratează „ca pe un rege”. Depăşind cu greu amabilitatea entuziastă a celor doi, antrenorul îşi mărturiseşte fapta. Ofiţerii cer detalii de identificare, întrebând dacă baba nu avea cumva „o sprânceană tăiată în două [...] şi o pisică în braţe”. Ei bănuiesc că baba este un ins căutat de miliţie, care pleca în cursă la început de săptămână şi niciodată „n-ajungea unde voia [...], rata toate plecările...”.

Ieşind afară, deasupra maşinii nu mai era niciun balot, „nicio babă învelită, nimic. Şi nicio urmă”. Finalul rămâne neelucidat, incertitudinea domină realitatea concretă, care depinde de modul subiectiv în care o percepe şi o relatează fiecare ins. Fantasmagoriile, elementele onirice ori malefice, metamorfozele transpuse în formula literară a călătoriei, ca simbol al unui drum de cunoaştere a existenţei umane, pot constitui o „agresiune” împotriva omului însetat de situaţii clare şi verosimile, ce nu există în realitatea vieţii, care este dominată mai ales de sentimentul de nesiguranţă şi de imprevizibil.

Partea a doua, Boul şi vaca are un ritm mult mai alert, intriga este mult mai complexă, frizând formula romanului poliţist, D.R. Popescu fiind interesat mai ales de psihologia crimei, de anchete şi confesiuni adevărate sau intenţionat falsificate. Capitolul debutează prin inedit, prezentând personaje bizare care trăiesc firesc într-o lume aberantă, în care nimeni nu este surprins de ciudăţeniile celuilalt.

Maria lui Vasile Guran este pe moarte şi toată acţiunea acestei părţi se constituie dintr-un lung priveghi la care participă aproape tot satul. Ţăranii, adunaţi în drum, la poartă, în curtea femeii sau în camera unde zace bătrâna, discută pe grupuri mai mici sau mai mari întâmplări nefireşti despre oameni ciudaţi, într-un cadru de viaţă normală, redate de prozator cu un extraordinar simţ al limbajului ţărănesc.

Dimie anunţă la telefon agonia unei femei din sat, Maria „lui Vasile Ciulama”, vorbind cu toate oficialităţile implicate într-un astfel de eveniment, adică popa, secretarul Sfatului (pentru că trebuie pusă ştampila „pe certificatul ei de ducă”), cimitirul şi tot satul: „Alo, alo, lume şi ţară, sunt în emisie, moare Maria, moare, cine vrea s-o mai prindă în viaţă să fugă s-o vadă [...]”. Bizareria constă în faptul că Dimie vorbea la telefon din vârful celui mai înalt plop din sat, care se afla în curtea lui şi unde omul se mutase de mai multă vreme şi locuia aici zi şi noapte. Dimie „ţinea într-o mână o umbrelă neagră, deschisă şi în alta receptorul telefonului ce şi-l instalase pe pătuiagul pe care sta el cu picioarele turceşte”. Noaptea dormea tot acolo, dar îşi băga sub curea mânerul umbrelei, ca „în caz grav, de-l va da cumva vântul jos din plop să nu moară, să coboare lin, cum ar fi coborât cu o paraşută”.

După ce fusese acuzat că îl omorâse pe Manoilă, ciobanul satului şi unul din fiii muribundei Maria, Dimie se refugiase în plop ca să pară nebun, dar, după părerea ţăranului Noe, ce n-ar da el ca să-l creadă lumea nebun, „să spună că de nebun stai în plop”. Dimie mai avea încă un telefon, instalat în casă, „în camera unde dormeau ai lui şi-i chema la telefon când voia chiar de-i vedea prin curte, nu vorbea cu ei decât la telefon şi ei se obişnuiseră cu el şi când auzeau telefonul zbârnâind în casă, chit că se aflau pe lângă plop, fugeau la telefon şi vorbeau cu el. Telefonista nu putea zice că nu răspunde nimeni, că nu sunt acasă. Sunt, zicea el. Îi văd eu pe bătătură, sună-i dă-i dracu’ de surzi, să se înveţe odată cu civilizaţia. [...] - Alo, casa Dimie? Aici e Dimie-senior la aparat. Vă rog să-mi daţi un ulcior cu apă rece”.

El era la curent cu evenimentele, întrucât îl punea pe fiul său, Lucian, să-i citească ziarul la lumina unui felinar, iar noaptea teroriza ţăranii cu o lanternă, îndreptând-o către curţile lor sau către case, încât toţi sătenii se simţeau spionaţi în permanenţă. Dimie fusese ani de zile paznic în satul Frumuşica, iar acum el avea convingerea că dacă vinovatul îi va vedea lanterna, „va tresări şi până la urmă tot se va da cuiva de gol”. Moise, directorul şcolii, crede în raţionamentul lui Dimie, deoarece atunci când dispăruse din sat Păun - unul din fiii Mariei -, ultimul care-l văzuse viu fusese el, Dimie şi atunci Ică îi pusese în ochi o lanternă şi-l chinuise cu lumina ei ca să spună unde îl văzuse ultima oară pe cel dispărut.

Noe, tâmplarul satului, îi adusese lui Dimie în dar o cruce ca să se obişnuiască, deoarece „dacă te înveţi cu crucea, te înveţi şi să mori” şi-l acuză că falsificase nişte acte prin care mai mulţi ţărani erau strămutaţi la Frumuşica. Dimie înlocuise numele cumnatului său cu numele lui Guran, aşa că întreaga familie a Mariei, cu copii şi nepoţi, fusese nevoită să plece din Câmpuleţ şi să se mute la Frumuşica. Falsul nu fusese observat de oficialităţi, deoarece „pe ăia care au venit să-i ia nu-i interesa cum arată unu’ sau altu’ la ochi [...] şi-au plecat mulţumiţi: aveau numărul la numărătoare”.

Martorul nelipsit la toate discuţiile din acest capitol este Tică, nepotul mătuşii Maria, care „e secretar la şcoala viticolă şi e şi la o facultate la fără frecvenţă”, care părea şi el nebun celor din sat din cauza unui comportament temător şi a expresiei sale de om speriat, deoarece, se va lămuri mai târziu, asistase la uciderea ciobanului Manoilă, celălalt fiu al Mariei şi deţinea în mod inconştient acest secret.

De această crimă fusese învinuit Dimie, care era pe atunci paznicul satului şi Moise, adevăratul vinovat de moartea lui Manoilă, povesteşte acum varianta lui, care devenise şi cea oficială: Manoilă păştea oile pe lotul şcolii viticole, unde nu avea voie şi el ştia asta, iar Dimie „a vrut să-i demonstreze lui Celce care era cu el că este un paznic intransigent” şi să-i arate lui Moise că ţine la directorul şi la miriştea şcolii.

Dimie l-a lovit în cap cu ciomagul pe Manoilă „ca să-i intre în cap şi să-l înveţe minte”, crima nu a fost premeditată, ci a fost „o prostie făcută de un prost care se voia prin asta deştept, apărătorul avutului obştesc”. La autopsie s-a dovedit co o singură lovitură fusese mortală, iar Manoilă „a plecat de lângă ei în picioare, plin de sânge pe faţă, dar în picioare”, fiind „un munte de om”.

Moise recunoaşte o singură vină a lui, aceea că nu şi-a dat seama că o să moară şi nu a trimis după o căruţă ca să-l ducă la spital. Martor nevăzut la această crimă fusese însă Tică, aflat dincolo de sălcii, „peste baltă”, care a văzut că Manoilă se aşezase pe pământ ca să-şi revină şi Moise s-a dus să vadă ce face şi l-a pălit în cap până când „l-a omorât temeinic, ca să nu rămână nicio urmă”, deşi flăcăul striga: „Nu mai da, tovarăşe director”. Moise lovea cu înverşunare, „ca un gospodar ce-şi terminase săditul viei sau legatul pomilor, temeinic, cu multă răbdare”, iar Tică. Înmărmurit, nu putea decât să se întrebe „ce ştia Manoilă despre el de voia directorul să nu mai ştie?”.

Aşadar, adevăratul criminal fusese Moise, un geniu malefic, care deţinea arta de a manevra oamenii după voia lui. Adevăratul criminal nu se aflase, deoarece Tică fusese cuprins de friguri, zăcuse câteva săptămâni şi nimeni nu ştia ce are, nici doctorii, nici babele satului care-l descântaseră şi de aceea lumea spunea că este nebun. Tică este înspăimântat pentru că văzuse „cum poate fi omorât un om în plină zi [...] în câteva clipe”, îmbolnăvindu-se de „neputinţa pe care o simţeam pe pielea mea”, stare care „m-a ţinut surd şi mut, la pat, într-un tremurat neîntrerupt”.

Naratorul altei „istorii” este Moise, care le mărturiseşte, pornind de la un răspuns pe care nu ştie nimeni să-l dea la întrebarea „ce este istoria?”, concepţia lui despre viaţă, pe care o vede ca pe un joc plin de paradoxuri, întrucât „totul e posibil, fiindcă totul e imposibil [...] e un joc în toate”. El a aflat răspunsul la această întrebare într-o seară, la bal, pe când le cânta dansatorilor la vioară şi a observat că ei joacă după cum cântă el şi a descoperit că „în picioare stă forţa omului”, iar dacă vrei să-i dobori, le ucizi picioarele: „Ei erau victima mea, care eram beat ca un porc. [...] ei dansau, executau ce buna mea plăcere le dicta, liberul meu arbitru. [...] Mă rugau, va să zică, să-mi bat joc de ei. Şi mă şi plăteau”.

Moise este conştient de acest „paradox în carne şi oase”. Un singur dansator nu respecta ritmul impus de muzica lui Moise, care se dovedeşte a fi fost Ică, fiul cel mare al lui Stelică Vasile, zis Pământ. Băiatul fusese „dat de pomană la nişte circari fără copii” şi acum se întorsese în satul natal. Ică era singurul care „dansa cum voia el”, deşi avea un picior de lemn şi nu se supunea ritmului impus de muzica pe care o cânta Moise.

Ică umbla mereu beat, dar nu se observa din cauza instabilităţii pricinuite de piciorul de lemn şi din cauză că, înainte de a pleca în sat sau la şedinţe, „bea zdravăn câteva înghiţituri din sticla cu parfum a nevesti-sii şi nu duhnea a vin sau a ţuică”. Avea, în acelaşi timp, o mare trecere la femei, deşi avea un ochi de sticlă, dar faţa lui rămânea în permanenţă impenetrabilă, era „ca un sfinx”, ca atunci când s-a dus la casa mătuşii Maria, pentru a-i sili să se strămute la Frumuşica, în urma falsurilor făcute de Dimie.

Păun, fiul Mariei, „se legase de Ileana”, fata lui Ică, iar acesta din urmă, voind să-i despartă, îi înscenează tânărului o deţinere ilegală de armă şi-l arestase. Nici blestemele Mariei, nici propria victorie repurtată nu-l impresionează pe Ică şi atunci Vasile Guran, soţul mătuşii, acceptă „să se înscrie” (în C.A.P.). Ică este însă diabolic, le spune că „n-are rost”, pentru că dacă n-are pistol, atunci nu este vinovat şi le-a promis că până seara Păun va fi eliberat. Într-adevăr, seara, Păun „şedea pe scaunul ăsta şi fluiera «Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţo, nene»”. Ică pune la cale uciderea lui Păun, gândindu-se că dacă Păun stă la închisoare, Ileana îl va aştepta să iasă, aşa că cea mai sigură modalitate de a-l despărţi definitiv de ea este aceea ca el să dispară.

Celce, soţul Ilenei, este cel pus de Ică să-l omoare pe Păun, convingându-l pe acesta că numai aşa îşi poate recâştiga femeia şi „să se elibereze de ruşinea” pe care i-o adusese flăcăul „trăind în văzul lumii cu nevastă-sa”. Ca urmare, Celce, care „n-a suferit niciodată de prea multă inteligenţă, el a fost un ins patronat de gândirea altora, şi a lui Ică în special”, l-a prins pe Păun atunci când acesta se dusese în grădina lui Celce ca să o întâlnească pe Ileana, l-a legat şi l-a acoperit „cu o cergă şi cu câţiva saci cu grâu”, fiind convins că „politica şi dreptatea sunt mai uşor de făcut ca războiul”. Când Celce l-a scos pe Păun din sat a considerat „că-şi face dreptate” şi că este un prilej pentru a-şi dovedi sieşi că „nu şi-a pierdut curajul ce-i adusese decoraţii pe front”.

Ajungând pe dealurile de nisip ale Spulberăturilor, Celce l-a dezlegat pe Păun, „i-a dat pe la nas cu oţet” ca să-l trezească din leşin şi i-a spus să plece spre porumbi, că îl face scăpat, iar acesta, crezându-l, şi ca să arate că nu-i pasă, a început să fluiere cântecul său de viaţă „Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţo, nene”. Celce s-a furişat şi l-a lovit pe la spate „până nu l-a mai auzit fluierând cântecul său cunoscut”, iar acum, când povesteşte, Moise este convins că Păun nu a fost deloc înspăimântat şi „că a murit fluierând”. Cadavrul a fost apoi cărat, nu se ştie de cine, în pădurea de la Teiş şi ascuns acolo, găsindu-se după multă vreme doar „un schelet care putea fi sau nu al lui Păun”.

Preotul satului, sosit la Maria lui Vasile Guran ca s-o spovedească, aşteaptă sfârşitul femeii, stând la priveghi alături de sătenii care compun o imagine bizară. Portretul preotului este parodiat, naratorul reducându-l la un singur obiect vestimentar: o pălărie neagră. Tică, nepotul mătuşii Maria, se gândeşte că „tot sufletul popii era în nedespărţita lui pălărie neagră care îl deosebea de tot satul şi pe care o saluta, ridicându-şi pălăriile, tot satul” şi primul impuls este să i-o arunce „peste gard, în drum”.

Pălăria nu este un simplu accesoriu, fiindcă, fără ea, preotul „şi-ar fi pierdut o parte din întregul care era el, omul de carne şi oase”, chiar dormea cu pălăria pe cap, „pusă mai pe frunte”. Gurile rele din sat spuneau că popa nu făcuse copii nu din zgârcenie, ci din „grija lui de a nu rămâne o clipă fără pălărie, descoperit”, deoarece el „îşi sacrificase toată viaţa pălăriei sale negre”. Preotul este chemat urgent de la priveghi de către sora lui Celce, pentru a-l spovedi pe acesta, căci era grav bolnav, dar popa se obişnuise „cu neputinţa lui Celce de a muri”şi nu se grăbea. Celce avea, probabil, multe păcate de iertat.

Celce avea o grădină enormă, cultivată atent cu cele mai variate soiuri de pomi, de la plopi înalţi şi viţă de vie până la meri, cireşi, gutui, corcoduşi, peri şi vişini, care toată primăvara nu conteneau să înflorească, având toate nuanţele de culori şi parfum, cu flori şi fructe care compuneau o imagine unică aproape tot anul. „Agonia grădinii dura până când zăpada umplea cu alb locul lăsat de frunze” şi minunăţia aceasta îl făcuse pe Celce s-o „boteze” cu mândrie „grădina raiului”. Celce se însurase cu Ileana, fiica lui Ică, promiţându-i că o să trăiască aici „fericită ca o împărăteasă” şi de atunci locul acesta fascinant fusese numit „grădina fermecată a împărătesei Ileana”.

Celce câştiga bine, dar era mai tot timpul plecat de acasă, fie după marfă, fie stând să vândă la tejgheaua prăvăliei, fie la vreo şedinţă până noaptea târziu, aşa că „prin grădina lui imensă şi plină de răzoare de flori pe margini [...] începură să calce paşi de oameni şi să se audă râsete”, dar gardul înalt nu le permitea sătenilor să şi vadă cine râde şi atunci ei credeau că sunt „florile [...], cireşele coapte, şi prunele coapte şi nucile şi frunzele şi crengile”, crezând într-o minune. În sat încep să aibă loc schimbări ciudate ale oamenilor: unul, Boierul, care umbla zdrenţăros îşi „cusu pantalonii la croitor”, băiatul lui Dimie îşi desena „nişte mustăţi stufoase”, iar băiatul lui Dărâmătură, Iosif, ca să pară şi el mai mare, îl ia pe taică-său la bătaie, apoi pe maică-sa şi se uita la lumea adunată din curiozitate prin ochelarii de soare „ce-i furase de la căminul cultural”.

Deoarece „bătrânii trecând prin grădina împărătesei Ileana deveneau tineri, iar tinerii necopţi deveneau, unii după un acces de furie sau de tembelism, maturi”, ţăranii credeau din ce în ce mai mult într-o minune, o vrajă pe care „grădina împărătesei Ileana” o exercita asupra celor care treceau dincolo de gard. Într-o zi, când Celce vine acasă pe la prânz, altfel decât de obicei, Ileana îl pocneşte în cap, îl leagă zdravăn de mâini şi de picioare cu o frânghie „şi-l împinse cu picioarele înainte” într-o butie aflată în curte ca să fie spălată.

Celce asculta din butoi „un râset ciudat, pe care nu-l mai auzise şi nici nu voise să creadă că există”, iar când este scos afară nu-i spune nimic Ilenei, deşi recunoscuse râsul ei care însă „nu era cel obişnuit, era mai aţâţat, mai cântat şi mai de pe altă lume”. El bănuieşte că Ileana „se culca cu cine-i trecea gardul” şi că atunci râdea ea tot timpul, dar Celce „nu-i auzise niciodată râsul acela”, fiindcă Ileana nu se culcase cu el niciodată. Altă dată, Ileana îi trimisese lui Celce un bilet la prăvălie, în care îi scria să vină repede acasă dacă „vrea s-o mai vadă vie” şi să se ducă direct în camera lor cea bună, în care nu dormea nimeni de obicei. Speriat de moarte, Celce fugise lăsând vraişte prăvălia şi năvălise în dormitorul lor cel mare, unde o găseşte pe Ileana în pat cu „un bărbat gol şi păros ca un drac” şi nici atunci nu-i zisese nimic, „nu-i dăduse nici măcar o palmă [...] ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”.

Preotul îşi aminteşte şi el o altă întâmplare, dintr-o noapte când Ileana plecase în pădure şi îi lăsase lui Celce un bilet pe care acesta urma să-l găsească atunci când venea acasă de la bufet. Ileana o luase cu ea şi pe sora lui Celce şi îi scria că au plecat în pădure ca să le mănânce lupii, iar dacă el o să creadă, se va duce să le caute şi-i va fi uşor să găsească drumul pe care au apucat-o, pentru că ea va lăsa din zece în zece metri câte o batistă sau o broboadă de-a ei, iar când nu va mai găsi vreo urmă înseamnă că „acolo ori a dat vreo haită de lupi peste ea, ori a rămas goală”.

Celce a fugit înnebunit cu bicicleta şi un felinar aprins, însă când n-a mai găsit nimic, după ce căutase toată noaptea strigându-i numele prin pădure, a început să plângă disperat, pentru că „o iubea ca un nebun”. În noaptea respectivă, Ileana fusese acasă, înscenase totul cu scopul de a-i râde în nas, gândindu-se că dacă el ar fi intrat în casă şi ar fi găsit-o ea ar fi avut atunci ocazia să-i reproşeze că nu-i pasă de ea, că nici nu se gândea s-o caute şi că ar fi lăsat s-o mănânce lupii. Aşa, dacă el a fugit înspăimântat s-o caute, i-a zis că „e prost de dă în gropi dac-a ajuns să nu mai ştie de glumă şi să umble ca nebunii noaptea prin păduri”. Celce nu i-a răspuns nimic, a tăcut vinovat, „fiincă o iubea şi nu putea să se despartă de ea”.

Celce zace bolnav de câţiva ani, „putrezea de viu” şi nu putea să moară, dar este lucid, „gândirea sa coerentă şi neatinsă nici de duhoarea bolii, spiritul său [...] era perfect sănătos”, toate acestea amplificând tragedia. Peste tot era un miros îngrozitor, puternic de „hoit”, „toţi pereţii puţeau a hoit, şi paturile, şi scaunele, şi lampa şi lumânarea, toată casa [...] şi vorbele rugăciunii pe care o spunea puţeau”. Ileana susţine că Celce nu trebuie spovedit: „Dă-l dracului, că nu crapă”. Nici doctorii nu ştiu ce are, „e bubos şi-l mănâncă viermii de viu, încet [...], au început cu tălpile [...] şi mai are mult să trăiască până ce viermii o să-i mănânce şi inima şi capul”.

Ca urmare, preotul e de părere că pe Ileana „numai ura o ţine lângă el de nu-l părăseşte”. Într-o intervenţie ulterioară, directorul Moise afirmă că „viaţa e o greşeală” şi exemplifică prin viaţa lui Celce care fusese o greşeală, de aceea el conchide că „Celce este un caz concludent de exasperare a cărnii din care a fost făcut”, fiind „posedat de diavol” şi „obsedat de nimicuri”.

O altă figură bizară a satului este Don Iliuţă, fost profesor de desen la liceul de băieţi din Turnuvechi, care fusese dat afară fiindcă umbla desculţ pe stradă, mergea la ore, în cancelarie ori la şedinţe tot fără încălţăminte. O altă bizarerie este faptul că se îmbracă, inexplicabil, cu nişte pantaloni ori prea mari, încât „curgeau pe el”, ori prea scurţi, iar pe cap purta „un fes turcesc colorat strident”, de care „nu se despărţea niciodată, nici la ore, nici în cancelarie”, numai când dormea îl scotea şi „îl punea pe un scaun”. Tot oraşul îl arăta cu degetul, unii îl huiduiau, dar el nu stătea de vorbă cu nimeni, numai cu elevii, cărora le spunea că „pictura e o religie” şi, în mod logic, „Dumnezeu a creat, deci a fost un mare pictor”.

Teoria profesorului a scandalizat pe toată lumea, fiind acuzat că le insufla elevilor „o credinţă dăunătoare, mistică”. Dat afară din învăţământ, deşi el e încredinţat că toţi oamenii ar trebuie să umble fără încălţăminte deoarece „omul s-a născut desculţ”, Don Iliuţă revenise în sat, la părinţi şi îşi făcuse în grajdul vitelor atelier de pictură şi dormitor totodată. Întrucât „boii şi vacile fuseseră date de mult la colectiv”. Don Iliuţă amenajase pe pereţii grajdului o expoziţie de tablouri pictate de el, pe care venise să le vadă Mateescu, zis şi Ghiarăntoarsă, pentru că avea la fiecare mână câte două degete în plus, în total avea paisprezece degete „şi câte unul de la fiecare mână era întors cu faţa spre spate”. Vizitatorul priveşte ironic pânzele, cerând explicaţii despre ce reprezintă fiecare.

Don Iliuţă îi arată etichetele puse sub fiecare tablou, deşi toate reprezentau părţi fiziologice de boi şi vaci: „ăsta e un corn, pânza aceasta e alt corn de bou, asta e o pulpă de vacă, ăsta un uger de vacă, ăsta o coadă de bou, ăsta e păr de vacă, ăsta e o celulă de bou [...], o pânză pictată ieri se numeşte brânză de vacă [...], alta pictată chiar azi lapte de vacă. Am aici o inimă de vacă, un ficat de vacă şi un ficat de bou, un plămân de vacă şi un plămân de bou. E clar: pictez boi şi vaci, pictez organele lor interne şi externe”. Despre muribunda Maria, Don Iliuţă crede că este un simbol mitic al satului, de aceea îşi propune să o picteze şi să-şi intituleze tabloul „Marea Vacă”, fiindcă moartea îi pusese pe faţă „o linişte senină, o cunună de libertate”, imagine ce inspiră subiectul viitorului tablou în care va picta „o vacă purtând pe frunte o cunună de lumină, ca sfinţii”.

Toate aceste istorisiri şi personaje evoluează în marele spectacol al morţii, la care lumea vine „ca la teatru”, unii se urcă pe gard sau pe scăunele să vadă mai bine, alţii se caţără pe ferestre ca să nu piardă nimic din ceea ce se întâmplă fie în camera muribundei, fie pe celelalte „scene” învecinate. Când Maria moare, două ţărănci, Cocorâţa şi Ana, rămase să privegheze la căpătâiul ei, se îmbată criţă şi nu mai nimeresc în camera moartei, ci într-o altă odaie în care dormeau trei femei răpuse de oboseală.

Crezând că sunt în camera priveghiului, ele încep să jelească şi Gica se trezeşte brusc, speriindu-se îngrozitor, pentru că dacă „o jeleau pe ea, înseamnă că ea murise”. Cocorâţa şi Ana, îşi închipuie că a înviat moarta şi, îngrozite, o iau la goană „mai nelămurite decât ea”. În prag se împiedică şi cad grămadă una peste alta, dar singurul necaz este că sparg damigeana cu vin şi îşi pătează rochiile. Absurdul situaţiei culminează cu faptul că tehnicianul dentar face procesul-verbal pentru decesul Mariei şi-l duc la semnat doctorului, care joacă „la moaşa din Sătule cărţi” şi care „a constatat moartea moartei” fără s-o vadă.

Într-o altă scenă, convoiul funerar al Mariei însoţit de lăutarii care cântau şi de babele care „plângeau cel mai tare” se întâlneşte, pe neaşteptate, cu „nunta fetii lui Mădălina”. Deşi carul mortuar la care erau înhămaţi un bou şi o vacă începuse să meargă din ce în ce mai repede şi toţi care-l urmau „grăbiră paşii” ca să nu întâlnească alaiul nunţii, se pare că şi aceştia „o luaseră la goană” ca să evite întâlnirea, aşa că „în răscrucea de la Cişmea ne trezirăm cu nunta în faţă”. Dar şi unii şi alţii se simulează că nu se văd, deşi „lăutarii şi dintr-o parte şi din alta se-ntreceau în tobe şi în clarinete şi fligoarne, şi cântecele lor se întrepătrunseră şi se-amestecară”, fiecare mergea „pe drumul său cu faţa înainte”.

În timpul slujbei de la biserică, ţăranii care stăteau afară deveniseră limbuţi, vorbeau cu o sinceritate cutremurătoare despre scumpirea chiriilor la oraş, despre crapii pescuiţi în Dunăre cu o „sinceritate a fricii”, a groazei că „moartea o duceau o dată cu moarta spre cimitir şi n-o îngropaseră să scape de ea”. Pe drumul spre cimitir se auzeau lăutarii cântând şi femeile care se jeleau, dar bărbaţii erau strânşi în jurul lui Ucsnit Sedescu şi ascultau cu urechile ciulite („cei din dreapta, cu urechile stângi, cei din stânga, cu cele din dreapta”) meciul de fotbal ce se transmitea la tranzistorul acestuia. Sedescu era orb şi mergea tot timpul pe un cal, jumătate alb şi jumătate negru” care cunoştea „toate drumurile şi potecile” şi îl ducea peste tot.

Imaginea este grotescă, începuse o „ploaie neagră”, iar lumea „pestriţă plângând sau ascultând meciul” ilustrează o viermuiala bizară, în care Moise cade „lat cu faţa în noroi [...] şi îi curgea sânge din buza de jos”; preotul „cădelniţa zicând că deşertăciune sunt toate şi în zadar”; Don Iliuţă ţine umbrela deschisă peste sicriu ca să n-o ude ploaia pe mătuşa pe faţă, iar Nicolae avea o umbrelă deschisă deasupra caprei sale. Don Iliuţă anunţă în gura mare că o va picta pe Maria cu „nişte coarne superbe”, întrucât consideră că „vaca este universul, viaţa veşnică, fără de moarte”. Alt ţăran, Noe, ţopăie de fericire pentru că el crede că venise potopul şi totul o să piară, „corabia vieţii ăsteia de-acuma se scufundă”. Noe „începu să sară într-un picior prin cimitir [...], fericit că ziua mult aşteptată sosise”, în timp ce mătuşa Maria este introdusă în groapă şi „pământul se închise peste ea ca o poartă”.

Ultima parte a romanului se intitulează Cele şapte ferestre ale labirintului şi are în prim plan pe cel mai uimitor personaj, directorul Moise, actorul malefic, manipulator de conştiinţe şi de destine, un duh al răului, autor genial al farselor sinistre, vinovatul moral şi fizic de moartea sau de dispariţia unor oameni nevinovaţi, creduli din sat.

Capitolul debutează cu o fraza biblică fundamentală: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, desprinsă din Evanghelia lui Ioan, la care cugetă Tică, personajul comun celor trei părţi ale romanului F. Fiul învăţătorului Dunărinţu şi nepotul mătuşii Maria. Tică, este procuror în Câmpuleţ şi în directă legătură cu originea cuvântului îl citează pe Vasile, un medic local cu un statut la fel de bizar ca al majorităţii personajelor şi pe care autorul îl prezintă concis „medic fiind, fără să fie”.

Doctorul Vasile, prieten bun cu Tică, fusese şase ani student la Facultatea de Medicină generală din Turnuvechi şi în acelaşi timp Jucase şase ani în echipa de club a Universităţii”, dar nu absolvise nici măcar un an, nu-şi luase niciun examen, acesta fiind „singurul motiv pentru care n-a ajuns medic şi-a ajuns doctor”. Vasile juca foarte bine fotbal şi toţi microbiştii i-au zis încă din primul an „doctorul” şi aşa i-a rămas numele, cu toate că atunci când era dus cu forţa la examene tăcea şi „tăcerea oricând e de aur numai la examene nu”.

Se încercaseră toate formulele să fie menţinut legal în facultate (fusese exmatriculat apoi reprimit, declarat repetent, amânat dintr-un an în altul) numai pentru că era un fotbalist talentat şi echipa Universităţii avea nevoie de el, însă Vasile refuzase cu „încăpăţânare, prostie, tembelism” să promoveze vreun examen „din respect pentru profesori”. După cei şase ani se întorsese la Câmpuleţ şi antrena echipa de fotbal locală mândrindu-se cu faptul că dragostea lui „pentru fotbal a fost mai marc decât cea pentru practicarea medicinei”.

Procurorul Tică are zi de audienţe, se află în biroul lui de la parter, primise deja „paisprezece inşi” şi mai avea încă „două ore şi zece minute până să ia sfârşit programul zilei de azi”. El trece în revistă cazurile audiate şi concluzionează că oamenii sunt convinşi că „au mai multă dreptate” şi că sunt crezuţi mult mai uşor „atunci când nu sunt ce sunt, ci ceea ce par”. Prima fusese o doamnă care se credea profesoară, neapărat de matematică sau de limba franceză, căreia i se ocupase garsoniera de către viitorii săi vecini, înainte ca ea să se mute. Minţind asupra profesiei, poate că „blonda” voia numai să pară ca o profesoară, adică „deşteaptă, obosită, curăţică, discretă”. Un factor poştal venise să reclame un puşti care striga pe stradă după el „Unu-doi, unu-doi, cu poştaşul la gunoi”, iar o croitoreasă sinucigaşă îl invită pe procuror la sărbătorirea „primului an de naştere” şi a evenimentului „că nu mai sunt nebună”.

Marcel, un tânăr de 20 de ani, acuzat de „furt de bani, furt de obiecte, furt de-acasă, furt din avutul obştesc”, era îndrăgostit nebuneşte - „ca în romane” - de o tânără şi fura ca să aibă bani pentru flori şi pentru mici cadouri pe care să i le ofere, de aceea el „avea conştiinţa că nu fură, dacă ea e fericită”. Iubirea este platonică, el o crede candidă şi pură, deşi ea era întreţinuta unui director de gostat însurat şi a unui „pictor chel”. Marcel pare hipnotizat de tânăra femeie, ceea ce-l face pe procuror să considere că dragostea este „o stare de hipnoză” şi atunci dacă tânărul este condamnat înseamnă că, implicit, este condamnat şi sentimentul de iubire şi „cine nu şi-ar fi dorit să fie capabil să iubească atât de prosteşte, atât de sublim, să poată iubi ca el?”

Un alt personaj, miliţianul Teodorescu Teodosie, poreclit Nas Roşu din care cauză părea beat tot timpul, îl aduce procurorului pe Brădescu, un evadat din închisoare. Infractorul are o filozofie proprie despre viaţă şi îi demonstrează procurorului Tică falsitatea acuzaţiilor, bazate pe aparenţe. Brădescu fusese condamnat pentru viol, dar „adevărul era atât de meschin”, încât refuzase să-l mărturisească. Primul caz de viol, povesteşte el, fusese un şantaj pe care o tânără încercase să-l exercite asupra lui ca să-l silească să o ia de nevastă.

Al doilea caz era mai complicat, deoarece Brădescu trăise cu această femeie, Sina, discret, trei ani şi nu fusese vorba niciodată de căsătorie, dar ea a vrut apoi să se mărite cu un profesor de sport care însă a părăsit-o şi, întorcându-se la Brădescu, îl ameninţă că-l va de în judecată pentru viol, dacă nu o recompensează cu „o sumă mare de bani şi un ceas de aur”. Concluzia lui este că dacă „ai bani eşti moral, n-ai, eşti imoral”.

Moise murise călcat de tren şi ancheta stabilise că fusese „un accident de cale ferată”. Însă miliţianul Teodorescu susţine că a prins criminalul, pe cel care „l-a omorât pe directorul Moise” şi-l aduce la interogatoriu pe Nicolae. „ginerele mătuşii Maria”. Nicolae Pop, prezentat în capitolul anterior, „Boul şi vaca”, este căsătorit cu fata mătuşii Maria, Riţa. Bărbatul umbla beat tot timpul, naratorul utilizând o butadă convingătoare, afirmând că „deşi era noiembrie, era beat din august”.

Rănit în război, Nicolae rămăsese şchiop şi de atunci nu mai muncea la câmp, se apucase de băutură, nu din lene, ci din cauza neputinţei sale „de a mai lucra în rând cu oamenii şi de a fi cumva om”. Tică nu crede în vinovăţia lui Nicolae şi încearcă să-l apere în faţa procurorului Dionis şi a maiorului Iordan, motivând starea permanentă de beţie a acestuia, „de toamna când se culegeau viile şi până toamna când se culegeau din noi viile el nu putea fi găsit treaz nici din greşeală”, deci nu-şi poate da seama ce vorbeşte, nu poate fi luată în considerare mărturia lui. Întrebat asupra motivului pentru care l-ar fi omorât pe Moise, Nicolae mărturiseşte că „răul pe care mi-l făcea era ăla că trăia”.

Spaima lui Nicolae consta îh ideea că s-ar putea chinui asemenea lui Celce, care nu putea să moară, ba, mai mult, Moise îi spusese că nici el nu va putea muri, aşa că Nicolae crede că dacă directorul va pieri, atunci el se va simţi eliberat: „trebuia să-l omor pe Moise ca să mă simt liberat din starea asta din care voisem încă de mult să fug şi nu reuşisem şi rămăsesem ca şi cum libertatea asta a mea trebuia să rămână un vis de beţivan scrântit, un vis de nebun”. El fusese cuprins de o bucurie a împlinirii de sine, pentru că „putusem să-l omor şi că el putuse să moară”.

Mărturisirea crimei se constituie din detalii precise, Nicolae relatând cum, ajungându-l din urmă pe Moise pe lângă linia ferată, a luat o piatră „cât un pumn de mare” şi l-a lovit de trei ori „drept în creştet”, apoi s-a aplecat asupra lui ca să verifice dacă a murit cu adevărat, ca să vadă că nu mai rămâne „nimic viu în el”. În veselia momentului, Nicolae nu şi-a dat seama că trenurile ar putea distruge urmele crimei şi să-l sfârtece pe Moise, „să-l facă praf, făcând de nerecunoscut „tot ce săvârşisem eu”. Anchetatorii îl cred că a ucis („Moise a fost zdrobit de tren, fiindcă Nicolae prea fericit de fapta sa a uitat să-l dea la o parte de pe linia ferată”), numai procurorul Tică susţine cu fermitate nevinovăţia beţivului şi încearcă să găsească probe ca să-l salveze „pe nenorocit”.

Investigaţiile procurorului Tică sunt un prilej de a contura portretul moral şi psihologic al lui Nicolae, care furase o dată găini din curtea proprie ca să-şi cumpere o capră şi aici intră în conflict cu Moise, pentru că acesta îi urase să se bucure „de carnea ei”, altă dată, când fusese internat - fugea deseori din spital şi într-o noapte îi destăinuise plângând Ilenei că omorâse „un suflet”, fără să-i spună pe al cui. Nicolae îngrijea capra, o hrănea „de dimineaţa până seara cu tot ce-i doreşte caprei inima să mănânce”, şi, considerând-o un prieten sincer, „mergea cu capra după el prin sat şi vorbea cu ea”.

Într-o zi, capra „nu mai voia să-l recunoască”, îl trădase şi ea, de aceea Nicolae „o lovise în cap cu pumnul”, apoi cu o piatra „de câteva ori” până când o omorâse şi despre acest suflet ucis îi destăinuise el Ilenei. Apoi Nicolae confundă moartea caprei cu cea a lui Moise, „fusese din ce în ce mai convins că numai el putuse să-l lovească pe Moise cu piatra în cap şi să-l lase între şinele de cale ferată”. Confuzia între cele două morţi s-a produs fiindcă îşi dorea să-l vadă mort pe director, „în sinea sa el l-a ucis pe Moise şi cum Moise întâmplător se afla mort cu adevărat Nicolae s-a simţit, după o lungă perioadă, iarăşi om: om adevărat”.

Cu un zel incontestabil, procurorul Tică întreprinde o anchetă minuţioasă, demonstrând cu numele ceferiştilor interogaţi şi cu orele precise în care fusese văzut Nicolae în alte locuri, departe de cel în care murise Moise, încercând să-l disculpe de crima mărturisită cu atâta încrâncenare. Din dialogul real sau imaginar al procurorului cu Nicolae reiese ura acumulată de acesta împotriva lui Moise, care săvârşise o serie de crime abominabile. Se subînţelege că Moise era îndrăgostit din tinereţe de mama procurorului şi de aceea îl acuzase pe tatăl lui Tică - învăţătorul Horia Dunărinţu - de ruperea unor afişe comuniste, apoi îl denunţase că „n-a cântat la un Unu Mai Internaţionala, ca să-i distrugă viaţa, sperând că astfel, soţia învăţătorului va fi la cheremul său.

După ce Dunărinţu este dat afară din partid şi din învăţământ, Moise propune să ia din casa învăţătorului o cameră în care să se facă dispensar, apoi o altă cameră pentru grădiniţă, apoi curtea, apoi stupii şi o altă cameră pentru miliţie. După aceea s-a zis că acolo este clădirea statului, „unde sunt băgate instituţii”, în care o familie, a învăţătorului, ocupă o cameră şi fiind „o particulară” trebuie scoasă de acolo. Învăţătorul dispăruse, fiind acuzat de „idei reacţionare”, soţia lui plecase la nişte neamuri, la Brăila, aşa că s-a decis, conform legii, „că dacă absentezi mai mult de un an de-acasă”, clădirea respectivă revine statului.

Nicolae este copleşit de sentimentul vinovăţiei pentru că fusese martor tăcut la o serie de intrigi şi crime săvârşite de Moise, din cauza căruia el îşi trădase prietenii, oamenii pe care îi stima. Talentul diabolic al lui Moise de a manevra oamenii, de a-i stăpâni se datorează mai ales priceperii lui de a mânui cuvintele: „Moise ne înflăcăra, zău...Era simplu ce ne spunea, pe înţelesul nostru. Fiindcă adevărul lui se întemeia pe vorbe, religia lui erau vorbele”.

Cel care intuieşte în profunzime firea periculoasă a lui Moise este Don Iliuţă, care îi defineşte fascinaţia malefică: „Tu vorbeşti foarte mult despre morţi şi despre o stare a materiei care nu mai este, s-a destrămat şi s-a risipit. Şi în faţa acestei materii care se distruge ireversibil tu ştii că singura formă care este eternitatea este povestirea”. Singurul adevăr pe care-l prezintă Moise în povestirile lui este - aşadar - ficţiunea. Nicolae relatează o poveste cutremurătoare care defineşte cruzimea lui Moise privind distrugerea unei familii.

Adolf, presupus a fi neamţ fiindcă se pricepea la motoare, avea o moară „la capătul satului” şi era căsătorit cu Paraschiva, pe care lumea o poreclise Adolfiţa, după soţ. Catalogat „capitalist”, Adolf este disperat că i se ia moara, deşi era „o moară mică, o măslină”, cum îi zicea tot satul şi i-o oferă lui Moise pe Adolfiţa: „Ţi-o dau pe nevastă-mea”. Ca să-l întărâte şi mai tare, ca să-l supună total, Moise se preface că refuză târgul: „Că tu faci orice ca să rămâi cu moara, înţeleg. Dar trebuie şi tu să înţelegi că eu nu vreau să mă culc (căci sper că pentru asta vrei să mi-o dai, nu să-mi măture prin casă) cu o muiere pe care eu n-o iubesc şi pe care nici măcar tu n-o iubeşti [...] O iubeşti sau n-o iubeşti, da sau ba?”.

Moise are satisfacţia enormă că poate supune oamenii, „Puterea e totul, Nicolae!”, obligându-l apoi pe Adolf să i-o aducă pe nevastă-sa până la uşă, să-i spună, civilizat, „bună seara” şi să plece. Adolf se întorsese la moară „şi plângea ca un nebun şi înjura moara şi-i pupa stâlpii şi pereţii”. Apoi, după ce statul „i-a luat măslinuţa aia”, Moise îl minte în faţă pe Nicolae, pe care-l ia drept martor, că Adolf a vrut să-l mituiască, oferindu-i cocoşei, după care a încercat să-l înjunghie, dar l-a scăpat Nicolae, căruia acum directorul îi este recunoscător pentru că îi datora viaţa.

Adolf, rămas fără moară, este obsedat să se ducă într-o lume mai bună, tânjind după locurile sfinte ale Ierusalimului. Întrebat când vrea să plece, el răspundea mereu „lunea viitoare”, deşi nu reuşeşte niciodată să ajungă, „în fiecare luni pleacă la Ierusalim pe jos, cu trenul, cu maşina, cu ce se nimereşte, dar se vede că niciodată nu nimereşte bine, să nu se mai înapoieze ca s-o ia din nou de la capăt”. Neliniştea lui este ca o pedeapsă cumplită, pentru că el trebuie „să tot plece şi să nu ajungă niciodată acolo. El crede că Dumnezeu nu se află decât acolo şi în Câmpuleţ”.

O altă crimă săvârşită de Moise fusese uciderea Leopoldinei şi incriminarea lui Brădescu. soţul ei, drept adevăratul ucigaş. În noaptea de Paşti, Moise aştepta să-i bată la uşă mama lui Tică şi să-i cadă în genunchi implorându-l să-l ajute pe soţul ei (învăţătorul Dunărinţu) să-şi recapete postul şi casa. La el se afla Adolfiţa, iar el cânta la vioară, pe întuneric şi cu uşa încuiată, dar plin de speranţă că planul pe care îl urzise pentru îndepărtarea învăţătorului i-o va aduce la picioare pe nevastă-sa. Moise îi făcuse curte în tinereţe, dar ea îl alesese pe Dunărinţu. Nicolae se afla sub patul lui Moise, unde se băgase „de cu seară”, deoarece o auzise pe nevastă-sa Riţa că intenţionează să treacă de la denie pe la director ca să vadă de ce cânta Moise cu atâta patimă în fiecare noapte şi de ce „nu aprindea în fiecare noapte lampa”.

La uşă, însă, nu este mama lui Tică, ci Leopoldina, fata Bălăoaicei. Leopoldina era „cam zurlie”, dar era „frumoasă ca o floare, cum se spune, şi proastă ca o oglindă. [...] Leopoldina avea însă ureche de lăutar-şi glas de guristă şi în şcoală cu toate că nu se lipise de ea nici măcar alfabetul şi adunarea, trecuse din clasă în clasă cântând când o scoteau la tablă să răspundă la aritmetică ori la citire”. De ea se îndrăgostise nebuneşte Brădescu, acar la un canton, şi o luase de nevastă tocmai pentru că era „frumoasă, cântăreaţă şi zurlie”, în acea noapte de Paşti, Leopoldina fusese la biserică şi, auzindu-l pe Moise cântând, furată de frumuseţea muzicii, a intrat să cânte împreună, el la vioară şi ea din gură.

Lumea, care se ducea ori se întorcea de la biserică, se adunase afară, în faţa gardului, cu lumânările aprinse în mâini. Auzind bătăi în uşă, Adolfiţa a sărit pe geam, de teamă să nu fi venit bărbatu-său şi s-o prindă la Moise, dezbrăcată cum era, învelită numai într-un cearşaf, dar „se agăţase cu poalele şi fusta într-o creangă a părului şi rămăsese aşa, atârnând în păr, cu picioarele în aer, ca într-un dăinăuş, şi albinele zumzăiau în jurul ei şi ea de frică, dar mai ales de vinul băut adormise în aer, ca cele din faţă şi din spate goale”. Însă la uşă era Brădescu, soţul Leopoldinei, care o auzise cântând, înţelegând de ce intrase ea la Moise, pentru că „îi place să cânte mai mult decât orice pe lume”.

De sub pat, Nicolae îi aude pe cei trei plecând până la cantonul lui Brădescu, ca să ia mielul, vinul şi curcanul şi să petreacă apoi împreună noaptea de Paşte. După ce mănâncă şi beau, Moise le arată vicleimul confiscat de el de la „elevii de clasa a patra” laolaltă cu „săbii cu tot şi cu coroane şi cu toate hârtiile colorate ce le-aveau şi cu mustăţile şi cu bărbile de lână”, sub pretextul că jocul lor devenise „un fel de cerşetorie”. Ei încep să se joace „de-a vicleimul”, deşi niciunul nu cunoaşte regulile. Moise se costumase în Irod, Leopoldina în regină, iar Brădescu era „soldatul”, pe care directorul îl trimite după Cicerone Stoica, şeful de post din sat. Nicolae este martor la amorul dintre Moise şi Leopoldina, însă când se întoarce Brădescu (fără Cicerone, care urma să vină mai târziu) îşi dă seama imediat de ce se întâmplase între cei doi: „Pe mine vrei să mă minţi, eu nu ştiu cum arată ea, n-o cunosc?”.

Moise se enervează, pune mâna pe vătrai să-i alunge din casă. Leopoldin vrea să-i arate lui bărbatu-său cum se întâmplase totul şi-l ia de mână pe Moise. Acesta „a împins-o se vede foarte puternic, căci ea a căzut spre colţul patului, dar nu s-a mai ridicat [...] Se lovise cu tâmpla de colţul patului [...] A murit acolo, aproape imediat, fără să mai spună o vorbă, în braţele lui Brădescu, care o legăna ca un nebun”.

Când şi-a dat seama că e moartă, a pus-o pe patul sub care se afla încă Nicolae „şi a început să geamă de parcă şi el începuse să moară şi să ajungă ca ea”. Ştiind că urmează să sosească Cicerone Stoica, Moise îi expune lui Brădescu varianta lui: „Cât eu umblam dincolo să pun vicleimul pe pian ai tăbărât pe ea ca un taur [...], de-mi era mie ruşine să vin înapoi şi-am rămas acolo şi-am cântat la pian ca să n-aud cum gâfâiţi şi să credeţi şi voi că n-aud, acuma îmi pui pe cap tot felul de trăsnăi de om încălzit de vin. Ce ştiu eu ce i-ai făcut după ce v-aţi liniştit din călduri, asta nu-i treaba mea, e a lui Cicerone, bine c-o să vină”.

Înmărmurit de uimire, Brădescu ascultă stupefiat varianta mincinoasă a lui Moise, care îl acuză pe el şi-l sfătuieşte să recunoască în faţa lui Cicerone crima pe care nu o înfăptuise, deoarece „eşti om deştept şi ştii că eu pe alţii mai graşi ca tine şi mai crezuţi i-am pus în patru labe şi i-am stăpânit prin spaima ce le-am băgat-o în oase”. Brădescu acceptă să-şi asume crima înţelegând că „mă poţi ajuta să scap mai uşor, poţi să pui o vorbă că n-am vrut s-o lovesc”, fiind puternic impresionat de sângele rece al lui Moise, care nu numai că nu se pierduse cu firea şi nu-i păsa că omorâse un om, dar găsise instantaneu soluţia să scape, ba chiar să-i facă un serviciu, ca martor al crimei săvârşite: „Sunteţi foarte viteaz! Foarte curajos! Doamne, ce puternic sunteţi!”.

Când vine Cicerone, Brădescu mărturiseşte că a ucis-o pe Leopoldina, repetând varianta lui Moise. Nicolae, martor neştiut, crede că Brădescu recunoaşte o faptă pe care n-a comis-o de ruşine că fusese „încornorat” şi el „nu voia să strice părerea oamenilor despre el”, voia ca lumea să-l respecte în continuare, dar pentru asta trebuia să plătească scump. Istoria se repetă, Brădescu asumându-şi crima aşa cum Dimie acceptase ideea că l-a ucis pe Manoilă, în capitolul precedent, al cărei martor neştiut fusese atunci procurorul Tică. Niciunul nu are curajul să-l demaşte pe Moise, de aceea fiecare dintre ei duce o povară în suflet şi nu-şi găseşte liniştea. Moise are „o imaginaţie perversă” (Eugen Simion), mărturiile lui despre crimele săvârşite reprezintă o formă de falsificare a realităţii ce va intra în istorie, deviza lui fiind „totul este posibil, fiindcă totul e imposibil”.

Procurorul Tică cercetează cu încăpăţânare împrejurările morţii lui Moise şi descoperă adevărul, care este numai un banal accident de tren, „orarul acelei zile a lui Moise nu se suprapune cu orarul tău”, argumentează el. Nicolae, frustrat de neputinţa lui, îl omoară pe Moise în subconştient, împlinind o justiţie imaginară ca să-şi cureţe conştiinţa că n-a putut spune adevărul despre ticălosul director.

Din acest moment totul devine confuz, finalul romanului sugerând o schimbare de ipostaze. Martorul Nicolae devine criminal, înfigând pe neaşteptate cuţitul în procuror, care-şi relatează propria agonie: „Nicolae [...] se aplecă peste biroul meu şi mă lovi, ca eu să simt lama cum intră, şi el numai s-o vadă înfiptă în umărul meu, ca într-al altuia cu care nu aveam nicio legătură şi era firesc să nu-i simt durerea pe care o simţea acest altcineva”, apoi „a doua oară mă lovi”. Peste agitaţia şi ţipetele din procuratură se suprapun imagini şi zgomote bizare: nechezatul calului Jumătate alb şi jumătate negru al lui Ucsnit Sedescu”, anotimpurile care „începură să se încurce în mine ca într-o joacă”. Moartea este văzută de cel ucis ca o plecare călare pe „calul alb al lui Sedescu”, către „o mare atât de mare că de mare ce e ţărmuri n-are. Calul începu să cânte pe nas şi apoi spuse: Amin”.

Lumea creată de D.R. Popescu este amorală prin Moise, Ică, Celce care comit crime ce nu sunt pedepsite de justiţie, ucigaşul nefiind demascat oficial, cum afirmă Mirela Roznoveanu: „niciun vinovat nu este pedepsit de justiţia oficială, singurele forme ale pedepsei vin pe căi neoficiale, aş spune populare”. Lipsa de moralitate, de curaj a martorilor, Tică şi Nicolae, este ilustrată ca un joc al vieţii, flecare dintre cei doi devenind pe rând victimă şi acuzat, ca pedepse neoficiale dar mai crude şi definitive suportate pentru o conştiinţă încărcată.

Analizând proza lui D.R. Popescu. Nicolae Manolescu afirmă că autorul este „creatorul uneia din cele mai stranii, originale şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură”, având ca suport crearea unui „spectacol burlesc”. Dezvăluind profunde drame umane prin intermediul comicului, D.R. Popescu creează „o lume pe dos”, în care valori morale şi sociale ce păreau înrădăcinate în ordinea umană se destramă, adevărul devine un scop în sine, oamenii sunt măscăricii tragediei, întrucât „comicul este expresia tragicului inconştient în lucruri. [...] Lumea din F n-are acces la nobleţea suferinţei şi a morţii, ci numai la caricatura lor. Nu există nici călăi nici martiri: doar bufoni”. (Nicolae Manolescu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …