Expresionism

Expresionismul este un curent apărut în pictura germană la începutul secolului al XX-lea, pătruns şi în literatură, în teatru, în arta spectacolului, răspândit în Austria, Belgia, Italia, Rusia, iar cu timpul în toată Europa. Originea termenului este plasată în primii ani ai secolului, dar el fusese întrebuinţat şi cu mult înainte, în accepţii aleatorii. Ca termen istorico-estetic a început să circule în 1911, data unei expoziţii a Secesiunii Berlineze. În catalogul acesteia, denumirea e aplicată însă tablourilor lui Braque, Picasso, Derain, Vlaminck, Dufy etc., aparţinători atunci grupării cubiste şi celei foviste.

Grupări germane declarat expresioniste s-au constituit în 1905 (Die Brucke) şi 1911 (Der Blaue Reiter). Sfera semantică a cuvântului nu va fi delimitată cu destulă precizie niciodată, dar cu sau fără consimţământul lor, în muzee, albume, sinteze de istoria artelor, figurează ca expresionişti de frunte Georges Rouault, Emst Ludwig Kirchner, Karl Schmidt-Rottluff, Emil Nolde, Oscar Kokoschka, Franz Marc, Vasili Kandinski (înainte de îmbrăţişarea abstracţionismului), Alexei von Jawlenski, August Macke, Paul Klee, Sutin, Modigliani şi Chagall. Precursori sunt consideraţi Van Gogh, Gauguin, Munch şi Ensor.

Literar, expresionismul proliferează în spaţiul cultural germanic al celui de-al doilea deceniu din secolul al XX-lea, ajungând la apogeu spre sfârşitul acestuia şi începutul celui următor. Preludat în poezie de Richard Dehmel, Alfred Mombert, Theodor Daubler, expresionismul a devenit un curent literar prin poeţi germani şi austrieci ca Georg Heym, Georg Trakl, Else Lasker-Schuler, Ernst Stadler, August Stramm, Franz Werfel, Johannes Becher, prin dramaturgi precum Georg Kaiser, Walter Hasenclever, Ernst Barlach, Fritz von Unruh, Ernst Toller, prozatori ca Heinrich Mann, Alfred Doblin şi Franz Kafka.

Expresie, în prima etapă, a stării de spirit provocate de climatul social sufocant din Germania lui Wilhem II şi Austria lui Franz Joseph, în a doua, de primul război mondial, în a treia, de sentimentul dezastrului, al înfrângerii, literatura (în modul cel mai direct poezia) expresionistă germană construieşte viziuni sumbre, groteşti, sinistre, comunică exasperări, spaime, deznădejdi, imaginează cataclisme, condamnă civilizaţia dezumanizantă, mortificantă, opunându-i natura primară, arhaicul, elementarul, increatul, concepând mântuirea ca înapoiere la origini, la începuturi, la „izvoare”, lansând în scopul acesta „vestiri”, proiectând, într-un viitor nedesluşit, „semne”.

Tonul discursului liric expresionist e, adesea, de un patetism tragic, modul caracteristic rezumativ fiind „ţipătul” (der Schrei), dar el devine, cu intermitenţe, profetic, îndeosebi la Else Lasker-Schuler, Werfel şi Becher. Conduşi de principiul de a revela în lucruri „ideile”, de a semnala „fenomenul originar”, arhetipul etern, expresioniştii desconsideră individualul şi temporalul, simplifică descrierea până la schemă, supradimensionează unele detalii până la fabulos şi grotesc, cultivă figuraţia stihială, urcă pe scenă nu atât personaje, cât personificări ale unor categorii ontologice sau abstract sociale: Bărbatul, Femeia, Tatăl, Mama, Fiul, Soldatul, Doctorul.

În România începe să se vorbească despre expresionism în 1919: întâi în presa de limba germană (revistele „Ostland”, „Das Ziel”, „Der Nerv”, „Das Licht”, „Fruhling”, „Klingsor”), apoi şi în cea de limba română. „Ideea europeană” conţine în numărul din decembrie 1920 articolul Expresionismul al lui Tudor Vianu. În anii imediat următori, curentul e comentat în reviste, cu sau fără exemplificări româneşti, de Felix Aderca, Mihai Ralea, I.M. Sadoveanu etc. Un lung studiu, mai mult defavorabil, Expresionismul dramatic, include volumul Cercetări critice (I, 1923) al lui Ion Sân-Giorgiu.

De cu totul alt nivel intelectual şi interpretativ sunt consideraţiile lui Lucian Blaga despre „noul stil” din Filosofia stilului (1924) şi Feţele unui veac (1925). Se află aici cele mai pătrunzătoare (deşi unilaterale) interpretări ale expresionismului din câte se scriseseră şi aveau să se scrie în perioada interbelică. În înţelegerea lui Blaga, esenţial pentru stilul expresionist e faptul că, sub puterea lui, „tensiunea interioară” a operei „transcendează” văzul, îl „întrece”, „trădând relaţiuni cu cosmosul, cu absolutul, cu ilimitatul”.

În următorii ani, studiile dedicate expresionismului în ansamblu sau aspectelor lui româneşti sunt puţine, însă există referiri la diferite manifestări ale curentului în România şi în străinătate. „Gândirea” recenzează frecvent, până în 1929, revistele în limba germană din Sibiu, Braşov şi Cernăuţi, semnalează opere în spirit expresionist de pretutindeni, publică literatură română cu afinităţi expresioniste, reproduce plastică şi grafică expresionistă. Analog procedează „Contimporanul”. Situarea periodicului pe poziţii constructiviste se dovedeşte compatibilă cu receptivitatea faţă de expresionism. Revista întreţine relaţii cu grupări din Germania, ca Der Sturm, şi acordă ospitalitate producţiilor expresioniste (Hans Arp, August Stramm). Interesul, la noi, pentru expresionism creşte considerabil după al doilea război mondial, odată cu depăşirea perioadei acut dogmatice.

În a doua jumătate a deceniului al şaptelea încep să apară în periodice numeroase articole, multe reluate în volume, ample studii introductive la culegeri de versuri şi de piese de teatru, cărţi integral consacrate curentului, îndeosebi realizărilor lui în artele plastice de pretutindeni şi în literatura română, capitole în istorii ale literaturii. Pe tărâm literar, expresionismul a influenţat mai cu seamă poezia şi dramaturgia românească, dar şi proza narativă. Cele mai importante realizări în stil expresionist sunt în opera lui Lucian Blaga.

Scrise în vers liber, Poemele luminii comunică, sub impulsul lecturilor din Nietzsche, din expresioniştii germani şi mai ales din precursorii acestora (Dehmel, Mombert, Daubler), frenezia unui patos vital nestrunit, şi o face prin hiperbolizări imense, prin imagini stihiale. Însetat de absolut, poetul se vrea săgeată care despică nemărginirea. Găsind că „trecătorul trup” e neîncăpător pentru „năpraznicul suflet”, cere munţilor şi mărilor să-i dea un altul, atotcuprinzător. Culegerile În marea trecere şi Lauda somnului reunesc poeme cu viziuni de sfârşit de lume, contrapunctate, în La cumpăna apelor, de privelişti edenice, plasate într-un spaţiu atemporal, într-o lume de sat românesc mitic.

Adoptând expresionismul, Blaga l-a individualizat substanţial, creând un stil inedit. Spectacolul dezagregării cosmice îi provoacă poetului sentimentul de „sfâşiere” exprimat nu prin ţipăt, ci printr-o jelanie în tradiţia liricii ardelene elegiace (Octavian Goga) şi a folclorului românesc. În majoritatea pieselor de teatru (Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Arca lui Noe), Blaga valorifică în stil expresionist zăcăminte neexploatate ale arhaicului autohton, pătrunse de „duhul eresului”. Un personaj încarnează Duhul Pământului, sintagmă utilizată anterior, ca titlu al unei drame, de Frank Wedekind. În contrast violent cu tonalităţile blagiene e timbrul care particularizează poezia socială a lui Aron Cotruş, impetuoasă, vrednică de activismul tipului de discurs expresionist numit „noul patos”.

Prin Adrian Maniu, poetica expresionistă îşi asumă (în volume de versuri şi în piesa Meşterul) picturalul, realizat cu figuraţie preluată tot din folclorul ezoteric, puternic stilizat; un patos expresionist tragic şi spectacular caracterizează şi piesa Lupii de aramă. Alte moduri expresioniste, operând cu mijloace din arsenalul grotescului adesea combinate cu unele din cele proprii constructivismului, pot fi identificate la scriitori din gruparea „Contimporanului” şi, în genere, din mişcarea de avangardă: Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Felix Aderca şi Haimovici Bonciu. Există note expresioniste şi la Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Alexandru A. Philippide, Benjamin Fundoianu, Camil Baltazar.

În poezia de după 1944 tendinţe sau instrumentar din expresionism se întâlnesc la Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ etc. În teatru stilul expresionist a pătruns nu doar prin Blaga şi Adrian Maniu, ci şi prin G.M. Zamfirescu, I.M. Sadoveanu, George Ciprian, Isaiia Răcăciuni, Felix Aderca, fiind experimentat şi de Vasile Voiculescu, în special în piesa La pragul minunii. În artele plastice din România au fost semnalate caractere expresioniste, de adâncime sau de suprafaţă, la, între alţii, Iosif Iser, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Aurel Jiquidi, Vida Geza, Gy. Szabo Bela, Vasile Kazar, Lascăr Vorel, Hans Mattis Teutsch, Hans Eder, Vasile Dobrian şi Ion Ţuculescu. În teatru, ca artă a spectacolului, expresionismul a fost practicat îndeosebi de Ion Sava.