Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei militare străine. Încă din primele zile ale ocupaţiei s-a trecut la aplicarea planului de spoliere sistematică a zonei cotropite. Măsurile întreprinse de autorităţile germane în direcţia realizării programului vast de cuprindere şi valorificare a tuturor surselor economice pentru profitul maşinii au uimit prin meticulozitate şi chibzuinţă până şi pe adversari.

Conţinutul întregii politici de exploatare economică promovată de către autorităţile străine este rezumat în ordinul nr. 26.280/1917 emis de mareşalul von Mackensen, din care cităm: „Problema principală a Administraţiei în România constă în utilizarea economică maximă a teritoriului administrat în profitul Germaniei”. Aceasta a fost linia directoare pentru realizarea căreia s-a intervenit cu toate mijloacele posibile, bogăţiile extorcate folosind pentru îndestularea atât a Germaniei cât şi a aliaţilor acesteia.

Bunurile obţinute pe seama exploatării fără scrupule a poporului român şi a rezervelor sale naturale au fost utilizate, o parte, pentru întreţinerea efectivului militar şi civil străin existent în ţara noastră iar altă parte, mai mare, a luat drumul exportului, fiind dirijat spre Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Acţiunea de partaj a produselor răpite din zona ocupată, între puterile invadatoare, s-a făcut pe baza unor chei de repartiţie ce au fost stabilite între reprezentanţii statelor respective, prin convenţii speciale încheiate în ajunul ocupaţiei şi pe parcursul duratei acesteia.

Pentru Puterile Centrale, bunurile ridicate din România au îndeplinit un dublu rol servind atât în scopul rezolvării situaţiei alimentare precare a populaţiei celor două state, cât şi posibilităţii continuării războiului, după cum a afirmat-o deschis şi generalul Mackensen, în aprilie 1917 cu prilejul unei vizite întreprinse pe Valea Prahovei, fiind însoţit de experţi aduşi din Germania pentru urmărirea exploatării resurselor petroliere româneşti.

Statul major economic a urmărit prin verigile sale executarea sarcinilor de exploatare în toate ramurile de producţie, recurgând la o diversitate de forme şi mijloace cum au fost: rechiziţionarea majorităţii bunurilor materiale aparţinând locuitorilor şi în mod complet a celor din sectorul de stat; trecerea sub administraţie forţată a tuturor întreprinderilor şi averilor (cu mici excepţii), lichidarea forţată a societăţilor străine sau mixte; utilizarea obligatorie a forţei de muncă la lucrările agricole şi în alte sectoare de activitate etc.

Convingătoare pentru ilustrarea spiritului de rapacitate dovedit de către autoritatea germană în însuşirea abuzivă a tuturor potentelor economice întâlnite în teritoriul vremelnic cotropit, este ordonanţa nr. 56 din 10 februarie 1917, emisă de comandantul suprem al forţelor de ocupaţie von Mackensen, referitoare la sechestrări, în care se relata printre altele: „Pentru teritoriul ocupat al României, se dispun următoarele: pe contul participanţilor pot fi sechestrate de mine (von Mackensen) sau de oficiile împuternicite de mine, întreprinderile: a) care sunt conduse sau supravegheate de străinătatea inamică, sau b) la capitolul, produsul ori direcţia cărora participă cel puţin un număr de o treime supuşi ai străinătăţii inamice, sau c) care posedă în străinătatea inamică părţile principale ale întreprinderii, sau d) la care există un interes public pentru imperiul german şi pentru puterile aliate cu dânsul ori pentru teritoriile din România ocupate de trupele germane şi aliate, relative la menţinerea sau reluarea funcţionării, sau e) a căror funcţionare este de natură a contrazice sau a stânjeni interesele publice ale imperiului german sau ale puterilor aliate cu dânsul. Ca întreprindere în sensul acestei ordonanţe se înţeleg filialele, agenţiile, depozitele de mărfuri, terenurile, averi de orice natură care aparţin unei întreprinderi, precum şi averile succesorale. Din motive speciale, mai cu seamă pe cale de represalii, pot fi sechestrate şi alte averi care aparţin supuşilor statelor inamice... Administratorul întreprinderii sechestrate este… îndreptăţit să dispuie de întreaga avere a întreprinderii. Pentru toată durata sechestrării încetează drepturile proprietarului, ale membrilor consiliului de administraţie, ale directorilor sau alte persoane ori organe ale întreprinderii...”.

Pe aceste temeiuri, arbitrar stabilite, au fost emise în cursul ocupaţiei zeci de ordonanţe prin care autorităţile germane au devenit, în mod samavolnic, stăpâne peste imense capacităţi de producţie din cadrul teritoriului românesc vremelnic cotropit. Pentru facilitarea exploatării bogăţiilor ţării, s-a tipărit la Berlin, încă din ianuarie 1917, publicaţia „Economia naţională românească” (Die rumanische volkswirschaft) în care Statul major economic găsea informaţii exhaustive despre toate resursele economice.

S-a mai tipărit, de asemenea, din ordinul MVR, pentru uzul personalului însărcinat cu exploatarea teritoriului cotropit, un dicţionar cu profil economic administrativ şi politic al României (Rumanien Kleines wirtschafts politischess Adressbuch), în 4 volume corespunzător celor patru provincii ale ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova), lucru ce trăda de fapt scopurile urmărite de germani privind cotropirea întregului teritoriu al României.

Publicaţia furniza date preţioase în legătură cu puterea economică a tuturor localităţilor (urbane, rurale), mijloace de transport, împărţirea administrativă, adresele fabricilor etc. Lucrarea a apărut sub îngrijirea băncii Diskontogessellschaft din Berlin. Măsurile luate de către administraţia militară de ocupaţie în vederea exploatării economice au ţinut cont de profilul sectoarelor de activitate unde s-au aplicat.

Petrolul

România dispunea la începutul veacului nostru de importante cantităţi de petrol, având ca sursă principală zona de nord a Munteniei. Edificator în acest sens este faptul că din totalul de 14.340 ha cu rezerve sigure de ţiţei, 13.690 ha se aflau în judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Buzău (94,5%), iar 650 ha (5,5%) pe teritoriul Moldovei. Producţia de petrol se realiza şi ea în proporţie de 97,83% pe teritoriul Munteniei şi doar 2,17% pe cel al Moldovei.

Reprezentând una din cele mai importante bogăţii ale ţării, petrolul a fost intens exploatat în perioada care a premers declanşarea primei conflagraţii mondiale. Dacă în anul 1857 România, ca primă ţară producătoare de ţiţei, realiza o producţie de 275 tone petrol brut, în anul 1913 această cantitate se ridica la 1.885.225 tone. Explicaţia o găsim, printre altele, în creşterea cererii de produse petroliere pe piaţa mondială cum şi datorită investiţiilor mari de capital străin făcute în România care au vizat cu precădere acest sector rentabil.

Deosebit de activ a devenit, în perioada premergătoare războiului, capitalul german care deţinea întâietatea pe ansamblul fondurilor investite. De pildă, în jurul anului 1913, totalul capitalului investit în exploatări petroliere ce atingea cifra de 519.459.738 lei, avea următoarea provenienţă pe naţiuni: german = 27,35%, olandez = 24,25%, englez = 23,64%, românesc = 8,10%, american = 6,19%, belgian = 3,56% şi italian = 1,85%. Exportul de petrol al României ocupa, de asemenea, un loc important în cadrul volumului de produse destinat pieţei externe. Oprindu-ne tot la 1913, datele statistice au înregistrat pentru acest an cea 1.056.197 tone reprezentând peste 56% din cantitatea de petrol obţinută şi aproximativ 20% din valoarea exportului total al ţării.

În ultimii ani care au premers invaziei s-a realizat o importantă producţie de petrol mai ales în judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. Cunoaşterea cifrelor respective constituie un important indiciu pentru înţelegerea posibilităţilor pe care forţele cotropitoare le-au avut în legătură cu exploatarea acestei bogăţii. De exemplu, pentru anii 1913-1915 s-au înregistrat următoarele cantităţi de petrol brut.

După cum rezultă din cifrele de mai sus, anul cu cei mai mari indici de producţie petrolieră, din perioada premergătoare declanşării primei conflagraţii mondiale, a fost 1913, iar dintre judeţe, Prahova, unde se realiza peste 85% din totalul producţiei de petrol â ţării. Explicaţia în legătură cu descreşterea randamentului din sectorul extractiv, trebuie căutată în complicaţiile provocate de începutul războiului în anul 1914.

Referitor la anul 1916, cantitatea de petrol realizată a fost de 898.994 tone. Intrarea României în război, la mijlocul anului şi evoluţia defavorabilă pe care au cunoscut-o evenimentele pentru ţara noastră, retragerea în Moldova, au provocat serioase perturbaţii spre sfârşitul aceluiaşi an şi în ramura petrolieră. Capacitatea principalelor societăţi petroliere existente în ţară cât şi ritmul de extracţie le putem deduce ţinând cont de faptul că în anul 1916 numai în curs de o lună de zile (15 februarie - 15 martie) s-a obţinut o cantitate de cea 138.000 tone petrol, marile firme participând la realizarea acestei producţii cu următoarele cote-părţi.

Paralel cu activitatea de extracţie s-au înscris succese şi pe linia prelucrării petrolului. În ajunul începerii conflagraţiei mondiale existau în ţară 43 de rafinării dintre care în sectorul ce a căzut sub ocupaţie - circa 24. Randamentul în fabricaţie al rafinăriilor s-a ridicat, în medie, lunar, pentru anul 1916, la 140.750.000 kg petrol. Evoluţia puterii de distilare poate fi dedusă şi din faptul că în anul 1908 se realizau 199.000 vagoane, ca în anul 1916 să se ajungă la 460.000 vagoane.

Printre rafinăriile mai importante din acea perioadă amintim: Standard - Ploieşti (1865), Victoria - Colanu - Dâmboviţa (1884), Steaua Română - Câmpina (1898), Astra Română - Ploieşti (1905), Româno-Americană - Teleajen Prahova (1904), Vega - Ploieşti (1905), Columbia Ploieşti (1906), Petrol-Block-Băneasa - Ilfov (1907) etc. România dispunea, aşadar, în ajunul ocupaţiei străine de importante surse petroliere, cunoscute şi râvnite de către Germania care ajunsese într-un mare impas în legătură cu posibilitatea continuării războiului, din cauza lipsei de combustibil.

Cu prilejul retragerii în Moldova guvernul român a luat măsuri pentru distrugerea rezervelor şi surselor de petrol spre a nu cădea în mâinile duşmanilor. Se pare că au existat unele neînţelegeri între guvernul român şi reprezentanţii britanici în acest sens. Potrivit relatărilor publicaţiei „Berliner Tageblatt” din 24 decembrie 1916, englezii, în discordanţă cu dispoziţiile date de guvernul român ca petrolul să fie transferat în gropi şi incendiat iar maşinile demontate şi evacuate, au acţionat în direcţia incendierii şi distrugerii rafinăriilor, sondelor şi a altor instalaţii petroliere. Operaţia, aflăm din aceeaşi sursă, a început în dimineaţa zilei de 6 decembrie, fiind condusă de maiorii englezi Clifford şi Thomson. Sosirea grabnică a trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Morgen a determinat întreruperea acestei acţiuni.

Cu toate distrugerile provocate, nemţii au pus stăpânire pe importante cantităţi de produse petroliere. Numai la Moreni au capturat 4.000 vagoane petrol, 50.000 vagoane benzină, iar de la Ploieşti şi Câmpina peste 65.000 tone de uleiuri minerale. În „Bukarester Tageblatt” din 23 decembrie 1916, singurul ziar oficial care mai apărea în capitală la începutul ocupaţiei, făcându-se un scurt bilanţ al prăzii de război realizată de invadatori, se semnalează, printre altele, importante cantităţi de petrol şi întreaga instalaţie industrială din zona petroliferă Câmpina, care a rămas aproape intactă, fiind făcută inutilizabilă doar pentru scurtă vreme. Consemnarea nu poate fi luată decât în parte ca verosimilă, dacă ţinem cont de altele ce o contrazic. De pildă, din unele surse arhivistice aflăm că ocupanţii au găsit regiunea petroliferă Câmpina distrusă pe o distanţă de 30-40 km.

Referitor la cantităţile de petrol capturate de inamic, o atenţie deosebită trebuie acordată problemei portului Constanţa. Documente de arhivă inedite ne înfăţişează cantităţi, în multe cazuri impresionante, de bunuri ce se găseau în port în momentul invaziei inamice şi care au fost acaparate de duşman. Printre numeroasele articole însuşite de ocupanţi amintim milioanele de kilograme de petrol, benzină, păcură din rezervoarele ce existau în raza portului Constanţa. Rezultă, prin urmare, că numai de pe raza portului Constanţa a intrat în posesia ocupanţilor aproximativ 95.000 tone produse petroliere care au fost însuşite în cea mai mare parte de forţele germane.

Din primele zile ale ocupaţiei s-a trecut la măsuri energice de exploatare a ţiţeiului şi a derivatelor sale. Valorificarea surselor de uleiuri minerale a căzut în competenţa secţiei a VI-a a Statului major economic, căreia i s-a dat un caracter de organizare pur german cu toate protestele Austro-Ungariei. Întreaga administrare a zonei petrolifere a fost preluată de către Comandamentul terenurilor petrolifere din România - „Kodol”, creat special în acest scop, având sediul la Câmpina. Structural se compunea din două servicii:

  • Serviciul tehnic, urmărea asigurarea exploatării petrolului;
  • Serviciul militar (avea în atenţie paza regiunii petrolifere).

Autorităţile germane au acţionat pe multiple planuri în vederea obţinerii unor cantităţi cât mai sporite de petrol. Au fost lichidate întreprinderile cu capital american, englez, francez, belgian şi italian, reprezentând circa 44% din capitalul investit în petrol. Drepturile lichidate au fost transmise de comandamentul german asupra societăţii Erdol - Industrien - Anlangen Gesselschaft. Întreaga cantitate de gaz lampant s-a rechiziţionat de la populaţie.

Semnificative în acest sens sunt numeroasele cereri ale locuitorilor judeţului Prahova din care rezultă lipsa totală de combustibil pentru iluminat în comune. O atenţie deosebită s-a acordat restabilirii şi reluării activităţii sondelor, folosindu-se pe scară largă mâna de lucru existentă în zonele învecinate. Sondele care nu au putut fi recuperate au fost abandonate şi s-au făcut altele noi.

Un ordin special lansat în prima decadă a lunii martie prevedea deschiderea obligatorie a tuturor „minelor de petrol”, în caz contrar administraţia germană îşi rezerva dreptul de a prelua asupra sa exploatarea minelor. Toţi antreprenorii de mine erau subordonaţi, prin aceeaşi dispoziţie, Comandamentului terenurilor petrolifere din România, fiind obligaţi la reluarea exploatării să urmeze întocmai indicaţiile acestuia, să-i depună un plan de exploatare, o listă cu lucrătorii utilizaţi şi să desemneze o persoană marcantă, care să ţină legătura cu comandamentul. Agenţi special numiţi, controlau desfăşurarea operativă a muncii în cadrul tuturor punctelor şi centrelor de valorificare a produselor petroliere.

Centralizând în acest mod întreaga activitate de exploatare petrolieră, autoritatea germană a avut posibilitatea să cunoască în permanenţă ritmul de exploatare şi să intervină în direcţia accelerării lui. Urmărind o încadrare totală a întreprinderilor petroliere în planul de exploatare promovat de nemţi, administraţia străină a folosit pe scară largă sistemul de administrare coercitivă. Se cunosc o serie de ordonanţe prin care s-a dispus trecerea sub administrare forţată a numeroase societăţi şi întreprinderi petroliere. Astfel de măsuri ce intraseră în practica forţelor militare invadatoare au fost iniţiate pe întreaga durată a ocupaţiei. Prin ordonanţa nr. 410, emisă la 16 februarie 1918, de pildă, se dispunea trecerea sub administraţie forţată a 50 de firme, din care majoritatea petroliere.

Conducerea fiind transferată în aceste condiţii unor specialişti germani sau persoane de încredere ale forţelor de ocupaţie se realiza un cadru şi mai propice de exploatare. Activitatea de restabilire a stării funcţionale a unităţilor petroliere din zona cotropită ca urmare a măsurilor amintite a decurs destul de operativ. Într-un timp relativ scurt, autorităţile germane au izbutit să realizeze cantităţi apreciabile de petrol pentru satisfacerea intereselor celui de-al doilea Reich şi ale aliaţilor. În luna martie se aflau în exploatare peste 30 de sonde a căror producţie depăşea cantitatea de 25 vagoane zilnic. În luna aprilie 1917 funcţionau 47 de sonde, realizând un volum de peste 88 vagoane petrol, ca la sfârşitul anului să se ajungă la 258 vagoane petrol zilnic şi 336 sonde în exploatare.

Atât volumul producţiei realizată cât şi numărul sondelor productive au sporit continuu în cursul anului următor. Ritmul de creştere a producţiei a fost de cea 25 vagoane lunar. În iulie 1918 producţia de petrol obţinută s-a ridicat la 384 vagoane zilnic, iar numărul sondelor în funcţiune la 438, acestea fiind, de altminteri, cele mai mari cifre din sectorul extracţiei de ţiţei atinse în timpul ocupaţiei străine. În această perioadă au fost întreprinse şi acţiuni de prospectare în ideea lărgirii surselor petrolifere. O aflăm, mai ales, dintr-un raport al primăriei Băile Govora adresat Ministerului Industriei şi Comerţului la 20 decembrie 1918, prin care se arăta că „în timpul ocupaţiunii, în 1916-1917 s-au construit două puţuri de către germani din care au extras petrol brut câte 500-800 litri pe zi…”.

Prelucrarea petrolului s-a făcut, până la refacerea rafinăriilor distruse, în cadrul societăţii „Standard” rămasă în stare de funcţionare. Societăţile petroliere germane din România „Vega” şi „Steaua Română” - denumită atunci numai „Steaua” - au format o societate comună de exploatare petrolieră - Erdolbetribsgemeinscharft. Acestei societăţi i s-a acordat dreptul în exclusivitate de exploatare a terenurilor petrolifere ale statului precum şi autorizaţia de a prelucra în rafinăriile sale întreaga cantitate de petrol brut furnizată de comandatura petrolieră Câmpina. Toate întreprinderile petroliere erau obligate să predea la Kodol întreaga cantitate de petrol.

Deveniţi stăpâni prin uzurpare, germanii au luat hotărâri în numele statului român şi peste voinţa acestuia. În dorinţa de a-şi asigura folosirea în exclusivitate şi în perspectivă a produselor petroliere româneşti, autorităţile germane au constituit la Bucureşti în aprilie 1918 o sucursală a Societăţii cu răspundere limitată pentru arendarea terenurilor petrolifere (Oellanderein - Pacht - Gessellschaft) cu sediul la Berlin, având ca scop arendarea de terenuri în România pentru extragerea şi prelucrarea păcurei şi a tuturor celorlalte materii bituminoase precum şi dobândirea şi exploatarea de întreprinderi industriale în ramura industriei petroliere şi a oricăror afaceri comerciale în legătură cu aceasta”.

Prevederile asigurau, după cum se poate observa, monopolul total asupra ramurii petroliere în favoarea Berlinului. Această realitate tristă avea să-şi găsească expresie în convenţia economică încheiată cu Germania în cadrul tratatului separat de pace din mai 1918. De fapt, planurile Reich-ului şi ale aliaţilor săi de a cuprinde în sfera lor de exploatare zona din Moldova s-au schiţat încă din anul 1917, fiind axate pe experienţa acumulată în Muntenia şi Oltenia.

O aflăm, printre altele, din ordinul circular al Ministerului de război austro-ungar adresat la 1 septembrie 1917, Statului major economic din România, având următorul cuprins: „Experienţa căpătată cu ocuparea şi exploatarea Munteniei şi a Olteniei de către armatele Puterilor Centrale ne îndreptăţeşte a lua măsuri din timp pentru încheierea unei convenţiuni privitoare la exploatarea economică a Moldovei pentru cazul când şi acest teritoriu va trebui să fie ocupat”.

Acţionând prin toate mijloacele posibile pentru exploatarea maximă a rezervelor naturale româneşti, administraţia germană a izbutit să obţină cantităţi apreciabile de petrol şi derivate din petrol. Potrivit datelor statistice oficiale, în cei doi ani de ocupaţie străină 1917-1918, s-au realizat circa 1.585.000 tone petrol, provenind de la Schelele: Buştenari, Bordeeni, Scorţeni, Câmpina, Ceptura Rotari, Copăceni, Filipeştii de Pădure, Moreni, Măgura-Popeşti, Ţintea (particulare) şi Apostolache, Matiţa-Ochişori, Moreni, Ţintea (proprietatea statului), toate din judeţul Prahova; Glodeni, Ochişori, Doiceşti (particulare) şi Colibaşi, Recşa, Gura Ocniţei, Ochiuri, Malu Roşu (proprietatea statului) din judeţul Dâmboviţa; Arbănaşi, Sărata Monteoru (particulare) şi Berea (de stat) din judeţul Buzău; Băile Govora (particulară) judeţul Vâlcea. Din producţia de petrol realizată, majoritatea cantităţii - în proporţie de cea 73% - au fost trimise în străinătate.

În vederea accelerării scoaterii petrolului din ţară, autorităţile germane de ocupaţie au trecut la construirea unei conducte petroliere pe ruta Ploieşti-Giurgiu. Lucrarea a început în luna octombrie 1917, finalizându-se în aprilie 1918. Materialul pentru construcţie a fost luat de la vechea conductă românească Ploieşti-Cernavodă. S-a folosit mână de lucru forţată, locuitorii fiind ridicaţi cu sutele din comune şi utilizaţi obligatoriu la muncă.

Conducta trecea prin comănduirile judeţelor Prahova, Ilfov, Vlaşca, urmând linia ferată Câmpina, Ploieşti, Bucureşti, până la Chitila, apoi linia de centură de la Chitila până la Jilava, şoseaua Bucureşti-Giurgiu-Ramandan. Pentru asigurarea securităţii conductei, autorităţile germane au făcut cunoscut populaţiei printr-o ordonanţă că „petrolul dus prin conducte este proprietatea administraţiei militare în România”, prevăzându-se pedepse grave până la recluziuni, pentru cei care ar atenta la ea.

Repartizarea produselor petroliere din România între forţele ocupante s-a făcut pe baza normelor stabilite între aliaţi. Cuvântul hotărâtor la fixarea cheii de repartiţie l-a avut Germania, care şi-a asigurat cea mai mare parte din produse. Cât de avid era imperiul german după „aurul negru” românesc, rezultă şi din faptul că încă la întrunirea aliaţilor din 28 octombrie 1916, principala problemă discutată s-a referit la modalitatea însuşirii uleiurilor minerale de către cotropitori, hotărându-se că:

  • până la un export lunar de 2.000 cisterne petrol brut şi produse de uleiuri minerale, Austro-Ungaria renunţă la participare în favoarea Germaniei;
  • dacă exportul lunar întrece însă 2.000 cisterne, Austro-Ungaria primeşte 25% din exportul total. Austro-Ungaria a primit în special cantităţi importante de petrol brut; aceasta pentru că multe din rafinăriile sale încetaseră de a mai funcţiona din cauza lipsei de materii prime.

Convenţia amintită mai sus a suferit modificări prin protocolul semnat la 3 aprilie 1917, potrivit căruia Austro-Ungariei i s-au repartizat de către administraţia militară o parte din teritoriile petrolifere ale României, ocupate, cotele de repartiţie rămânând totuşi în limitele stipulaţiilor convenţiei din 28 octombrie 1916. Prin convenţiile din 8 iunie şi 28 noiembrie 1917 au fost aduse unele modificări în legătură cu modul de repartiţie a benzinei care a revenit, de asemenea, aproape în întregime Germaniei.

Produsele minerale aflate în Constanţa au fost repartizate potrivit convenţiei clin 2 decembrie 1916, încheiată la Sofia cu Bulgaria (Sofiaterobkommen). Cea mai mare cotă din aceste produse a revenit Bulgariei, urmată de Turcia şi grupul de armată Mackensen-Bulow. Germania şi-a rezervat şi de aici dreptul asupra benzinei uşoare folosită la motoarele din cadrul aviaţiei şi submarinelor uşoare.

Statistica minieră a României pe anul 1920, publicată în 1921 sub egida Direcţiei Generale a Statisticei, cuprinde, printre altele, şi o situaţie în legătură cu exploatarea bogăţiilor petroliere româneşti de către forţele străine de ocupaţie din anii 1917-1918. Deşi cifrele din tabelul respectiv nu sunt identice cu cele întâlnite de noi în alte izvoare, datele furnizate de această situaţie prezintă interes mai ales prin faptul că ne oferă posibilitatea cunoaşterii cu aproximaţie a cantităţii de petrol şi derivate ale sale consumate de către forţele inamice prezente pe teritoriul românesc în timpul ocupaţiei din perioada primului război mondial. Pentru aceste considerente, redăm situaţia respectivă, aşa cum figurează ea în sursa amintită.

După cum rezultă din datele expuse, majoritatea produselor petroliere jefuite au fost însuşite în proporţie de peste 78,4% de către Germania. Restul cantităţilor au revenit în ordine: Austro-Ungariei - 20,2%, Turciei - 1,2% şi Bulgariei - 0,52%. Cifrele din primul tabel aşa cum ne-au parvenit ele din raportul comandantului căilor ferate de ocupaţie reflectă numai în parte realitatea, întrucât fiecare dintre puterile aliate, în dorinţa de a profita cât mai mult de pe urma exploatării petrolului românesc, au căutat să se abată de la cheia de repartiţie iniţial fixată prin efectuarea de transporturi neînregistrate.

Dacă ţinem cont de faptul că autorităţile germane au recurs la toate mijloacele posibile în vederea forţării notei de exploatare, putem să luăm ca etalon de măsură, în legătură cu volumul de petrol exploatat, nu numai ceea ce cunoaştem clin timpul ocupaţiei, ci mai ales puterea de producţie petrolieră deţinută de România în ajunul ocupaţiei, în care scop am şi indicat-o la începutul capitolului. Acest lucru ar putea folosi mai mult decât o prezumţie în legătură cu volumul de producţie petrolieră realizat în cei doi ani de ocupaţie, ţinând cont de faptul că, aşa cum arătam, prima grijă a cotropitorilor germani, după ocuparea teritoriului românesc, a constat în restabilirea capacităţilor de funcţionare a instalaţiilor petroliere.

Ce a însemnat petrolul românesc pentru Germania mai ales? Ne-o spune limpede comandantul administraţiei militare von Tscheppe care, în ordinul adresat, „ofiţerilor, soldaţilor şi funcţionarilor”, la 22 decembrie 1917, cu prilejul împlinirii unui an de la invazie, arăta că: „S-a acordat populaţiei ţărăneşti (române) o muncă rentabilă patriei noastre (Germaniei), aducându-se un grabnic şi suficient ajutor ca prin restabilirea sondelor de petrol să putem stabili (sic) condiţiunile pentru continuarea războiului pe pământ şi pe apă…”. Valoric aceste bunuri însuşite de cel de-al doilea Reich echivalau cu 225 milioane lei anual, la preţul din 1913.

În timp ce produsele petroliere răpite ţării noastre umpleau serioasele goluri ale Germaniei şi aliaţilor ei, România suferea cumplit din cauza lipsei acestor produse. Reduse la zona Moldovei, ca surse de petrol pentru statul român mai rămăsese centrele: Moineşti, Zameş, Lucăneşti, Solonţ, Stăneşti, Teţkani şi Câmpeni, iar ca rafinării, cele din Valea Arinilor şi Oneşti. Volumul de producţie ce se putea obţine era mult sub nivelul solicitărilor. De exemplu:

  • la petrol se realizau 122 tone păcură şi ţiţei pe zi (necesarul era de 383 tone);
  • la benzină se realizau 5 tone (necesarul - 41 tone);
  • la gaz lampant se realizau 7.500 tone (necesarul 28.700 tone).

Pentru unele produse ca: motorină, uleiuri, parafină nu se realiza nimic. O completare a acestor neajunsuri pe calea importurilor se obţinea foarte greu, iar spre sfârşitul anului 1917 acest lucru a devenit imposibil în condiţiile închiderii şi a căilor de legătură cu aliaţii care mai existaseră prin Rusia. Deşi pe plan intern s-au depus eforturi pentru atenuarea lipsei de uleiuri minerale şi surse de energie termică prin sporirea producţiei, transformarea unor rafinării de spirt în rafinării de ţiţei, cum a fost cazul celei de la Bacău, efectuarea de studii şi cercetări iniţiate de către o comisie special instituită în acest scop, sporul a rămas minor în raport cu necesarul.

La pagubele pricinuite statului român prin exploatarea neraţională şi forţată a rezervelor sale de petrol în timpul ocupaţiei s-au adăugat distrugerile provocate de nemţi la sfârşitul anului 1918, cu prilejul retragerii când au luat la plecare numeroase vagoane-cisterne, pentru a produce dereglări sectorului petrolier. Aşa se explică faptul că în martie 1921 Societatea „Steaua Română” intervenea prin Ministerul de Externe la Comisia de reparaţii, solicitând despăgubiri pentru „295 vagoane-cisternă luate cu ocazia evacuării din noiembrie 1918, care se mai află în Germania”.

Din alte surse rezultă că nemţii ar fi luat, cu prilejul evacuării, toate vagoanele cisternă pentru a paraliza sectorul industrial de petrol. Puternic zdruncinată în aceste condiţii, industria românească de petrol s-a resimţit profund la sfârşitul războiului, aspect reflectat în producţia anului 1919, care a fost cu cea 50% sub nivelul atins în perioada antebelică.

Sectorul minier

Zona ocupată din cuprinsul României a prezentat interes pentru forţele invadatoare şi ca sursă de cărbune, sare, aur, piatră de var sau de construcţii etc. Cărbunele, ca important izvor de energie termică, a fost valorificat pe scară largă la începutul veacului. Dacă în anul 1889 se realizau 63.328 tone, în anul 1912 s-au extras 264.378 tone cărbune, ca să se ajungă apoi în anul 1915 la 299.832 tone. Paralel cu progresele obţinute pe linia creşterii producţiei a evoluat şi modul de organizare a activităţii în cadrul acestui sector, făcându-şi apariţia, în jurul anilor 1909-1910, primele societăţi cu capital autohton şi străin.

Extracţia de cărbune se efectua pe raza judeţelor Bacău, Dâmboviţa, Gorj, Mehedinţi, Muscel şi Prahova. Ponderea o deţineau judeţele din Muntenia care participau cu un procent de 91,5% la realizarea acestei producţii, judeţul Bacău înscriindu-se doar cu 8,5%. Cota cea mai ridicată se realiza pe raza judeţelor Dâmboviţa (50,6%) şi Muscel (32,8%). Sub raportul calităţii cărbunelui, în fruntea listei se situa antracitul (8.000 calorii) ce se extrăgea din Valea Jiului, centrul Schela, judeţul Gorj. Urma în ordine: cărbunele negru (5.000 calorii) extras din Valea Trotuşului, jud. Bacău, centrele Vasieşti, Comăneşti şi Partenie; lignitul brun (3.400 calorii) - bazinul carbonifer Schitu-Goleşti judeţul Muscel, centrele Jidova, Poenari, Jugur, Godeni, Boteni, Berevoieşti, Valea Schitului şi Bătaia.

Aria rezervelor de cărbune din cadrul acestui bazin cuprindea un teritoriu de peste 2.100 ha, aparţinând unor societăţi şi persoane particulare. Cea mai solidă bază din cadrul acestui bazin carbonifer, o deţinea societatea „Lignitului” care administra peste 768 ha; lignitul brun (3.200 calorii) se afla în zona judeţelor: Dâmboviţa - cu centrele Şotânga, Aninoasa, Mărgineanca, Făgeţel, Vulcana, Panadele; Mehedinţi, care avea ca puncte de extracţie Valea Copcii, Strehaia; Prahova cu Filipeştii de Pădure.

Odată cu invazia trupelor străine, întreaga producţie de cărbune a Munteniei, care se identifica, după cum am observat cu însăşi producţia ţării, a intrat în stăpânirea forţelor de ocupaţie. Organizarea activităţii de exploatare a cărbunelui şi a sectorului minier în general, a revenit secţiei a XII-a din cadrul Statului major economic, care şi-a început activitatea în ianuarie 1917. Stocurile de cărbuni găsite asupra diferitelor unităţi au fost rechiziţionate.

S-a recurs la o serie de măsuri menite să ducă la accelerarea ritmului de producţie. Printre acestea, a figurat, desigur, nelipsita acţiune de administrare coercitivă aplicată mai multor întreprinderi carbonifere. Conducerea multor unităţi a trecut în sarcina unor militari. Proprietarii tuturor minelor au fost obligaţi să predea Statului major economic cantităţile realizate la preţuri derizorii fixate de secţie.

Grăitor pentru demonstrarea modului samavolnic în care s-a procedat la exploatarea rezervelor de cărbuni ale ţării este, printre altele, raportul proprietarilor minei de antracit Schela, privind pagubele pricinuite minei în timpul ocupaţiei. Din raport aflăm că „mina ... a fost invadată de inamic prin surprindere în noaptea de 13-14 octombrie 1916... Inamicul a ridicat întreaga cantitate de cărbune de la şantier şi depozitul aflat la staţionarea gării Tg. Jiu... fără a se plăti vreun ban... Administraţia germană a pus sub administraţie forţată exploatarea minei... numind sechestru asigurător pe locotenentul german dr. Josef Robert Braner, iar cu direcţia exploatării a fost însărcinat locotenentul L. Petrak, înconjurat de un numeros stat major de funcţionari... La 1 mai ne dedese în primire galeriile însă tot sub controlul personalului de mai sus, care ne-a rechiziţionat toţi cărbunii extraşi în timpul a 6 luni circa 60 vagoane, pentru care nu ne-a plătit decât suma de 23.000 lei... În tot timpul exploatării administraţia inamică a exploatat galeriile în modul cel mai barbar, scoţând cărbuni numai de la suprafaţă... cu scopul de a extrage cât mai mult cărbune... din care cauză galeriile care ne dau circa 200 vagoane anual acum nu ne mai dau decât cel mult jumătate”.

Prin utilizarea metodelor neraţionale de exploatare a minelor de cărbuni şi constrângerea personalului minier la prestarea unei munci epuizante, autorităţile germane au reuşit să obţină în timpul ocupaţiei, o producţie ce depăşea cu mult pe cea realizată în anii anteriori la unele judeţe, în judeţul Dâmboviţa, de exemplu, dacă pe exerciţiul 1916-1917 s-au obţinut 116.132 tone cărbune, pentru exerciţiul următor (1917-1918) producţia a fost de 151.360 tone; în judeţul Gorj s-a realizat pe exerciţiul 1915-1916 o producţie de 1.302 tone antracit, ca să se ajungă apoi pentru exerciţiul 1918-1919 la un plus de 887 tone. În raport cu volumul obţinut în 1915-1916. Cantitatea totală de cărbune exploatată în perioada ocupaţiei străine s-a ridicat la peste 425.000 tone. La aceasta mai trebuie să adăugăm prada rezultată din sechestrarea rezervelor de cărbune aflate în diferite depozite la începutul invaziei.

Majoritatea cărbunilor rezultaţi de pe urma exploatării minelor româneşti au luat drumul Germaniei, după cum se precizează în unele surse documentare. De pildă, în nota de exploatare privind pagubele produse de inamic minei Schela, despre care s-a vorbit, se precizează că întreaga cantitate de cărbune (antracit) exploatată a fost exportată în Germania.

De reţinut că şi în cazul cărbunelui, autorităţile germane, prevalându-se de noul conţinut al legii minelor, care le acorda abuziv drepturi de adevăraţi proprietari, au recurs la măsuri de subjugare economică pe durată exagerat de mare. Astfel, prin ordonanţa nr. 460 se acorda inginerului de mine, dr. Heinrich Stuchlik din Traunstein (Bavaria superioară), concesiunea asupra exploatării de grafit în judeţele Gorj şi Rm. Vâlcea pentru o suprafaţă de 10.000 ha, pe durată de 75 ani. O dovadă în plus deci, privind planurile de „perspectivă” ale Germaniei în legătură cu economia ţării noastre.

Sarea, ca bogăţie de valoare a României, este întâlnită şi în zona meridională, unde se întinde, după cum se cunoaşte, pe o fâşie imensă de teritoriu începând din dreapta Oltului până spre Galaţi. Ca centre importante de exploatare a sării în această parte existau în perioada antebelică, salinele de la Ocnele Mari (Vâlcea) şi Slănic - Prahova, de unde se extrăgeau cantităţi apreciabile de sare gemă. Pe exerciţiul 1911-1912 s-a obţinut circa 88.557 tone. În timpul ocupaţiei, autorităţile străine au pus stăpânire pe salinele amintite, care au fost găsite în stare de funcţionare intervenind şi aici în direcţia forţării ritmului de producţie cu preţul istovirii lucrătorilor.

Dacă în perioada anterioară invaziei, se realizau 300 tone sare zilnic cu 500 lucrători, în timpul ocupaţiei s-au produs 400 tone sare zilnic, numai cu 260 muncitori. Potrivit unor date statistice, s-a extras în perioada dintre 1 ianuarie 1917 - 30 septembrie 1918, cantitatea de 168.687 tone sare. În legătură cu exportul de sare iniţiat de către ocupanţi, din datele înregistrate cunoscute, rezultă că au fost expediate în Bulgaria 83.888 tone, în Austro-Ungaria 7.654 tone, iar în Germania 2.403 tone.

Forţele invadatoare manifestau un deosebit interes pentru întregul potenţial de zăcăminte şi izvoare saline, de care dispunea România, popularizându-le chiar pe diferite căi în scopul atragerii atenţiei asupra lor. Numai aşa putem descifra sensul articolului apărut în unul din primele numere ale publicaţiei „Bukarester Tageblatt”, intitulat: „Marile zăcăminte şi izvoare saline din România”, în care se relata despre oraşul Tg. Ocna, arătându-se că „posedă una dintre salinele cele mai importante ale României... aparţinând zăcământului de sare ce se întinde pe o lărgime până la 30 km şi o grosime de strat de 250-350 m, de-a lungul întregii părţi estice a râului Trotuşi şi poate satisface Europa cu sare în curs de veacuri de-acum înainte. În ocnă se lucrează pe un teritoriu de exploatare cam de 13.000 kmp. Producţia anuală medie se urcă la 13.000 tone în cifră rotundă...”.

Datele despre care vorbeşte articolul nu pot fi considerate verosimile decât în parte, unele necorespunzând realităţilor. În legătură cu producţia anuală, de pildă, se ştie că salinele Tg. Ocna realizau o cantitate superioară celei amintite. Pentru exerciţiul 1911-1912 la Tg. Ocna s-a produs un volum de 26.694 tone sare, cifră ce a fost comunicată oficial. Din numeroasa gamă de bogăţii smulse pământului românesc în timpul ocupaţiei, nu au lipsit nici metalele nobile. Valea lui Stan, jud. Vâlcea, comuna Perişani, judeţul Argeş şi comuna Fedeleşeni judeţul Vâlcea, ca loc de spălare a nisipului adunat din Olt, au constituit puncte de unde autorităţile germane au extras, în timpul stăpânirii lor peste aceste meleaguri, preţioasele metale - aur şi argint.

Socotind după unele izvoare de care dispunem, cantităţile realizate de inamic au fost de peste 4.900 grame de aur şi 1.700 grame de argint. Vasta campanie întreprinsă de cotropitori în direcţia depistării şi valorificării resurselor minerale din zona invadată a mai cuprins: exploatarea piritei şi a cuprului, de la Baia de Aramă; sulful de la Perşinari - Pauceşti, Ocnele Mari, Slănic şi Pucioasa; mica şi plumbul de la Voineasa; asbes-tul din partea nord-estică a Tg. Jiului; marmora de la Nămăeşti şi Dragoslavele judeţul Muscel, cum şi piatra de construcţie sau calcarul de la Rucăr şi respectiv Albeşti.

Producţia realizată în sectoarele enunţate a constituit bunuri ale ocupanţilor, interesele populaţiei locale fiind ignorate în mod total, din care cauză existau numeroase nemulţumiri. Locuitorii din cadrul plăşii Dâmboviţa jud. Muscel, pe raza căreia se fabricau importante cantităţi de var, erau complet lipsiţi de acest produs şi în imposibilitatea de a şi-l procura. Adresându-se Prefecturii în anul 1917, plasa ruga forul tutelar judeţean să intervină pe lângă comandatura de etapă în vederea repartizării unei cantităţi infime de var cetăţenilor pentru nevoi de higiena. Intensa exploatare a sectorului minier în general, realizată de către ocupanţi în mod abuziv prin încălcarea celor mai elementare reguli de raţionalizare, a provocat ţării mari prejudicii materiale.

Sectorul agrar

Forţa agro-alimentară a României la începutul secolului XX se sprijinea pe o importantă bază de resurse. Suprafaţa cultivabilă a pământului, de 2.153.000 ha în 1862, a cunoscut un curs ascendent, ajungând în 1892 la 4.400.000 ha, ca în anul 1916 să atingă cifra de 6.153.143. O cantitate apreciabilă de cereale rezultată din producţia anului 1916, însuma 200.000 vagoane grâu, 4.200 vagoane cartofi, 200.000 vagoane porumb, 45.000 vagoane orz şi orzoaica, 35.000 vagoane ovăz, 3.000 vagoane mazăre, 6.800 vagoane fasole etc.

Şeptelul ţării a sporit de la 11.058.712 capete câte existau în 1900 la 13.022.977 capete în anul 1916. Celelalte ramuri ca pomicultura, legumicultura, viticultura au obţinut, de asemenea, cantităţi apreciabile de produse, în anul 1913 existau, de exemplu, 72.600 ha viţă de vie, cu o producţie de 1.520.000 hl/an. Reţeaua unităţilor de prelucrare din cadrul industriei alimentare, cuprindea numeroase întreprinderi, figurând printre cele mai dezvoltate ramuri.

Judeţele din zona ocupată deţineau un loc important şi din punct de vedere agrar, în viaţa economică a ţării, aici existând adevăratul grânar al României şi puternicele sectoare pomicole, viticole, legumicole sau cele animaliere. Referindu-ne la posibilităţile de valorificare ale solului în toate judeţele căzute sub ocupaţie duşmană, relieful acestora a oferit întotdeauna condiţii prielnice practicării diferitelor culturi, în special cereale şi viţă de vie. Părţile nordice ale acestor judeţe au corespuns mai mult păstoritului şi pomiculturii, îmbinate cu importante culturi cerealiere şi viticole.

Numai în aceste părţi, de pildă, în ultima perioadă care a premers războiului mondial s-au cultivat anual circa 435.530 ha cu grâu şi peste 501.980 ha cu porumb, realizându-se o producţie de aproximativ 3.668.330 hl şi respectiv 4.600.000 hl pe an. Judeţul Buzău dispunea de 3.953 ha podgorie cu o producţie de 876.670 dai vin/an şi 8.311 ha livezi de pruni de la care se realiza o producţie de peste 36.666 tone prune. Judeţul Mehedinţi cuprindea 1.541 ha cu viţă de vie şi 5.448 ha livezi de pruni. În judeţele din zona nordică a Olteniei şi Munteniei exista un număr de cea 3.300.000 animale diferite, reprezentând peste 70% din totalul efectivului animalier al celor două provincii istorice şi aproape 25% din şeptelul general pe ţară.

Puterile centrale au urmărit îndeaproape întreaga evoluţie agricolă a României prin intermediul unui vast aparat de spionaj întreţinut în ţară. Referitor la informaţiile exhaustive ce le deţineau nemţii în această direcţie, ne convinge, printre altele, un episod petrecut la începutul ocupaţiei, când, la o discuţie între von Mackensen şi Ţigara Samurcaş despre problema alimentelor pretinse de invadatori, s-a înfăţişat un german de mai mulţi ani instalat în România, care a prezentat, pe baza unor note personale, întreaga cantitate de orz intrată în capitală pe ultimii patru ani, puterea de consumaţie a oraşului şi ce rezerve trebuiau să mai existe.

În preajma evacuării, autorităţile române au iniţiat unele măsuri pentru distrugerea rezervelor de cereale în condiţiile imposibilităţii transportării lor în Moldova. La acţiune au luat parte şi aliaţii. Dacă în cazul petrolului a fost vorba de englezi, în problemele la care ne referim, francezii au fost cei care au intervenit, acţionând în direcţia distrugerii industriei morăritului. Trebuie menţionat însă că şi în problema lichidării resurselor alimentare, părerile în rândurile personalităţilor româneşti ale vremii au fost împărţite. Unii îl incitau pe rege la această măsură extremă, alţii, cum au fost Constantin Stere sau Alexandru Marghiloman, l-au îndemnat să oprească incendierea cerealelor şi a morilor, pentru a nu „avea de suferit populaţia”.

Ca argument se invoca raţionamentul că în situaţia în care invadatorii vor găsi unele depozite de cereale în ţară, asaltul lor asupra produselor populaţiei va fi mai limitat. Realităţile din timpul ocupaţiei străine au infirmat această idee. Lipsa de timp dar şi de intervenţie energică din partea autorităţilor româneşti, au îngăduit duşmanului să realizeze o însemnată captură de. produse cerealiere, constând, printre altele din 2,5 milioane hl grâu, un milion hl de secară, 7,75 milioane hl orez, 8,39 milioane hl porumb etc., ceea ce echivala cu circa 60% din provizii. La aceste cantităţi se adaugă bunurile alimentare capturate de inamic în portul Constanţa, printre care amintim peste 2.600.000 kg cereale, aproximativ 600.000 kg făină, cum şi zeci de mii de kg de mei, stafide, măsline, untdelemn, smochine, alune curăţate etc.

În planul general de exploatare economică a României iniţiat de Puterile Centrale, un spaţiu larg s-a acordat resurselor agricole. Explicaţia o descifrăm în criza totală de alimentaţie, foametea la care se ajunsese în Germania, Austro-Ungaria şi aliaţii acestora în 1916, produsele statului român trebuind să le acopere marile goluri ce li se crease în aprovizionare, pentru ca puterile respective să mai poată continua războiul.

Argumente peremptorii, de mare valoare documentară, vin să confirme aserţiunile noastre. Avem, printre altele, în vedere nota Ministerului de Externe al Austro-Ungariei, înaintată la începutul lunii martie 1917 Ministerului de Război prin care explica „absoluta necesitate de a se interveni pe lângă Guvernul Imperial German, punându-l în cunoştinţă de situaţiunea alimentară precară în care se află Austro-Ungaria, situaţiune care ar periclita bunul sfârşit al războiului, dacă nu se ia măsuri ca lipsa de cereale ce domneşte în ţara noastră să fie ameliorată prin cantitatea de cereale adusă la timp din România...”.

Acelaşi ministru, contele Czernin, consemna într-un raport adresat împăratului Carol al IV-lea în aprilie 1917: „...Nu cred că situaţia internă în Germania prezintă o mare diferenţă cu a noastră... Am ferma convingere că Germania tot ca şi noi (Austria) a ajuns la sfârşitul puterii sale... Că în aceste prezumţii contele Czernin dezvăluia o tristă realitate a dificultăţilor mari prin care trecea şi Germania în acea vreme, o aflăm din alte surse unde sunt consemnate declaraţiile din 1917 ale unor personalităţi notabile germane, recunoscând „serioasele griji de alimentaţie” ale celui de-al doilea Reich. Îngrijorarea puterii imperiale era determinată de mizeria şi foametea care-şi făcuse loc în rândurile populaţiei germane. S-a ajuns până acolo încât se fura hrana trimisă prin Crucea Roşie prizonierilor ce se găseau în diferite lagăre din Germania.

Cotropind bună parte din teritoriul românesc, atât Austro-Ungaria cât şi Germania, au acţionat în direcţia sporirii în permanenţă în timpul ocupaţiei a gradului de spoliere a bunurilor agro-alimentare, ritmul de creştere a pretenţiilor acaparatoare duşmane evoluând în paralel cu agravarea situaţiei alimentare a celor două imperii. Grăitoare în această direcţie este, de pildă, şi telegrama pe care o primea, de la Viena la 19 ianuarie st. n. 1918, contele Czernin, aflat la tratativele de pace de la Brest-Litovsk, având următorul conţinut: „Completa carenţă a aparatului (administrativ) în Austria şi Ungaria ne-a adus, în problema alimentaţiei, pe pragul catastrofei.

Viena va fi în opt zile fără făină, din cele mai diferite părţi ale imperiului se raportează deja despre tulburări revoluţionare şi de pretutindeni se cer soldaţi şi mitraliere. Germania refuză orice ajutor deoarece declară că ea însăşi n-are cât îi trebuie. Dacă nu urmează un ajutor imediat de undeva atunci totala prăbuşire este inevitabilă”. Şi posibilitatea „ajutorului” a fost găsită în trimiterea de ordine Administraţiei militare din teritoriul ocupat al României prin care se cerea „să sporească livrările de porumb şi de nutreţ presat în mod considerabil”.

În legătură cu modul în care a decurs exploatarea resurselor agro-alimentare din teritoriul românesc ocupat, aceasta a fost încredinţată primelor două secţii din cadrul Statului major economic. În strânsă colaborare cu secţiile şi pentru realizarea aceluiaşi scop, a acţionat comisia economică mixtă din România (Rumanischer Wirtschaftsverband). Unicul scop urmărit de aceste instrumente ale exploatării şi subjugării economice a fost, după cum s-a văzut, de a smulge poporului român ocupat, lipsit de apărare, uzând de orice mijloace, tot ce era posibil pentru continuarea luptei şi întreţinerea populaţiei înfometate a Puterilor Centrale şi a aliaţilor acestora.

Prima grijă a Statului major economic, instaurat încă de la 5 decembrie la Tr. Severin, iar începând cu 27 decembrie 1916 la Bucureşti, a constat în urgentarea măsurilor de ridicare a stocurilor de cereale capturate şi expedierea lor, recurgând pentru ajutoare la comandaturile de etapă şi restabilind în vederea facilitării transportului, căile de acces spre porturi şi punctele de recepţie. S-a trecut apoi cu multă operativitate la o vastă campanie de extorcare a tuturor rezervelor şi produselor de alimentaţie, acţionându-se pe căi diferite.

Metoda cea mai eficace şi larg utilizată a constat în confiscarea bunurilor populaţiei sub forma mascată a rechiziţiilor. Chiar în cuprinsul primei ordonanţe, emisă pentru populaţia română se preciza că vor fi ridicate toate proviziile ţării pentru «export», lăsându-se locuitorilor doar strictul necesar traiului. În februarie 1917, spoliatorii au efectuat recensământul pe comune şi pe cap de familie, privind avuţia de care dispunea populaţia din raza teritoriului cotropit, în vederea stabilirii a ceea ce urma să se ridice. Acţiunea a mai fost apoi repetată în timpul ocupaţiei.

Pentru ca resursele de profit să sporească în favoarea inamicului, a fost impus românilor un regim de viaţă plin de privaţiuni. Supuşii străini (germani, unguri, bulgari, turci), erau exceptaţi de la măsurile de raţionalizare excesivă a produselor alimentare prevăzute pentru populaţia română. Astfel, prin mai multe ordine, s-a aplicat prohibirea exportului de cereale, animale, alimente, vinuri, spirtoase, furaje, cum şi comercializarea acestora pe piaţa internă fără aprobarea comandantului suprem al grupului de armată von Mackensen, sau a Administraţiei militare în România. S-a interzis cu desăvârşire dreptul de sacrificare a animalelor. Interdicţia a fost extinsă şi asupra mieilor şi păsărilor. Atunci când în mod fortuit se ajungea la sacrificarea unor miei, carnea şi pieile trebuiau predate autorităţilor militare de ocupaţie. Vinderea fructelor şi fabricarea ţuicii nu mai erau admise.

S-a introdus sistemul de cartelare a alimentelor în localităţile cu peste 5.000 de locuitori, fixându-se raţii exagerat de mici (225 grame de făină şi 150 grame de mălai pe om), în mediul rural se prevedeau câte 500 gr. porumb de om pe zi. Din compoziţia prăjiturilor au fost suprimate aproape complet ouăle, zahărul şi grăsimile. Pâinea nu putea fi cumpărată fără cartelă. În localurile publice erau interzise preparatele cu carne în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar consumul de lapte se admitea numai între orele 7-9. Vânzările şi cumpărările de averi au fost suspendate.

Nerespectarea dispoziţiilor amintite atrăgea după sine pedepse aspre, constând mai ales în amenzi sau condamnări pe intervale mari de timp. Măsurile restrictive s-au emis în paralel cu cele privind reorganizarea administrării moşiilor, a domeniilor statului şi coroanei, forţarea muncilor agricole, confiscarea bunurilor materiale de la proprietari ori rechiziţionarea lor la preţuri derizorii.

Secţia a doua din cadrul Statului major economic, condusă de doi şefi de secţii (unul german şi unul austro-ungar), iar în exterior de agronomii comandaturilor de districte şi etape, a întreprins o serie de acţiuni, în acest scop. Teritoriul a fost împărţit în cinci mari inspectorate (trei germane şi două austriece) ce aveau rolul de a supraveghea şi inspecta prin experţi de profil, întreaga activitate agricolă.

Foarte multe averi au fost trecute pe parcursul ocupaţiei străine sub administraţie forţată, numărul lor ridicându-se la aproximativ 480, însumând printre altele zeci de mii de hectare de pământ. Grupa „C” din cadrul secţiei a doua a Statului major economic, a exploatat în favoarea ocupanţilor domeniile statului (peste 193.023 ha) şi ale coroanei (circa 47.032 ha).

Proprietăţilor li s-a imprimat o formă nouă de organizare, fiind repartizate pe 46 regiuni agricole. O regiune includea mai multe moşii, comportând ca index o cifră romană. De exemplu, regiunea XXIX-a Glavacioc se compunea din şapte moşii aflate pe raza judeţelor Argeş, Dâmboviţa şi Vlaşca. Regiunile erau sub autoritatea etapelor din sectoarele respective, fiind conduse de regizori. Cum regiunile aparţineau fie germanilor, fie austriecilor, personalul, pentru a fi recunoscut în drumul de la o regiune la alta, purta banderole de diferite culori pe mâini.

Ca sistem de valorificare a moşiilor s-a practicat arendarea lor la ţărani sau la diferite persoane în parcele de mărimi variabile şi pe durată scurtă (1 an) sau îndelungată (până la 10 ani). În zona operaţiilor militare, de pildă, (judeţele Buzău, Rm. Sărat, Putna şi Brăila) existau 42 moşii cuprinzând în total 36.296 ha ce se administrau prin arendare în loturi mici ţăranilor, aducând un venit anual de 1.289.000 lei.

Chiar de la începutul anului 1917, s-au luat măsuri de pregătirea lucrărilor de primăvară. Populaţia a fost con-strânsă să lucreze în întregime pământurile şi să recolteze produsele, autorităţile străine, uzând de toate mijloacele posibile în acest sens. S-a stabilit prin statistici speciale întocmite pe judeţe, efectivul omenesc existent pentru a putea fi mobilizat la muncă. În majoritatea ei, însă, populaţia rămasă în teritoriul ocupat se compunea din copii, femei şi bătrâni pe umerii cărora avea să cadă întreaga povară a muncilor agricole şi a numeroaselor corvezi efectuate în interesul forţelor cotropitoare, sub ameninţarea baionetei inamice.

Această tristă stare de lucruri la care se ajunsese în zona ocupată a României datorită consecinţelor stării de război, îşi găseşte reflectare într-o serie de date ce se întâlnesc în documentele de arhivă. La începutul anului 1917, de pildă, din totalul de 205.499 locuitori, câţi existau în fostul judeţ Argeş, numai 94.191 puteau fi consideraţi apţi de muncă, având vârsta de 15-60 de ani; dintre aceştia femeile numărau 60.812, iar bărbaţii doar 33.379. Copiii sub 15 ani şi bătrânii peste 60 de ani se ridicau la cifra de 111.308.

La sfârşitul anului 1917, existau în oraşul Curtea de Argeş 4.326 locuitori din care 2.108 erau copii până la 15 ani, reprezentând peste 48% din totalul populaţiei existentă atunci în oraş. O situaţie similară întâlnim şi în Câmpulung Muscel. În fostul judeţ Dâmboviţa erau 229.124 locuitori în anul 1917 din care doar 100.911 aveau vârsta aptă de muncă (15-60 ani). Comuna Scheiu din acest judeţ avea în acelaşi an 1917, o populaţie de 1.442 locuitori, copiii sub 15 ani existând în număr de 612.

În judeţul Gorj existau 166.579 locuitori în 1917, din care 76.067 având vârsta între 15-60 ani, femeile reprezentând aproximativ două-treimi (44.486). O situaţie similară întâlnim şi în fostul judeţ Muscel, unde din totalul de 116.453 locuitori câţi existau în anul 1917, doar 48.999 aveau vârsta între 15-60 ani, iar din aceştia, 30.588 erau femei. Populaţia oraşului Câmpulung Muscel la sfârşitul anului 1917 avea următoarea componenţă: 2.889 bărbaţi, 4.103 femei şi 6.398 copii. Cifrele nu mai necesită comentarii.

Şi mai izbitoare ne apare situaţia în judeţul Prahova unde la începutul anului 1917, existau 166.355 de copii până la 15 ani şi bătrâni peste 60 de ani din totalul populaţiei de 328.631 de locuitori. Partea aptă de muncă se compunea din 49.708 de bărbaţi şi 92.568 de femei. La nivel de comună starea de lucruri din cadrul judeţului ca de altfel din toate judeţele cotropite, se prezenta şi ea destul de îngrijorătoare.

În comuna Măneşti judeţul Prahova, de exemplu, din totalul de 1.766 de locuitori câţi existau în 1917, majoritatea o constituiau copiii a căror cifră se ridica la 1.049; urmau în ordine descrescândă, femeile în număr de 494 şi bărbaţii care totalizau 223 dar din care un număr de numai 196 erau apţi de muncă. După cum se poate uşor observa, deducem şi din situaţia de mai sus, absenţa accentuată a bărbaţilor apţi de muncă, greutatea căzând pe restul categoriilor de locuitori.

În vederea mobilizării forţate a populaţiei la activitate în folosul inamicului, s-au emis de către administraţia militară mai multe ordine prin care, sub ameninţarea cu ani grei de închisoare şi amenzi, cetăţenii având vârsta între 14-60 de ani, erau datori să îndeplinească „obligaţiile de lucru ce li se vor impune de către un serviciu al Puterilor Aliate”, în realitate, nu s-a ţinut cont de limitele de vârsta amintite, grupurile de militari germani şi austro-ungari, ce patrulau prin comune obligau pe orice persoană, indiferent de vârsta sau starea sănătăţii, să participe la muncile agricole.

Metodele de care se uza în astfel de situaţii erau extrem de violente după cum se poate ilustra şi prin cazul petrecut în ziua de 25 iulie 1918, în comuna Deagurile judeţul Argeş, când, o patrulă maghiară, întâlnind într-o casă un bătrân suferind (avea peste 80 de ani) l-au scos în curte şi l-au împuşcat pentru „refuzul” de a munci. Deoarece bătrânul nu murea, unul din soldaţi i-a înfipt şi baioneta în piept.

Grave urmări pentru locuitorii din regiunea montano-deluroasă ocupată a avut-o hotărârea luată de către Administraţia militară străină, ca o parte din populaţia de aici să fie transferată în zona de câmpie a Dunării, pentru a complini forţa de muncă necesară pe marile proprietăţi. Începea, astfel „o migraţie forţată... a nenorocitei...populaţii de la munte spre câmpiile Dunării pentru muncile agricole” cum avea să consemneze ceva mai târziu un observator contemporan cu evenimentele.

La început s-a acţionat pe linia „angajărilor benevole”, dar cum rezultatele nu au satisfăcut, s-au constituit comisii pe judeţe pentru recrutări forţate, alcătuite dintr-un ofiţer, un comisar civil şi prefectul judeţului. Comisiile îşi arogau dreptul de a dispune de libertatea cetăţenilor, obligându-i să-şi părăsească vetrele şi să se angajeze pe diferite proprietăţi moşiereşti. Din multe comune au fost rechiziţionate şi trimise în judeţele de câmpie importante forţe de tracţiune, ceea ce a constituit o lovitură în plus pentru gospodăriile din zona subcarpatică.

Dintre numeroasele izvoare documentare ale vremii care vorbesc despre consecinţele nefaste ale acestei acţiuni, amintim unele mai semnificative: plângerile multor locuitori ai fostelor judeţe Argeş şi Vâlcea privind rechiziţionarea şi trimiterea în judeţul Vlaşca a boilor, carelor, rămânând fără posibilităţi de prelucrare a pământului propriu şi lipsiţi de hrană; evidenţa locuitorilor din judeţul Vâlcea, trimişi în părţile sudice din teritoriul ocupat, cifra lor ridicându-se la peste 952 persoane; reclamaţii ale familiilor din judeţul Argeş, din care rezultă măsurile luate de autorităţi pentru forţarea trimiterii copiilor şi bătrânilor la munci în alte comune; o plângere comună a femeilor din Budeasa judeţul Argeş, adresată Prefecturii, contra măsurilor de trimitere a copiilor împreună cu forţele de tracţiune, la muncă în judeţul Ilfov, bărbaţii fiindu-le mobilizaţi, iar ele rămânând fără posibilităţi de existenţă.

Cei angajaţi pe proprietăţile moşiereşti erau supuşi unor mari persecuţii, bătuţi, obligaţi să trăiască în condiţii de mizerie şi să muncească până la epuizare, din care motive unii mai puţin rezistenţi au sucombat. Administratorul plăşii Uda, de pildă, relatează într-un raport din anul 1918, adresat Prefecturii judeţului Argeş, despre două femei din comuna Săpunari, având fiecare câte doi copii şi soţii mobilizaţi.

Fiind angajate pe moşia „Ileana” din judeţul Ilfov, au încetat din viaţă din cauza mizeriei şi a epidemiei de tifos, rămânând copiii fără posibilităţi de existenţă. La apelul făcut proprietarului moşiei pentru a contribui cu un ajutor, acesta a răspuns cu suma de 80 lei. Un alt caz se referă la un locuitor din comuna Racoviţa judeţul Argeş, care, trimis să muncească pe o proprietate în judeţul Ilfov, la întoarcere a încetat din viaţă pe drum, datorită bătăilor primite de la administratorul moşiei.

Folosind metode coercitive împotriva populaţiei, cum şi diferite improvizaţii în muncile agricole, administraţia militară străină a reuşit să exploateze aproape integral lotul funciar cultivabil. Urmărite cu insistenţă de către grupa „A” din cadrul secţiei a doua a Statului major economic, semănăturile câmpului s-au realizat în anul 1917 pe 2.224.000 ha, reprezentând 85% din suprafaţa arabilă cotropită. Pentru exerciţiul 1917-1918 în zona de sub administraţia militară suprafaţa semănată a fost de circa 3.053.254 ha, reprezentând 49,6% din suprafaţa totală anuală cultivată pe ţară, care a fost de 6.153.143 ha în partea finală a perioadei antebelice.

Recolta obţinută pe exerciţiul 1917-1918 a totalizat o cantitate de 1.098.718 tone produse agroalimentare. Câteva dintre culturi:

  • grâu = 1.248.460 ha = 449.137 tone recoltă;
  • porumb =1.115.689 ha = 504.484 tone recoltă;
  • secară = 39.908 ha = 16.957 tone recoltă;
  • floarea soarelui = 82.460 ha = 17.116 tone recoltă.

Numai în judeţele din zona montano-deluroasă din cadrul administraţiei militare străine s-a însămânţat pentru anul 1917 suprafaţa de 763.008 ha din care au fost afectate pentru grâu 182.147 ha, iar pentru porumb 314.019 ha. Întregul volum de bunuri alimentare trebuia să intre în posesia puterilor cotropitoare, potrivit planurilor iniţial stabilite de invadatori. Pentru realizarea acestui scop major al Administraţiei militare, au fost angajate importante forţe şi s-au luat numeroase măsuri. Toate rezervele de alimente aflate în diferite depozite, magazii, au fost confiscate, ridicându-se de către nemţi fie întreaga cantitate, fie 3/4 din conţinut.

Volumul bunurilor acaparate de inamic şi pe această cale a fost considerabil de mare dacă ţinem cont de faptul că în teritoriul ocupat existau numeroase depozite cu produse alimentare. Numai în capitală s-au identificat de către inamic câteva puncte cu importante cantităţi de zahăr: pe strada Lânari = 73.400 kg; pe strada Fabrica de chibrituri = 18.500 kg; pe strada Viilor = 30.000 kg; pe strada Academiei = 3.000 kg etc.

Comisia economică mixtă în colaborare cu comandaturile de etape menţineau o strictă evidenţă a semănăturilor, urmărind recoltele care trebuiau să se realizeze şi ce cantităţi urmau să fie ridicate de la populaţie. În teritoriul ocupat deveniseră un lucru obişnuit numeroasele ordine difuzate de către etape, care erau adresate, „Către toţi primarii”, având următorul conţinut: „Se va raporta de urgenţă: cantitatea aproximativă în kg a recoltei grâului; cât se va semăna în anul 1917/1918, în ha; câtă sămânţă este nevoie pentru aceasta; cât va rămâne de transportat grâu la... - urma sediul etapei - scăzând sămânţa de care va fi nevoie în anul 1917-1918”.

Prin urmare problema existenţei populaţiei nu interesa. Se întocmeau tabele pe comune, ce cuprindeau numărul locuitorilor şi alimentele aflate în comună. Prin ordonanţa nr. 173 din 26 iulie 1917, populaţia era anunţată că „se face poprire asupra produselor agricole din recolta anului 1917 şi asupra produselor obţinute din ele”. Aplicând sistemul rechiziţiilor forţate, despre care a fost vorba, autorităţile străine au ridicat întreaga recoltă de grâu şi cea mai mare parte din restul recoltelor de la populaţie, precum porumbul, cartofii, fasolea. În numeroase documente ale vremii se reflectă modul samavolnic în care s-a procedat de către autorităţile străine în astfel de situaţii.

Cităm spre ilustrare raportul Comisiei de constatare din comuna Malu cu Flori, judeţul Muscel, întocmit după retragerea forţelor invadatoare, în care se relatează că: „După scurgerea trupelor inamice în interiorul ţării, s-a instalat şi în această comună un post militar de jandarmi (sic), sub comanda unui ofiţer şi ajutat de un sergent; aceştia s-au purtat sălbatic cu locuitorii le făceau dese percheziţii cu care ocaziune le confisca toate alimentele lăsându-i muritori de foame, îi bătea şi amenda pentru lucruri de nimic”. Pe lângă măsurile coercitive folosite de autorităţile germane în acţiunea de acaparare a produselor cerealiere de la populaţie, s-a recurs şi la alte procedee. De pildă, se ofereau anumite premii pentru cei ce treierau mai repede.

Avalanşa de presiuni declanşată încă de la începutul ocupaţiei de către forţele străine, în direcţia realizării unui înalt grad de spoliere a bogăţiilor cerealiere din zona românească invadată, rezultă cu destulă claritate şi din adresa Ministrului de Externe al Austro-Ungariei, contele Czernin, înaintată la 16 martie 1917 Ministrului de război, baronul Krobatin, privind exportul de cereale din România, în care se relata: „Luând cunoştinţă de cantităţile de cereale şi furaje din România, am constatat numai o foarte mică cantitate de porumb.

După rapoartele sosite până la sfârşitul lunii februarie... s-au adunat următoarele cantităţi de cereale: 486.000 tone grâu; 242.000 tone porumb, 11.000 tone secară, 46.000 tone orz, 15.500 tone ovăz. Ministrul preşedinte austro-ungar (contele Tisza) crede că trebuie... să se afle cantităţi importante de porumb... s-ar mai putea aduna vreo 15-20 milioane quintale... există o însemnată cantitate rămasă din recolta anului 1915... mai stă la dispoziţie întreaga recoltă a anului trecut (1916)... Contele Tisza propune să se ceară de la guvernul german... să se procedeze cu toată energia posibilă aşa ca exportul lunar să treacă de 3 milioane quintale.”

Acţiunea de smulgere a bunurilor de la populaţie, despre care se vorbeşte în finalul documentului amintit, s-a aplicat pe scară generală, de la rechiziţionare nefiind nimic exceptat. Pe lângă cereale, a fost ridicată întreaga recoltă de in, cânepă, cum şi toată producţia de lână. Din numeroasele dovezi peremptorii care există şi în acest sens, amintim două ordine emise de comandatura de etapă 270 Râmnicul Vâlcea, ilustrative, credem, pentru întreaga zonă ocupată, legat de aspectul ce vrem sa-l argumentăm.

Primul ordin la care facem referire s-a difuzat la 17 iunie 1917, fiind intitulat „Către toţi primarii”, şi având următorul conţinut: „Tunderea oilor se va începe imediat. Toată lâna se va transporta la Râmnic. De rezultat se va comunica aci (Comandaturii) până la 16 august stil nou a.c.” Urma semnătura Contelui de Ballestrem - Căpitan şi comandant agricol. Al doilea ordin cu aceeaşi destinaţie, părăsea cancelaria comandaturii 270 la 14 iulie 1917, având următorul cuprins: „Inul şi cânepa... se vor rupe cu mâna. Trebuie observat cu toată stricteţea ca toată recolta de în şi cânepă să fie predată la magazia Comandaturii din Râmnic. Până la 10 august stil nou a.c. se vor raporta aci cantităţile şi timpul de livrare”.

Prin intermediul grupelor de exploatare „F” şi „G” din cadrul Statului major administrativ, s-a intervenit în direcţia sechestrării şi valorificării în favoarea inamicului a recoltelor de fructe şi legume, interzicându-se prin ordonanţe, comercializarea sau folosirea lor de către locuitori. Majoritatea fructelor erau fie uscate şi exportate, fie utilizate la fabricarea marmeladei. S-au confiscat toate vinurile aflate în diferite depozite, cum şi întreaga recoltă de struguri. O mare cantitate din vinurile produse au fost trimise în ţările invadatoare şi pe frontul de vest. Numai în intervalul dintre 10-25 iunie s-au expediat pe frontul de Vest peste 358.966 litri vin, trupele din ţară consumând în acelaşi interval 147.080 litri.

Dispoziţia nr. 7.129/1917, a guvernământului militar străin declara rechiziţionate, în toamna anului emiterii ordinului, toate nucile şi alunele. Sub ameninţarea aplicării unor aspre pedepse, populaţia era somată să le predea, în acelaşi timp se prevedea obligativitatea pentru locuitori de a strânge jir, ghindă, castane sălbatice, sâmburi de pepeni şi dovleac. Cu colectarea şi valorificarea acestor articole se ocupa grupa „C” de exploatare din cadrul primei secţii a Statului major economic, ce avea ca profil problema uleiului şi a materiilor grase în general. Nevoia de grăsimi pentru inamic era aşa de presantă încât administraţia germană a recurs în vederea sporirii cantităţilor de ulei la extragerea lui atât din sursele amintite mai sus, cât şi din grâu sau porumb, utilizând ca metodă sistemul degerminării.

În timpul ocupaţiei străine au fost trecute sub administraţie forţată şi exploatate intens toate unităţile industriei alimentare rămase în stare de funcţionare. De acest sector s-au ocupat două din grupele de exploatare ale Administraţiei străine. Este vorba de grupa „B” din cadrul primei secţii a statului major economic şi grupa „D” a secţiei a doua. Prima grupă a preluat morile, care au fost dirijate să lucreze o parte pentru export, pentru trupele de ocupaţie şi pentru populaţia civilă, iar altă parte, cele săteşti, în exclusivitate pentru producători. Această grupă a mai răspuns de distribuirea fainei şi prepararea pastelor făinoase. Ca stabilimente ce-au căzut în acest sector şi au fost exploatate în perioada ocupaţiei, amintim: fabricile automate de făină din Bucureşti, Valea Călugărească judeţul Prahova, Buzău, Rm. Vâlcea, fabricile de paste făinoase din capitală din Slatina judeţul Olt, toate morile de la sate etc.

Prin intermediul celei de a doua grupe s-a urmărit exploatarea fabricilor de spirt, bere, a unităţilor producătoare de ţuică, oţet, acid carbonic, gheaţă artificială şi ape minerale. Sunt cunoscute multe unităţi cu acest profil, care au produs în favoarea inamicului (de exemplu: fabricile de spirt din: Bufa-Palanga, judeţul Prahova, pierderi în valoare de peste 300.000 lei din perioada ocupaţiei; Târgovişte - pierderi echivalente cu 4.243.648 lei; Bragadiru - Bucureşti - pagube de 7.200.000 lei, Valea Călugărească; Budeasa-Argeş; Distileria de lichioruri - Târgovişte; Fabrica de conserve Stacovici - cu o pagubă de 605.000 lei; Fabrica de conserve de peşte, legume şi muştar - Bucureşti, cu pierderi în valoare de 1.146.303 lei; Fabrica de bere Bragadiru - pagubă de 8.900.000 lei; Fabrica de uleiuri solidificate-Bucureşti - pierderi de 5.413.416 lei etc.

Nu a fost neglijat nici nutreţul, inamicul mergând în general pe linia ridicării lui în totalitate de la gospodari, după cum rezultă din plângerile celor păgubiţi. Sectorul zootehnic, principală componentă a complexului de resurse alimentare, a stat în mod deosebit în atenţia autorităţilor străine. Pentru exploatarea lui, Administraţia militară a intervenit pe două mari căi şi anume: prin rechiziţionarea animalelor şi prin confiscarea sau rechiziţionarea produselor animaliere.

Cu ridicarea animalelor de la locuitori în favoarea inamicului, s-a ocupat grupa „B” din cadrul secţiei a doua a statului major economic. La începutul lunii februarie 1917, conducerea grupei a iniţiat o numerotare a tuturor animalelor şi păsărilor existente pe raza teritoriului cotropit, pentru ca operaţia de ridicare a lor să decurgă mai operativ, în baza primei ordonanţe, şi a altora despre care a fost vorba, locuitorilor li s-au răpit prin intermediul comandaturilor de etapă, aproape toate animalele ce au putut fi găsite. Patrulele germane sau austro-ungare care circulau prin sate, recurgeau de multe ori la forţă, brutalităţi, pe seama gospodarilor, smulgându-le ultima vită din curte.

Numeroasele exemple de care dispunem pentru judeţele din zona cotropită, ilustrează intensitatea acţiunii spoliatoare desfăşurată şi sub acest aspect de către cotropitori în teritoriul ocupat. Redăm câteva mai semnificative: comuna Rucăr, judeţul Muscel, dispunea în anul 1916 de 55.777 capete animale, ca în 1919 să mai rămână doar cu 7.784 diferenţa de 47.993 cde apete fiind ridicată de armata inamică în timpul ocupaţiei. Printre categoriile de animale ridicate amintim: 524 viţei din 565; 32.683 de oi din 35.742; 1463 porci din 1.585 etc. Alte cinci comune din fostul judeţ Muscel şi anume: Albeşti, Cetăţeni, Domneşti, Dragoslavele şi Văleni totalizau în anul 1916 un număr de 28.197 capete animale, din care au fost ridicate de către Administraţia străină 18.921.

Printr-un ordin al Comandaturii de etapă Bogaţi, judeţul Dâmboviţa, din anul 1917, s-au luat de la locuitorii plăşii Bogaţi toţi porcii în folosul cotropitorilor, în cuprinsul aceleiaşi plăşi mai semnalăm dispoziţia autorităţilor locale străine potrivit căreia, locuitorii erau obligaţi să trimită săptămânal la comandatură 8 vite mari pentru sacrificare. Din adresa administratorului plăşii Cricov, judeţul Prahova, înaintată Prefecturii la 25 februarie 1917, rezultă că s-au rechiziţionat de la populaţie toate vitele de tracţiune.

Statistica întocmită de municipalitatea oraşului Slatina, judeţul Olt, în noiembrie 1919, reliefează faptul că de pe raza oraşului s-au ridicat în timpul ocupaţiei aproximativ 1.500 capete animale diferite. Un impresionant număr de animale rechiziţionate de către inamic raporta în anul 1919 şi plasa Oltu de Jos, judeţul Romanaţi. Amintim dintre acestea: 1.858 cabaline; 2.659 bovine; 3.266 porcine; 21.751 ovine etc.

Aspectele amintite sunt dublate de zeci de plângeri ale cetăţenilor (femei, văduve în special, şi bătrâni) unde sunt descrise, cu adâncă durere, modalităţile brutale şi neomenoase în care au fost deposedaţi de ultimele surse de existenţă de către ocupanţi. Desprindem din noianul jalbelor de acest gen existente pe rafturile diferitelor depozite de arhivă, câteva exemple: plângerea unui bătrân din comuna Coşlegiu, judeţul Prahova, care, adresându-se Prefecturii în anul 1917, relata cum soldaţii austrieci au venit şi i-au luat singura vacă ce o avea şi de la care se hrăneau 8 copii şi patru persoane mature; petiţiile a două femei din acelaşi judeţ adresate prefecturii, în care relatau că deşi au câte şase copii şi soţii le sunt mobilizaţi, li s-au rechiziţionat animalele de către trupele imperiale germane. Rămânând fără mijloace de existenţă, solicitau ajutor; plângerea locuitorilor din comuna Cornăţelu, judeţul Dâmboviţa, adresată prefecturii în care arătau că li s-au ridicat toate oile şi lâna de către inamic etc.

Puterile invadatoare au continuat cu aceeaşi intensitate acţiunea de rechiziţionarea animalelor de la populaţie în tot cursul anului 1918, până la retragere. Pretura plăşii Slăuic-Beceni judeţul Buzău, sesiza, de pildă, Prefectura Buzău la 5 noiembrie 1918, despre ordinul emis de Etapa 246 privind ridicarea forţată din comunele Cărpiniştea Beceni şi Niculeşti a câte 150 capete bovine, în total 450. Raportul amintit continua, relatând că „Numărul vitelor în această regiune este foarte redus în urma numeroaselor rechiziţiuni care s-au făcut de la intrarea trupelor germane în ţară”.

Pretura solicita prefecturii ca aceasta să intervină pe lângă etapa 246 pentru reducerea numărului de vite pretins de autoritatea străină. Guvernământul imperial german s-a erijat în rol de stăpân şi asupra sectorului zootehnic românesc încheind pe seama acestuia tranzacţii comerciale cu alte state, peste voinţa statului român. Dovadă, convenţia semnată cu Austro-Ungaria la 13 aprilie 1918, privind ridicarea din România a 300.000 oi, 100.000 porci, şi predarea lor Ungariei în schimbul unui import de vite de către Germania din Ungaria.

Exploatarea nesăbuită a gospodăriilor ţărăneşti de către administraţia militară străină s-a exercitat şi asupra diferitelor produse de alimentaţie zilnică ale locuitorilor (de exemplu: lapte, unt, ouă etc.). Problema laptelui, a mijloacelor de industrializarea lui, a preparării diferitelor produse lactate şi utilizarea lor, au revenit grupei „F” din cadrul secţiei a doua, a Statului major economic; de ridicarea forţată a ouălor de la cetăţeni şi valorificarea lor, a răspuns grupa „D”, aparţinând structural secţiei I din cadrul aceluiaşi organism de exploatare economică. Prin numeroase ordine şi măsuri coercitive comandaturile de etapă au determinat populaţia din teritoriul ocupat să depună la centrele de colectare cantităţi exagerate de lapte, unt, ouă, untură sau unt topit.

Plasa Râul Doamnei, jud. Muscel, de pildă, era obligată să predea săptămânal 3.955 kg lapte. În comunele judeţului Dâmboviţa, somaţiile difuzate de comandaturi ca: „locuitorii să se prezinte cu ouă şi păsări în număr cât mai mare la posturile de gardă”, deveniseră ceva obişnuit. Comuna Ioneşti, judeţul Argeş (ca şi restul comunelor de altfel), trebuia să predea săptămânal 1.500 ouă comandaturii de etapă. Un grăitor exemplu pe această linie, cu notă de valabilitate generală, ni-l oferă dispoziţia Etapei 270 Rm. Vâlcea, din 28 aprilie 1917, adresată tuturor primăriilor din raza sa în care se atrăgea atenţia că „de acum înainte toate comunele vor furniza numărul dublu de ouă ca până acum”, precizând, în continuare pe centre de comune, cota ce urma să se predea săptămânal.

Tortura, bătaia, amenzile, erau „mijloacele de convingere” frecvent utilizate de către autorităţile străine şi unele dintre cele româneşti în timpul ocupaţiei, împotriva familiilor care nu puteau să achite din motive obiective cotele impuse. Semnificative pentru ilustrarea aspectelor amintite, sunt intervenţiile scrise ale familiilor, adresate diferitelor autorităţi, de unde se poate deduce limpede gradul de împovărare a populaţiei şi sub acest aspect. Am selectat, spre argumentare, plângerea unui grup de femei din comuna Dârmăneşti, adresată în anul 1917 Prefecturii Prahova, în care se arăta că sunt forţate de primarul comunei să procure zilnic „untură, unt proaspăt, unt topit, ouă în fiecare zi, conform dispoziţiilor luate”.

Dacă nu executau ordinele consecinţele erau grave, după cum se relata în continuare în memoriu fiind „supuse torturii prin bătaie... de aceea... venim în corpore un număr de şapte femei să supunem cazul la cunoştinţa dv. spre a dispoza spre a fi dispensate de a mai duce aceste alimente nemaiavând de unde să mai procurăm, deoarece avem copii... şi cum soţii noştri au plecat pe front... suntem expuse a muri de foame şi noi şi copiii noştri. Suntem şi amendate cu 15 lei de fiecare şi luate în corvoadă cu copiii pe la curtea boierească”. Cereri asemănătoare se întâlnesc în număr foarte mare atât în fondul Prefecturii jud. Prahova, cât şi a celor din alte judeţe cotropite. Nici una dintre ele însă nu comportă rezoluţii favorabile petiţionarilor.

Intensa exploatare exercitată de către Administraţia militară străină asupra tuturor laturilor sectorului agro-zootehnic din zona ocupată a României, a condus la sărăcirea generală a populaţiei. În condiţiile extorcării din partea inamicului a bunurilor gospodăreşti de orice natură, foametea, mizeria, lipsa de îmbrăcăminte, specula exercitată de către diferiţi afacerişti la adăpostul protecţiei de care se bucurau din partea autorităţilor străine, au devenit predominante în rândurile populaţiei.

Primăria comunei Fâlfani, judeţul Argeş, relata într-un raport adresat plăşii Cotmeana, pentru a fi adus la cunoştinţa prefecturii în toamna anului 1917, că din inventarul produselor deţinute de locuitori, a rezultat un total de 87.150 kg grâu şi porumb. Împărţită la numărul cetăţenilor (2.520) a revenit câte 34,6 kg de fiecare persoană (mai mare de un ari). Cum comandatura etapei 272 obliga comuna să predea fără întârziere 70.000 kg porumb, primăria solicita sprijin în sensul de a fi într-un fel păsuită de această povară.

Un recensământ general al cerealelor efectuat de către autorităţile române la sfârşitul anului 1918, a scos în evidenţă golurile mari provocate de inamic prin desele confiscări de produse agricole de la populaţie. În comunele din plasa Argeş, judeţul Argeş, de exemplu, la un număr de 40.256 locuitori s-a constatat că exista doar aproximativ o zecime, respectiv 1.253.851 kg cereale din cantitatea de 10.856.467 kg de cereale cât era necesar pentru ca familiile să-şi poată continua modest viaţa. La fel de concludentă este şi situaţia întocmită în aceleaşi împrejurări pentru judeţul Rm. Vâlcea, în cuprinsul căruia 221.329 locuitori dispuneau de 150.135 kg grâu şi 4.160.851 kg porumb, necesarul minim fiind de 810.169 kg grâu şi 15.121.366 kg porumb.

Strigătele de foame şi durere ale cetăţenilor în timpul ocupaţiei străine au rămas înscrise în documentele vremii ca semn de acuzare la adresa celor vinovaţi de suferinţele provocate poporului român. Spicuim doar câteva dintre ele: cererea locuitorilor câmpulungeni, din vara anului 1918 semnată de peste 160 persoane în care se arată mizeria ce domnea în oraş, „lipsurile de tot felul, speculă”, semnatarii solicitând sprijin Prefecturii Muscel pentru că erau „muritori de foame”, cum se menţionează în intervenţie; numeroase cereri semnate de sute de locuitori din comunele Tiţeşti, Borzeşti etc., judeţul Muscel, adresate prefecturii, în care aceştia arătau că le mor copiii de foame şi nu pot frecventa nici şcoala din cauză că sunt complet dezbrăcaţi, cerând prefecturii ajutor; mai multe declaraţii ale cetăţenilor din comunele Berevoieşti, Dragoslavele, Malu cu Flori, Rucăr, Vlădeşti şi Vrăneşti, în care sunt relatate modalităţile în care li s-au rechiziţionat forţat cerealele, vitele şi alte bunuri, fiind lăsaţi pradă foametei; cereri colective ale locuitorilor din judeţul Argeş, în care se relatează despre lipsa completă de alimente şi îmbrăcăminte; o plângere semnată de 60 persoane din comuna Ungheni - judeţul Argeş, şi alta subscrisă de 145 persoane din Mozăceni, acelaşi judeţ, ambele adresate prefecturii, înfăţişând modul abuziv în care li s-a luat autorilor resursele gospodăreşti şi toată producţia de lină; sesizarea unei femei din comuna Prundu - judeţul Argeş, adresată Prefecturii în care arată că nemţii i-au luat toate animalele din curte, lăsând-o fără mijloace de existenţă pentru ea şi cei patru copii mici pe care-i avea; nota de semnalare a Prefecturii Prahova 1917 în care se relatează despre faptul că locuitorilor li s-au luat toate bunurile indiferent de starea familiilor; numeroase cereri ale locuitorilor din fostul judeţ Romanaţi, în care arată că li s-au luat abuziv de către trupele germane vitele, cerealele, păsările, lăsându-i fără mijloace de existenţă... şi astfel, şirul exemplelor de acest gen ar putea fi mult continuat, el dezvăluind drama ce o trăia populaţia înfometată, munteană şi dobrogeană, supusă la tot felul de persecuţii şi nelegiuiri din partea forţelor invadatoare.

Volumul apreciabil de bogăţii agro-alimentare realizat de inamic în ţara noastră prin extorcare, a fost utilizat, o parte pentru întreţinerea efectivului străin din zona carpato-danubiană, iar altă parte - majoritatea produselor, a luat drumul exportului. În legătură cu primul aspect, prezenţa numeroaselor forţe inamice pe teritoriul ţării, a necesitat mari cantităţi de provizii pentru alimentarea lor. Potrivit unor date ce ni s-au păstrat, totalul consumului de produse al efectivului militar străin de pe front şi din teritoriul ţării s-a ridicat la 1.029.020 tone diferite bunuri, dintre care numai făină, grâu, porumb, paste făinoase în cantitate de 633.096 tone, în timp ce populaţia locală trebuia să lupte cu numeroase privaţiuni, elementele străine aveau asigurate condiţii foarte bune de existenţă.

Numai pentru cei din capitală, administratorii de ocoale, trebuiau să predea zilnic câte 40 care făină şi porumb, 5 vite mari, 70 de oi etc. Comandaturile de etape din teritoriu, cu aparatul lor încărcat, se alimentau în exclusivitate pe seama gospodăriilor ţărăneşti ce erau obligate săptămânal să le asigure cu provizii. În localităţile mai mari din zona ocupată, au fost organizate centre speciale de aprovizionare pentru persoanele străine (militare sau civile). Distribuirea de alimente soldaţilor se făcea pe baza unor tabele de aprovizionare numite Kriegsverpflegungsgebuhrentabelle cu cantităţi valabile pe perioade determinate. Consumul de alimente asigurat trupelor inamice pe bază de raţii substanţiale, era sporit prin abuzurile săvârşite de militarii străini în rândurile localnicilor.

În cadrul exportului de bunuri materiale efectuat din România de către administraţia militară străină, au fost so-licitate în mod deosebit articolele sectorului agro-alimentar, pentru motivele cunoscute. Puterile Centrale au stabilit cu prilejul mai multor întruniri cheile de repartizare a cotelor între aliaţi şi pentru aceste produse. Convenţia încheiată, după „Netabkommen” la 14 aprilie 1917 şi care a fost semnată de Manndorff şi Czernin reflectă concludent gradul înalt de exploatare economică a ţării în latura ce o urmărim, considerente pentru care redăm conţinutul câtorva puncte din cuprins:

  • Austro-Ungaria şi Germania primeau pe timpul duratei convenţiei câte 3.000 tone grâu şi porumb zilnic;
  • Turciei îi reveneau zilnic 500 tone cereale;
  • surplusul de cantităţi exportat zilnic peste cele 6.500 tone se distribuia în proporţii de 1:1 între Germania şi Austro-Ungaria;
  • în situaţia că nu se puteau realiza 3.000 tone zilnic fixate pentru Germania, din cauza lipsei mijloacelor de transport, surplusurile ce se iveau pe parcurs urmau a fi luate în întregime de către Germania.
  • oleaginoasele, uleiurile vegetale şi animale, grăsimile (mai puţin untul şi untura), săpunurile, reveneau în proporţie de 7 părţi Germaniei şi 3 Austro-Ungariei.
  • Germania mai primea pe timp de 47 zile, câte 10% din importul zilnic al Austro-Ungariei, începând cu 1 aprilie 1917.
  • untul şi untura reveneau Germaniei şi Austro-Ungariei, potrivit cheii de repartiţie de 8:2 în favoarea primei puteri.
  • pentru vitele vii, carne şi produsele de carne cheia de repartiţie era de 6:4 între aceleaşi puteri.
  • întregul export de ouă revenea Germaniei.

Alte convenţii semnate ulterior au modificat cheia de repartiţie în favoarea Germaniei, situaţie ce s-a menţinut până la înţelegerea din 3 martie 1918 când s-a stabilit o împărţire mai echitabilă între Puterile Centrale a bunurilor smulse poporului român. Cantitatea de produse ridicată de Bulgaria, a fost fixată prin convenţia din 2 decembrie 1916, încheiată la Sofia în care se prevedea ca toate rezervele de cereale aflate în Dobrogea (în afară de cele din Constanţa ce reveneau Turciei), să fie puse la dispoziţia armatei bulgare. Trupelor germane cum şi populaţiei trebuia să li se asigure hrana necesară. Surplusurile erau predate Turciei. Armatele bulgare însă, după cum au recunoscut şi reprezentanţii Puterilor Centrale, s-au făcut vinovate de „brutalitate şi lipsă de scrupule” în cadrul campaniei de rechiziţionare, mergând pe linia ridicării în mod complet a alimentelor şi furajelor aflate în Dobrogea.

Accelerarea ritmului de scoatere a bogăţiilor din ţară, ca preocupare majoră a forţelor străine cotropitoare, poate fi exemplificată şi în cazul produselor alimentare. Ordinul lansat încă de la începutul invaziei a fost de a se proceda „cu toată energia posibilă, aşa ca exportul lunar să treacă de 3 milioane quintale. La începutul lunii august 1917, nemţii au sărbătorit în capitală expedierea a peste 100.000 vagoane grâu.

Numai în curs de 8 luni (1 decembrie 1916 - 28 iulie 1917) s-au exportat 1.071.627 tone cereale şi alte numeroase produse. În afară de aceste bunuri din publicaţia „L’Independance Roumaine” din 3 septembrie 1919, aflăm date importante privind masivul export de animale efectuat în perioada ocupaţiei care a constat în: peste 1.400.000 bovine, peste 600.000 cabaline, peste 6.400.000 ovine şi peste 1.000.000 porcine.

Larg utilizat în perioada ocupaţiei străine a fost sistemul coletelor prin intermediul căruia a reuşit să expedieze peste hotarele ţării mari cantităţi de alimente. Ordinul nr. 172 din 3 martie 1917, al comandantului superior von Mackensen, îngăduia ostaşilor străini la plecarea din ţară în permisii, să ia asupra lor alimente din România, până la greutatea de 25 kg. De asemenea, aveau dreptul să trimită acasă lădiţe cu alimente a câte 5-10 kg în mod nelimitat.

Marele istoric român, Constantin C. Giurescu, relatează în Istoria Bucureştilor, despre „cozile” ce le făceau în acest sens militarii străini, în mod frecvent la Poşta Centrală a Capitalei. Dintr-o sursă de informaţii austriacă rezultă că s-a uzat exagerat de mult şi de această modalitate pentru scoaterea produselor alimentare din ţară de către inamic, ajungându-se la circa 24.000.000 kg până în septembrie 1917. O cifră care poate fi cel puţin dublată (48.000 tone) dacă o raportăm la întreaga perioada de ocupaţie.

Totalizând cele două categorii de cifre care ilustrează consumul produselor efectuat de trupele străine din interiorul ţării şi exporturile de bunuri întreprinse de duşmani, obţinem impresionanta cantitate de 3.699.453 tone bogăţii agro-alimentare realizate de către inamic pe seama exploatării nemiloase a poporului român. Se mai adaugă numărul amintit de animale vii expediate sau cele răpite de elemente din sudul Dunării şi transporturile neînregistrate de statistica oficială a forţelor de ocupaţie. Luate în ansamblul lor, cifrele de mai sus, constituie toate mărturii elocvente ale înaltului grad spoliator pe care l-au îmbrăcat acţiunile întreprinse de „Militer Verwaltung în Rumanien” pe seama populaţiei române.

Sectorul forestier

„Aurul verde” a constituit a patra mare resursă economică urmărită (după petrol, cereale, sectorul zootehnic) în planul de exploatare a avuţiei naţionale româneşti, preconizat de către duşmani. Zona ocupată a cuprins terenuri întinse de păduri particulare sau ale statului, în suprafaţă de circa 11.000 kmp, situate în majoritatea lor în extremitatea nordică a părţii cotropite. În scopul imprimării unui caracter organizat exploatării lemnului pe care inamicul l-a găsit din abundenţă în ţara noastră s-au creat încă de la începutul invaziei, secţii speciale în cadrul statului major economic ce s-au menţinut pe întreaga durată a ocupaţiei, exercitând atribuţii de autoritate centrală ordonatoare şi executivă în ramura respectivă. Este vorba de două secţii şi anume:

  • Secţia a VII-a se ocupa de „Industria Lemnului - fabricile de cherestea şi expediţia”, având două grupe de exploatare: grupa „A” pentru exploatarea fabricilor de cherestea şi grupa „B” pentru exportul lemnului prelucrat.
  • Secţia a VIII-a privea silvicultura. Această secţie a avut în vedere exploatarea tuturor pădurilor coroanei, tăierea lemnului de esenţă de lux, confecţionarea buştenilor, furnizarea lemnului de foc, executarea cărbunilor de lemn etc. Tot această secţie se ocupa şi de problema vânatului. Şeful Secţiei a VIII-a a fost căpitanul Schulz.

În teritoriu au fost înfiinţate oficii economice pe lângă fiecare comandatură de district (judeţ) şi oficii economice secundare pe lângă fiecare comandatură de etapă. În cadrul acestora s-au construit servicii silvice speciale încadrate cu personal militar german, aşa cum s-a procedat de altfel în întreaga administraţie din Muntenia. Serviciile silvice militare purtau simbolul comandaturilor militare pe lângă care existau.

La rândul lor, serviciile silvice aveau în subordine fostele ocoale silvice din raza teritorială a comandaturii respective, ocoale ce au continuat să existe sub denumirea de circumscripţii silvice (termen întâlnit în documentele vremii) şi în cadrul cărora exista personal românesc. Orice mişcare de personal silvic (angajări, destituiri) se făcea cu ştirea şi din dispoziţia conducerii serviciului silvic militar. Această stare de lucruri s-a menţinut, după cum rezultă din unele materiale arhivistice cercetate, până în luna septembrie 1918, când pădurile au trecut din nou sub administraţia română.

Prin intermediul acestor verigi s-a intervenit cu brutalitate în timpul invaziei la exploatarea tuturor esenţelor lemnoase întâlnite în teritoriul ocupat. Despre măsuri de raţionalizare în defrişarea zonelor forestiere nu se poate vorbi. Dimpotrivă, s-a acţionat şi în cadrul acestui sector cu toate mijloacele posibile, procedându-se în spiritul ordinului amintit nr. 26.280 din august 1917, emis de mareşalul von Mackensen, privind utilizarea economică maximă a teritoriului administrat în profitul Germaniei. După tăiere şi fasonare, lemnul lua căi diferite.

Cel destinat construcţiilor era expediat puterilor ocupate, fie sub formă brută de butuci, fie de semifabricate - operaţie ce se efectua în cadrul unităţilor forestiere existente în teritoriul ocupat (fabrici de cherestea sau joagăre). O cantitate apreciabilă din acest lemn, a fost utilizată pentru nevoile trupelor inamice din ţară, mai ales pentru cele din zona de operaţii (judeţele Buzău, Rm. Sărat şi Putna). Altă categorie de lemne a fost cea utilizată pentru foc. Şi în acest caz, întâlnim cantităţi expediate în afara ţării, cât şi cele consumate în interior. În sfârşit se mai poate vorbi şi de o a treia categorie de material lemnos, care a fost transformată în cărbuni.

Metodele abuzive şi forma arbitrară în care s-a procedat la exploatarea spaţiilor forestiere ale ţării din teritoriul cotropit a adus duşmanului profituri fabuloase prin valorificarea în folosul său a unui mare volum de material lemnos. Deşi este foarte dificil de stabilit bilanţul dezastrului săvârşit de către ocupanţi în materie de păduri, din cauza penuriei de materiale documentare ce domneşte pentru această perioadă în general, vom încerca s-o facem pe cât ne este posibil, pe baza datelor de care dispunem.

Repartizarea între statele ocupante a materialului lemnos realizat pe seama României, s-a făcut pe baza cheii de repartiţie de 5:5 stabilită în cadrul convenţiei din 28 octombrie 1916. Analiza cifrelor care exprimă volumul materialului lemnos însuşit de adversari, reflectă această formă de distribuire, conducând la concluzia totuşi că nu s-a făcut o repartizare egală între aliaţi a produselor lemnoase realizate în urma exploatării pădurilor româneşti. Se remarcă în special diferenţa mare cantitativă între materialul forestier preluat de Germania şi Austro-Ungaria în comparaţie cu cel care a luat drumul Bulgariei sau Turciei.

Din unele materiale arhivistice din timpul ocupaţiei, rezultă că în intervalul de la 1 decembrie 1916 - 31 octombrie 1918, lotul forestier al ţării noastre a fost păgubit de o cantitate de 201.153 tone lemn. (În alte locuri întâlnim cifra de 211.925 tone). În cadrul materialului forestier exportat, un loc important l-au ocupat diferite esenţe superioare de lemn ca nucul, frasinul cum şi lemnul confecţionat. Maşinaţiile în legătură cu organizarea de transporturi clandestine, necuprinse în ultima statistică a exportului din România, în timpul ocupaţiei, privesc şi problema forestieră, încât cantităţile de lemn exploatate au depăşit cu mult datele cunoscute.

Pentru a ne forma o viziune mai cuprinzătoare în legătură cu posibilităţile de exploatare forestieră pe care le-a avut administraţia militară de ocupaţie, vom încerca să redăm în continuare în măsura îngăduită de datele de care dispunem, suprafeţele de teren împădurit, din zona montano-deluroasă a Olteniei şi Munteniei care a căzut sub ocupaţie, potenţialul industrial forestier existent atunci în teritoriul respectiv şi modalităţile folosite de ocupanţi în direcţia exploatării resurselor forestiere.

În judeţele din părţile montane căzute sub ocupaţie străină şi anume: Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Muscel, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Rm. Sărat, terenul acoperit de păduri, a totalizat o suprafaţă de aproximativ 1.000.000 ha, o cifră care, luată comparativ, a însemnat peste 48% din totalul pădurilor din vechiul regat şi peste 17% din lotul forestier existent în România în anul 1968. După anumite calcule (destul de relative, având în vedere dificultăţile pe care le ridică această problemă), producţia pădurilor din judeţele amintite intrate sub stăpânire străină putea să atingă aproximativ 3.200.000 mc în valoare de circa 638 milioane lei anual. Varietatea de relief a zonei la care ne referim, diferenţa de altitudini, a determinat o multitudine de esenţe lemnoase pe care forţele militare de ocupaţie le-au întâlnit în acest teritoriu, ca: brad, molid, fag, pin, tisă, stejar, paltin, frasin, nuc, tei, ulm, mesteacăn, carpen, gorun, plop, salcâm, arţar, cum şi „frecvenţa pădureţilor, adică a pomilor sălbatici: meri, peri, pruni, cireşi şi scoruşi”.

Desigur, ponderea cea mai mare au avut-o răşinoasele şi respectiv foioasele existente în cantităţi apreciabile în numeroase judeţe ale ţării. Amploarea terenurilor împădurite în unele din aceste judeţe şi-a găsit în trecut o expresie simbolică. De pildă, stema veche a judeţului Vâlcea, reprezenta un copac, vrând să exprime prin aceasta tocmai bogăţia de păduri a regiunii.

Sau şi mai semnificativ avem faptul că însăşi denumirea unor judeţe îşi are rădăcinile legate de existenţa odinioară în acele zone a unor întinse terenuri împădurite, de exemplu: jud. Teleorman (teli + orman = pădure nebună); judeţul Vlaşca provenind de la vechea denumire de ţară a vlahilor dată de slavi pădurii uriaşe dintre stepa Bărăganului şi aceea a Burnazului.

În multe din judeţele căzute sub ocupaţia duşmană - suprafaţa acoperită cu păduri depăşea cifra de 100.000 ha (Buzău = 117.900 ha, Gorj = 189.352 ha, Prahova = 190.000 ha etc.). Şi în perioada anterioară primului război mondial exploatările forestiere s-au făcut abuziv fără a se ţine cont de necesitatea măsurilor de regenerare a patrimoniului silvic, în timpul războiului însă acest lucru a cunoscut proporţii nelimitate. Urmărind doar realizarea de produse lemnoase în cantităţi cât mai mari, acţiunea forţelor militare germane şi austro-ungare asupra pădurilor din teritoriul românesc invadat, a primit caracter de devastare ceea ce a dus la urmări destul de grave. Unele păduri au fost complet distruse, iar altele puternic degradate.

În preajma intrării României în război, existau în ţară 98 fabrici de cherestea. Majoritatea din aceste fabrici, aflându-se amplasate în teritoriul Olteniei şi Munteniei invadat, au fost preluate de către forţele de ocupaţie. Pentru ca să poată fi exploatate la maximum, bună parte din aceste fabrici de cherestea cum şi societăţile forestiere în general, au trecut, prin ordonanţe speciale date de guvernatorul militar (generalul Tulff von Tscheppe und Weidenbach), sub administraţie militară forţată. Ca organe de conducere se numeau comandanţi, militari (de regulă nemţi) prin intermediul cărora se asigura însuşirea de către forţele de ocupaţie a întregii producţii realizată în cadrul unităţilor respective. Valorile obţinute de duşmani în aceste condiţii au fost apreciabile.

În judeţul Argeş, de exemplu, Societatea Anonimă pentru exploatarea pădurilor şi industria lemnului „Argeş”, cu sediul în Curtea de Argeş, dispunea în ajunul ocupaţiei străine de o forţă motrice de 575 CP. Valoarea anuală a producţiei pe care o realiza societatea se cifra la suma de 2.801.523 lei. În timpul invaziei, societatea a fost intens exploatată de duşmani. La sfârşitul războiului, conducerea acesteia a evaluat pierderile suferite în timpul ocupaţiei la 3.678.627 lei.

Se ştie că prin acţiunile de devastare la care au recurs duşmanii în zona invadată s-a înscris şi demontarea unor fabrici care nu prezentau interes pentru ocupanţi, utilajul acestora fiind exportat mai ales în Bulgaria. Parte din utilaj însă, a folosit pentru punerea în funcţiune a întreprinderilor rămase în ţară în vederea exploatării lor. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul societăţii forestiere amintite din Curtea de Argeş, în cadrul căreia, fabricii de cherestea din localitate i s-a repartizat utilaj provenit de la alte unităţi.

Tot pentru acest judeţ, mai amintim ca centre de exploatare şi prelucrarea lemnului din perioada respectivă, comuna Albeşti-Argeş, unde fabrica de cherestea proprietatea „H. Spindler et Comp.” dispunea de o forţă motrice de 102 CP, realizând o producţie anuală în valoare de 49.343 lei şi comuna Buneşti, plasa Topolog, unde a existat o unitate forestieră care dispunea de o forţă motrice de 23 CP; în oraşul Piteşti, fabrica de butoaie care a funcţionat în timpul ocupaţiei sub conducere militară germană, a fost intens exploatată, folosindu-se ca mână de lucru în special prizonieri de război. Printre cei repartizaţi să muncească în această întreprindere s-a aflat şi cunoscutul socialist Constantin Ivănuş, care a desfăşurat o importantă activitate mobilizatoare de acţiune în rândurile muncitorimii piteştene.

La unităţile industriale amintite, de prelucrarea lemnului, din cadrul fostului judeţ Argeş, trebuie să adăugăm cele peste 70 de ferăstraie din comunele situate mai ales în părţile muntoase ale judeţului, utilizate la confecţionarea de scânduri din butucii de lemn. Bogatele resurse lemnoase ale judeţului Buzău au îngăduit şi aici dezvoltarea industriei forestiere. Se remarcă în special Societatea anonimă fostă P.C. „Goets” cu centrul principal în Nehoiu, judeţul Buzău.

În momentul ocupării teritoriului ţării, forţa motrice a acestei unităţi era de 2.255 CP şi realiza o producţie anuală în valoare de 6.965.644 lei, cifre edificatoare privind profiturile realizate de duşmani în urma ocupării acestei societăţi. Existenţa pădurilor pe raza judeţului a atras după sine prezenţa de timpuriu în comunele din cadrul lui a unui mare număr de ferăstraie. Încă de la începutul secolului nostru erau semnalate 102 ferăstraie, revenind în medie mai mult de un joagăr pe comună, dacă ţinem cont de faptul că în anul 1916 judeţul se alcătuia din 97 comune.

Inamicul a realizat importante profituri de bunuri forestiere şi de pe raza judeţului Constanţa. Numai din portul Constanţa a fost capturată în momentul ocupării lui, cantitatea de 100 mc cherestea. Pădurile din cadrul judeţului au fost puternic devastate în timpul ocupaţiei străine. Semnificativ în acest sens avem un raport al Primăriei Constanţa întocmit în anul 19-19 în care se vorbeşte despre situaţia pădurilor din zona Dobrogei, arătându-se că pădurea din apropierea Hamangiei (azi Baia), numită „Acairacul de Sus” avea suprafaţa de 1.150 ha, fiind compusă în bună parte din stejar.

În timpul ocupaţiei „s-a extras de inamic aproape tot materialul bun de lucru, rămânând în picioare numai „bracul”. Exploatarea s-a făcut în mod vandalic, tăindu-se arborii de sus...”. Despuierea regiunii Dobrogei de rezervele de combustibil în perioada evoluţiei sale sub stăpânirea inamică a fost aşa de accentuată încât primăria Constanţa sesiza în septembrie 1919 că municipalitatea oraşului era „cu totul lipsită de lemne de foc pentru timpul 1919-1920 deoarece toate rezervele ce se găseau în oraş au fost secătuite de către trupele inamice de ocupaţiune... Încât astăzi (6 septembrie 1919), comuna nu dispune de absolut nici o cantitate de cărbune sau lemne”.

Industria lemnului din judeţul Dâmboviţa era marcată în perioada la care ne referim de prezenţa şi aici a unor unităţi forestiere ce au fost preluate de către forţele de ocupaţie. Amintim în acest sens, fabrica de cherestea din Nucet - proprietar Ghiţă Manolescu. Forţa motrice a acestei unităţi era de 80 CP şi realiza o producţie anuală în valoare de 146.000 lei; fabrica de cherestea Moroeni, proprietari Teodorescu şi Fianu, a cărei forţă motrice era de 125 CP. Pagubele provocate de către ocupanţii acestei unităţi au fost evaluate la suma de 210.733 lei. Şi pe raza acestui judeţ, au funcţionat peste 30 de ferăstraie.

Judeţele Gorj, Mehedinţi şi Muscel, prin specificul lor geografic, cuprindeau la începutul secolului întinse terenuri împădurite, care au oferit posibilităţi largi de exploatare a materialului lemnos. Ocupanţii au întâlnit şi aici mijloace de valorificare a zonei forestiere. Ca judeţ de munte, Gorjul, de exemplu, constituie o dovadă elocventă a celor afirmate. După cum am putut constata din relatările anterioare, peste 54% din suprafaţa judeţului era ocupată cu arbori de diferite esenţe. Acest lucru a determinat ca printre îndeletnicirile principale ale locuitorilor judeţului să se înscrie şi cele referitoare la prelucrarea lemnului.

Grăitor în acest sens este faptul că în jurul anului 1915, numărul ferăstraielor existente pe raza judeţului era de 115 la un total de 120 comune. Izvoarele mai atestă pentru aceeaşi perioadă 7 fabrici de lemnărie prezenţa lor exprimând convingător importanţa laturii forestiere din cadrul economiei judeţului. Statistica profesiilor vine să întregească argumentaţiile economice. Potrivit unei situaţii în legătură cu meseriaşii din judeţ, existau la începutul secolului 560 de tâmplari în timp ce pentru restul meseriilor, în foarte puţine cazuri se depăşea cifra de 100 (fierari - 189, olari - 153, cizmari 121 etc.).

Pentru exploatările de păduri din acest sector, amintim în mod deosebit Societatea cooperatistă din Novaci cu denumirea Specifică zonei, „Parângul”, care la fel ca şi celelalte unităţi forestiere a intrat sub administraţia militară forţată, fiind inclusă pe banda de producţie în folosul cotropitorilor. Autorităţile militare de ocupaţie nu s-au limitat numai la exploatarea potenţialului forestier aflat aici în momentul invaziei. Au fost întreprinse măsuri în direcţia lărgirii posibilităţilor de exploatare a lotului forestier pentru obţinerea unor profituri sporite.

Astfel, în anul 1917 prin Jurnalul Consiliului de miniştri nr. 1988 s-a dispus înfiinţarea unei fabrici de cherestea în comuna Baia de Fier care a intrat în reţeaua forestieră a Societăţii Anonime române pentru exploatarea de păduri şi industria şi comerţul lemnului „Codrul”. Alături de Societatea „Parângul”, Societatea „Codrul” a constituit o altă mare unitate care, evoluând în timpul ocupaţiei sub autoritatea militară străină, a produs în folosul acesteia. Ca şi Gorjul, judeţul Mehedinţi, s-a înscris, după cum se ştie, printre primele judeţe ale ţării cotropite de inamic. Pădurile întinse mehedinţene împreună cu unităţile forestiere au constituit o captură valoroasă pentru duşmani.

Judeţ prin excelenţă de munte, Muscelul cu legendarii săi codri au oferit întotdeauna largi posibilităţi de exploatare forestieră. La sfârşitul anului 1916, forţele ocupante năvălind peste acest leagăn al voievozilor de altădată, au găsit aici depozite însemnate de lemne în cadrul celor trei ocoale silvice câte existau în judeţ, (depozitul de lemne de la Ocolul silvic Aninoasa a fost incendiat în timpul ocupaţiei de către forţele de rezistenţă), numeroase ferăstraie (peste 216 faţă de 61 comune câte avea judeţul în anul 1916), multe din ele fiind utilizate în folosul duşmanului278 şi unităţi industriale forestiere care au lucrat sub administraţie forţată.

Amintim în acest sens o fabrică de cherestea la Lereşti - proprietar Jean Goursand, care dispunea de o forţă motrice de 54 CP realizând o producţie anuală în valoare de 331.500 lei279, fabrica de cherestea de la Rucăr - proprietar Const. Teodorescu, ale cărei pierderi în favoarea ocupanţilor au fost evaluate la 1 166.000 lei şi fabrica de cherestea Dragoslavele, care aducea o producţie anuală echivalentă cu peste 350.000 lei. Ultima a fost demontată, iar instalaţiile ridicate.

Prahova, judeţ cu bogată tradiţie industrială a cuprins, în cadrul numeroaselor sale ramuri economice şi pe cea legată de prelucrarea lemnului. Valea Prahovei cu întinsele sale terenuri împădurite a magnetizat atenţia multor societăţi sau antreprenori, care au iniţiat acţiuni (mai puţin organizate) de tăiere şi prelucrare a materialului lemnos. S-a ajuns astfel în preajma invaziei teritoriului românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, că zona Prahovei să dispună, alături de importantele sale obiective petroliere, şi de un însemnat număr de unităţi forestiere. În aceste condiţii forţele ocupante au întâlnit şi aici numeroase mijloace de exploatare a bogatelor resurse lemnoase pe care le ascundea regiunea.

Dintre unităţile industriale forestiere prahovene amintim: Societatea Anonimă română pe acţiuni pentru exploatare de păduri „Drajna” cu sediul în capitală, având ca zonă principală de activitate judeţul Prahova. Fiind supusă sub administraţie forţată, societatea a lucrat intens în timpul ocupaţiei, realizând produse în valoare de 6.243.020 lei, care au constat în materii prime şi fabricate; Fabrica de cherestea şi depozite de materiale lemnoase - proprietatea Gr. Bărbulescu, Ploieşti. Valoarea pierderilor acestei unităţi supusă aceleiaşi administraţii forţate, s-a ridicat la suma de 2.546.514 lei; Fabrica de cherestea „Cheia Teleajenului” Mâneciu-Ungureni, judeţul Prahova, căruia duşmanul i-a produs un prejudiciu echivalent cu 1.303.751 lei; Fabrica de cherestea - proprietar E. Costinescu, Sinaia cu o capacitate de producţie anuală în valoare de 227.578 lei; Fabrica de cherestea - proprietar CCCS Schill, Azuga, dispunea în momentul ocupaţiei de o forţă motrice echivalentă cu 166 CP, realizând o producţie anuală în valoare de 324.532 lei; Unitatea forestieră Comarnic, aparţinând princip. G.V. Bibescu, ce obţinea anual produse fabricate în valoare de 245.388 lei.

Mai consemnăm două fabrici de cherestea una în Ploieşti, proprietar Nae Manolescu, care dispunea de o forţă motrice instalată de 70 CP, realizând produse fabricate în valoare de peste 35.000 lei anual şi alta în Şfeteşti-Prahova, proprietar Nestor Filoti, cu o forţă motrice de 100 CP, ale cărei produse fabricate atingeau valoarea de peste 37.000 lei; două ateliere de tâmplărie (unul la Buşteni, având o forţă motrice de 15 CP, realiza o producţie anuală în valoare de 42.500 lei şi unul la Ploieşti cu 35 CP şi o producţie de peste 46.000 lei), cum şi două fabrici de butoaie (una la Ploieşti iar alta la Sinaia). Teritoriul judeţului Râmnicu Sărat a servit, mai mult decât altele, operaţiilor militare încât şi resursele forestiere aflate în această zonă au fost mai mult utilizate în scopul alimentării frontului inamic şi a armatei cu materialul lemnos necesar.

În rândul judeţelor cu mare pondere forestieră se încadrează şi Vâlcea. Zonele întinse cu păduri de foioase sau răşinoase care brăzdează judeţul au îngăduit constituirea unor unităţi importante de exploatarea şi prelucrarea lemnului de-a lungul, mai ales, a văilor Oltului sau Lotrului. Ferăstraiele existente în anumite comune ale judeţului (circa 31 în anul 1915) au fost treptat copleşite de unităţile forestiere care şi-au sporit în continuu raza de activitate şi volumul producţiei. S-a ajuns astfel la formarea în părţile Lotrului a unor societăţi forestiere, care s-au încadrat în rândul celor mai multe unităţi de acest gen din ţară.

Este vorba mai ales de Societatea Anonimă pentru exploatarea de păduri „Lotru” rezultată din cuplarea prin jurul anului 1901, la firma „I. Guttmann et Comp.” a mai multor capitalişti ca Iulius Mendeleim şi Emeric Peter din Budapesta, Herman Zweibel din Rm. Vâlcea, Heinric Marin din Bucureşti etc. Societatea a reuşit să cuprindă imense suprafeţe de păduri, de ordinul milioanelor de mc de răşinoase sau foioase, pe care le-a exploatat intens fiind neglijate în favoarea principiului obţinerii de profit maxim, măsurile de tăiere raţională a copacilor. Lemnul era prelucrat în cadrul fabricii de cherestea a societăţii din Brezoi şi stivuit pentru desfacere în diferitele sale depozite din Rm. Vâlcea, Drăgăşani, Slatina, Craiova, Roşiorii de Vede şi Alexandria.

Punând stăpânire pe această unitate în momentul ocupaţiei, duşmanul a făcut o rentabilă achiziţie. Societatea dispunea atunci de 10.000.000 capital social, de o forţă motrice de 712 CP şi realiza o producţie în valoare de 5.791.043 lei. Pe durata ocupaţiei, ritmul de exploatare forestieră în cadrul Societăţii a fost mult sporit prin diferite metode de constrângere, folosindu-se mâna de lucru din comunele limitrofe Brezoiului. Este o realitate ce se reflectă concludent în pagubele pe care forţa de ocupaţie le-a produs societăţii. Aceste prejudicii constând în produse lemnoase fabricate şi nefabricate, au fost evaluate la 14.028.108 lei, constituind cea mai mare sumă de acest gen întâlnită pentru o unitate la noi în sectorul forestier.

Societatea anonimă pentru exploatarea pădurilor „Oltul”, este o altă unitate forestieră importantă, care a funcţionat în judeţul Vâlcea, având centrul principal la Brezoi. A luat fiinţă în anul 1904 prin unirea mai multor proprietari de întreprinderi de cherestea situate pe Valea Oltului, ajungându-se treptat ca societatea să-şi exercite dreptul de proprietate asupra unor întinse suprafeţe de păduri, însumând peste 1.100.000 mc răşinoase şi peste 1.000.000 mc foioase. Şi această societate dispunea de o fabrică de cherestea la Brezoi unde era prelucrată o parte din materialul lemnos, altă parte fiind expediată la alte unităţi. Pe durata perioadei de ocupaţie, societăţii i s-a aplicat regimul administraţiei forţate, valoarea bunurilor realizate de cotropitori ridicându-se la 2.950.436 lei.

În afară de cele două societăţi de amploare, mai amintim tot pentru judeţul Vâlcea, Societatea „Vasilatul” - Brezoi, ce exploata pădurile de pe Valea Vasilatului, dispunând de o fabrică de cherestea cu 6 gatere şi o forţă motrice de 250 CP; Fabrica de cherestea - proprietar St. Gaillac din Stoeneşti-Vâlcea, ale cărei pierderi în timpul cât a existat sub administraţie forţată s-au ridicat la valoarea de 488.708 lei; Marcus Kislinger- Brezoi austriac, proprietar al unei fabrici de cherestea cu o forţă motrice de 280 CP şi o producţie fabricată în valoare de 849.000 lei (în 1916), cum şi M.A. Maxim, proprietarul unei alte fabrici de acelaşi profil la Drăgăşani-Vâlcea a cărei forţă motrice era de 70 CP, realizând o producţie anuală în valoare de 250.000 lei (în 1916).

Reţeaua amplă de unităţi forestiere din zona dintre Carpaţi şi Dunăre căzută în mâinile adversarilor de atunci ai României, a facilitat mult acţiunea acestora de exploatare a materialului lemnos. Principala metodă utilizată de forţele germane, după cum s-a mai arătat, a constat în trecerea sub administraţia forţată şi a acestor unităţi. Militarizarea întreprinderilor forestiere a creat condiţii de accelerare a ritmului de producţie, cum s-a procedat dealtfel şi în alte ramuri economice. Asigurarea sectoarelor de exploatare şi prelucrare a lemnului cu mâna de lucru necesară se realiza prin recrutări şi trimiteri forţate de locuitori la aceste munci. S-a recurs şi la utilizarea în cadrul unor lucrări a prizonierilor de război sau la import de personal, fiind vorba mai ales de diferiţi specialişti.

Pentru toate pădurile de stat şi particulare, s-au aplicat, fără excepţii, aceleaşi procedee de exploatare până la limită, încercările de rezistenţă din partea proprietarilor în cazul pădurilor particulare erau rezolvate pe calea forţei de către organele administraţiei militare. Aşa s-au petrecut lucrurile, de pildă, cu Obştea moşnenilor din Brezoi, care a fost constrânsă (din dispoziţia comandantului etapei militare locale Rm. Vâlcea, Haker) să cedeze o pădure, proprietatea sa, în favoarea societăţii austriece M. Kislinger, despre care a mai fost vorba. Un alt caz similar s-a petrecut cu locuitorii din comuna Câineni judeţul Vâlcea. Deţinând o pădure în cadrul obştii satului, aceştia au fost obligaţi să o vândă unei societăţi ungaro-română. Actele au fost perfectate în final prin Tribunalul imperial german Craiova.

În cadrul utilizărilor ce i s-au găsit lemnului rezultat din devastarea pădurilor noastre, s-a înscris şi acţiunea de fabricare a mangalului, iniţiată de nemţi. În acest scop, au fost sacrificate unele păduri şi s-au adus chiar specialişti din alte părţi, încheindu-se cu ei înţelegeri speciale. Nu se renunţa nici la deşeurile care rezultau de pe urma folosirii lemnului pentru cărbuni. Se căuta ca totul să fie valorificat. Un exemplu grăitor în acest sens, ni-l oferă contractul încheiat între un mangalagiu macedonean şi şeful Serviciului silvic al Komandaturii de etapă 282 Florica.

Dintre angajamentele pe care şi le lua, primul ce se obliga „a fabrica cărbuni mangal din pădurea statului român Călineşti - Căstrişoaia”, consemnăm: „Tăierea pădurei o voi face de-a rândul fără a mai rămâne decât rezervele şi din faţa pământului pe suprafaţa de pădure ce mi se va delimita... ca, crăci, nu va rămâne decât cele subţiri sub 2 şi 3 cm diametru, pe care le voi ordona în grămezi de 2 m lungime şi 1,50 m înălţime...”.

În timp ce hectare întinse de păduri erau devastate şi numeroase tone de lemne luau drumuri diferite, populaţia locală suferea cumplit şi din acest punct de vedere. Cetăţenii nu aveau acces la păduri, iar cotele reduse care li se repartizau în anumite cazuri (constând mai mult din deşeuri) le erau insuficiente. În puţinele documente de arhivă care ni s-au păstrat din perioada respectivă se întâlnesc numeroase petiţii individuale sau colective ale locuitorilor, adresate autorităţilor, prin care solicitau îngăduinţa de a-şi putea procura lemne de foc, cereri care erau sistematic respinse.

Nevoia mare de lemne ce exista în comune cum şi măsurile de îngrădire luate împotriva locuitorilor în legătură cu posibilităţile de a şi le procura, îi determinau pe aceştia s-o facă fără a avea dezlegările cerute. Prinşi în astfel de situaţii, cetăţenii erau acuzaţi de comiterea de delict silvic şi amendaţi cu sume mari de bani, care erau încasate de administraţia militară germană. Există printre materialele documentare ale vremii liste interminabile şi procese verbale de amenzi, de unde rezultă că autorităţile militare de ocupaţie făcuse o sursă importantă de venituri şi din acest sistem.

Alături de activitatea distrugătoare pe care forţele de ocupaţie au exercitat-o asupra pădurilor în general, s-a întreprins şi o campanie specială de sacrificare şi colectare a tuturor arborilor de nuc şi frasin consideraţi ca materiale de război. Au fost emise în acest sens ordine speciale care încercau să justifice chiar acţiunea condamnabilă de lichidare, mai ales a nucilor, argumentând aceasta cu motive puerile ce frizau ridicolul. Într-un astfel de ordin se spunea, de pildă, că „...în Germania toţi pomii de nuc au fost tăiaţi, deci şi în România trebuie procedat la fel…”. Realitatea era însă alta. Esenţele lemnoase de nuc şi frasin se foloseau în construcţia de armament, având, deci o mare căutare.

Bilanţul devastărilor a atins şi în acest domeniu cifre uimitoare. Într-un interval de timp relativ scurt de cea 8 luni (de la 1 decembrie 1916 până la 20 iulie 1917), au fost scoase din ţară 4.892.000 kg lemn de nuc şi frasin. Numai pe raza comunei Scheiu judeţul Dâmboviţa, s-a executat cam în acelaşi timp, 10.000 bulumaci de frasin şi nuc. Cât de departe au mers autorităţile militare germane în această direcţie rezultă şi din faptul că la rechiziţionările ce se făceau erau ridicate până şi obiectele de lemn, mai ales de stejar, frasin etc., după cum rezultă, printre altele din raportul Preturii Cozia, judeţul Vâlcea, în legătură cu distrugerile provocate de armatele de ocupaţie. În felul acesta, uzând de toate mijloacele de constrângere de care dispuneau forţele de ocupaţie au reuşit, după cum am putut constata să priveze ţara într-o perioadă relativ scurtă de imense materiale forestiere şi să producă grave deteriorări sectorului silvic românesc.

Alte sectoare economice şi surse de venituri exploatate. Sistemul financiar utilizat

Promovând o politică de vlăguire a populaţiei cotropite, forţele străine au extins acţiunile spoliatoare asupra tuturor ramificaţiilor industriale şi surselor de profit economic. Prin intermediul Secţiei a IV-a a Statului major economic s-au luat măsuri de valorificarea materiilor prime şi fabricate de război, constituindu-se grupe speciale de exploatare pe sectoare de activitate. De utilizarea maşinilor şi exploatarea sectorului industrial în ansamblul lui, a răspuns Secţia a X-a din cadrul Statului major economic în a cărei sarcină a căzut şi „aplicarea protocoalelor încheiate la Berlin şi Viena, privind împărţirea utilajului între invadatori”.

Unele instalaţii industriale au fost demontate şi repartizate aliaţilor. Potrivit prevederilor înţelegerii din 29 octombrie 1916, majoritatea utilajului industrial acaparat de inamic a revenit Austro-Ungariei; Germania şi-a rezervat dreptul asupra maşinilor speciale; Bulgaria şi Turcia au preluat instalaţii pentru fabricarea muniţiei, ultima ridicând în plus utilaj pentru produse textile şi de tăbăcărie.

În şirul unităţilor româneşti care au avut acest destin, amintim: fabrica Assan şi G. Alexandrescu, Arsenalul, Pulberăria, Pirotehnia etc. Prin astfel de devastări şi dezordini provocate în numeroase oraşe de către inamic, viaţa economică a fost puternic afectată. Numai pe raza oraşului Craiova 13 stabilimente şi-au închis porţile, în diferite fonduri arhivistice se întâlnesc liste interminabile cu materialele ridicate, uzate sau distruse de forţele inamice.

Faptul că o serie de instalaţii şi alte materiale din România ocupată au fost expediate peste graniţă în statele inamice, rezultă şi din investigaţiile efectuate de delegaţii români special trimişi în acest scop în Bulgaria şi Turcia, imediat după terminarea războiului unde au descoperit o serie de utilaje şi alte bunuri româneşti în diferite oraşe, porturi, staţii din ţările respective.

Toate întreprinderile rămase în stare de funcţionare, indiferent de ramură (textilă, electricitate, încălţăminte, metalurgie chimică, comercială etc.), au fost constrânse să lucreze în exclusivitate „pentru nemţi”. Administraţia financiară a judeţului Argeş, de exemplu, făcea cunoscut Prefecturii în decembrie 1917, că „nu s-a putut încasa impozitul de la întreprinderea Textilă Piteşti şi Brutăria populară, întrucât acestea lucrează exclusiv pentru armatele de ocupaţie austro-germane.

Unităţile din cadrul ramurilor amintite mai sus au fost de asemenea, în majoritate sechestrate pe baza ordonanţei nr. 56 din 10 februarie 1917, şi supuse administraţiei coercitive cu regim militarizat şi conducere alcătuită în special din elemente străine. S-au asigurat astfel condiţiile propice imprimării unui ritm forţat de muncă în cadrul lor şi obţinerii unor beneficii sporite de către inamic, care au constituit tot atâtea pierderi pentru statul român sau proprietarii stabilimentelor respective. Maşinile şi uneltele agricole de orice fel au fost rechiziţionate în interesul inamicului prin intermediul grupei „E” din cadrul secţiei a II-a a Statului major economic.

Unele evidenţe păstrate în legătură cu această problemă consemnează printre altele uneltele ridicate de la populaţie: 69 pluguri cu aburi, 104 pluguri cu motor, 13.000 coase etc. Întregite cu 75 pluguri auto-tractoare importate din Germania (65) şi Austro-Ungaria (10). Inventarul acestor obiecte a fost în realitate mult mai încărcat, lucru ce îl deducem din rapoartele primăriilor întocmite după retragerea duşmanului, în care „ridicarea uneltelor de lucru” apare ca o expresie frecventă alături de alte formulări ce ilustrează pagubele provocate locuitorilor de către ocupanţi.

În timpul Administraţiei militare străine s-a desfăşurat şi o vastă campanie de colectare a metalelor. Atenţia ocupanţilor a căzut în primul rând pe clopotele de la biserici. Prin ordonanţa nr. 99 din 24 aprilie 1917, s-a dispus sechestrarea clopotelor „de la toate bisericile, lăsându-se pentru fiecare comună câte un clopot...”. În multe cazuri, însă, ordinul s-a aplicat abuziv, mergându-se pe linia ridicării tuturor clopotelor din comune, aşa cum se precizează în memoriul plăşii Horezu, judeţul Vâlcea şi în multe alte documente din perioada respectivă. Din cadrul judeţului Olt, de pildă, au fost ridicate clopotele de la 135 biserici.

Deşi în ordonanţa citată se vorbea despre „ocrotirea clopotelor, cu valoare istorică”, prevederea a fost practic ignorată. Bisericii Cotmeana, judeţul Argeş, de exemplu, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, i s-a ridicat un clopot (donaţie a fondatorului) şi numai în urma unor îndelungate şi multiple intervenţii preţioasa piesă a putut fi salvată. De la biserici s-au ridicat, de asemenea, veşmintele, icoanele, sfeşnicele, candele şi acoperişurile metalice (de aramă). Cazurile deosebite erau salvate cu eforturi mari din partea autorităţilor locale. De pildă, pentru cruţarea învelişului de la Biserica domnească din Curtea de Argeş, nemţii au pretins 2.000 kg aramă. Locuitorilor li s-au confiscat obiectele de cupru şi alamă, ca: vase de bucătărie, cazane, clanţe de uşi, piuliţe etc.

În raportul Primăriei Câmpulung Muscel adresat Ministerului de Interne, privind acţiunile ocupanţilor, se precizează, printre altele, că administraţia străină „a ridicat toate alămurile şi arămăriile de la autorităţi şi particulari ca: piuliţe, cazane, căldări, clanţe de uşi şi în fine tot ce era de alamă sau aramă până la cel mai mic strict necesar”. Primăria comunei urbane Constanţa raporta la începutul anului 1919, despre ridicarea de către inamic în timpul ocupaţiei a numeroase instalaţii de maşini unelte, oţel, tablă de zinc, ţevi de plumb, broaşte pentru uşi cu minere şi silduri de alamă, balamale etc. O sesizare asemănătoare o întâlnim şi în raportul întocmit la sfârşitul anului 1918 de primăria oraşului Slatina, judeţul Olt, în care se arăta că au fost confiscate de către ocupanţi toate obiectele de aramă sau din alte metale găsite pe raza localităţii.

Consemnările primăriei Slatina se completează cu declaraţiile meşteşugarilor din oraş, în care se relatează despre completa devastare a atelierelor acestora. Într-o astfel de declaraţie se menţionau printre bunurile luate unui meşteşugar din str. Gării nr. 43 şi 12.000 kg aramă lucrată, robinete de alamă, automate de alamă, tuburi de fontă, tuburi de bazalt, chiuvete de fontă, cositor, plumb etc. În judeţul Dâmboviţa, numai de pe raza unei singure comune, Cobia, trupele austro-ungare au ridicat „55 cazane de fabricat ţuică”. S-au adunat, de asemenea, de pe străzi, şi din uzinele electrice: izolatoarele, sârma, contoarele, becurile etc., sectorul electrotehnic fiind urmărit îndeaproape de secţia IX-a a Statului major economic.

Atenţiei cotropitorilor nu le-au scăpat nici cele mai neglijabile surse de profituri. Prin ordonanţe repetate, locuitorii de sub ocupaţie au fost constrânşi să predea centrelor de colectare din teritoriu, deşeuri de lână, de bumbac, resturi de cauciuc şi diferite cantităţi de plante medicinale. A fost colectat, prin constrângere, părul animalelor. Comandatura etapei Slatina difuza la începutul anului 1918 un ordin prin care locuitorii deţinători de bovine şi cabaline erau obligaţi să se prezinte cu ele la centru pentru a fi tunse şi a se preda părul.

Încheiem vasta listă a bunurilor extorcate de cotropitori amintind că lăcomia exagerată a inamicului s-a oprit până şi asupra articolelor de lenjerie de la populaţie. Fiecare familie era obligată să completeze declaraţii tipizate privind întregul trusou de care dispunea pe baza cărora se trecea la rechiziţionarea lor, acţiune ce s-a efectuat adesea şi fără prealabile formalităţi.

Sistemul financiar utilizat

Cu prilejul întrunirii de la sfârşitul lunii octombrie 1916 din capitala Germaniei şi în alte împrejurări „aliaţii” au hotărât asupra modalităţilor de acoperire a cheltuielilor armatei de ocupaţie şi a achitării mărfurilor ridicate din România. Maşinaţiile la care au recurs Puterile Centrale în legătură cu această problemă constituie cea mai înaltă expresie a unei speculaţii aplicată într-un moment de conjunctură favorabilă.

Banca Generală Română, filială a băncii Diskantogessell-schaft din Berlin, a primit dreptul de a emite hârtie monedă, având curs forţat pentru toţi locuitorii. Achitarea bancnotelor emise fără acoperire în aur - urma să se facă, potrivit înţelegerii dintre reprezentanţii imperiali, la încheierea păcii, când guvernul român va fi obligat să plătească întreaga emisiune. Acest lucru s-a şi prevăzut, de fapt, în art. 5 al tratatului român-german, adiţional al tratatului de pace din Bucureşti, care prevedea ca România să achite din fondurile proprii cu bilete ale Băncii Naţionale Române sau cu alte mijloace legale de plată, biletele emise de Banca Generală Română în urma dispoziţiei date de Administraţia militară de ocupaţie.

Emisiunea de hârtie monedă se făcea, aşadar, „în vederea aprovizionării cu mijloace de plată a teritoriului ocupat”. Pentru transpunerea în practică a hotărârilor luate de către ocupanţi în probleme pecuniare, comandamentul militar suprem al grupului de armate von Mackensen a dat o ordonanţă prin care Banca Generală Română era autorizată să înfiinţeze o secţie de emisiune de bilete, pe baza unui depozit în mărci creat la Reichsbank la Berlin, în proporţie de 80 mărci pentru 100 lei, în felul acesta a găsit autoritatea germană de ocupaţie posibilitatea de a acoperi, chipurile, parte din costul întreţinerii trupelor străine în România şi a bunurilor răpite din teritoriul cotropit al ţării.

Biletele emise erau mijloc egal de plată în teritoriul român ocupat şi erau primite pe întreaga lor valoare nominală de către toate trupele şi autorităţile existente în teritoriul respectiv. Tipărirea biletelor se efectua la imprimeria imperiului german, apoi sub formă de dotaţiuni se trimiteau în România secţiunii de emisiune a Băncii Generale Române. Totalul emisiunilor din timpul ocupaţiei a atins suma de 2.172.030.000 lei din care în circulaţie au fost 2.114.727.958 lei. Biletele circulau având valori de: 1.000, 100, 20, 1 leu şi 50 sau 25 bani.

Emisiunile s-au efectuat în intervalul de timp dintre ianuarie 1917 - octombrie 1918, creându-se astfel un mijloc de plată fictivă pentru exploatarea bogăţiilor ţării. De organizarea întregii activităţi financiare din cadrul teritoriului cotropit s-a ocupat secţia a XV-a financiară a Statului major economic, care răspundea şi de emisiunea biletelor Băncii generale. Toate băncile au fost supuse unei severe supravegheri (Bankanfsicht).

Casa centrală a băncilor populare şi a cooperativelor săteşti au fost trecute sub administraţie forţată. În aprilie 1917 a luat fiinţă „Casa agricolă pentru împrumut” pe lângă Banca Naţională, având ca scop acordarea de avansuri agricultorilor până la valorificarea recoltei. Măsura s-a încadrat în şirul acţiunilor prin care se urmărea constrângerea locuitorilor de a preda produsele agricole inamicului.

Rolul de autoritate supremă financiară în cadrul ţării ocupate l-a avut serviciul financiar al Statului major administrativ ce îşi exercita atribuţiile în teritoriu prin intermediul serviciilor administrative financiare existente pe lângă comandaturile judeţene. Întreaga activitate a acestor servicii a fost pătrunsă de o disciplină financiară exagerată, caracterizându-se prin restrângerea peste măsură a cheltuielilor, a serviciilor, a numărului salariaţilor, cum şi prin interzicerea deturnărilor de fonduri, suprimarea tuturor construcţiilor etc.

Conducerea filialelor Băncii Naţionale şi ale Casei de împrumut către agricultori, s-a încredinţat unor administratori siliţi (căpitanul Knabe, căpitanul Rieger, căpitanul de cavalerie Vogler). A fost creat astfel climatul favorabil manipulării tuturor sumelor băneşti în scopurile urmărite de invadatori. Evident, toate cheltuielile provocate de administraţia militară şi armata de ocupaţie au fost trecute pe seama populaţiei din teritoriul cotropit. Ca formulă de rezolvare a acestei probleme s-a ales metoda împrumuturilor impuse locuitorilor de către Comandamentul suprem al grupului de armate von Mackensen.

Sumele se ridicau de la Banca Naţională a României, căreia i se avansase tot sub formă de împrumut, din partea guvernatorului german, apreciabila sumă de 1,5 miliarde lei. Împrumuturile contractate în contul populaţiei şi reţinute de autorităţile militare germano-austro-ungare, erau repartizate pe cote-părţi judeţelor din teritoriul ocupat, prevăzându-se, fireşte şi dobânzi destul de ridicate.

Un prim împrumut de proporţii, constând în 250 milioane lei s-a impus la începutul lunii mai 1917, fiind prevăzut în ordonanţa nr. 94. Suma a fost repartizată zonei de sub Administraţia militară (215 milioane) şi teritoriului armatei a 9-a de operaţii (35 milioane). Dobânzile destul de ridicate, impuse pentru aceste fonduri, au ajuns la peste 25% din suma împrumutată.

De pildă, judeţele Buzău şi Rm. Sărat, ce le urmărim şi care au căzut în teritoriul operaţiilor militare au achitat numai dobânzi, în valoare de 518.040,39 lei. Comandaturile de etapă ale Administraţiei militare străine au recurs la presiuni pentru determinarea populaţiei să execute impunerile silite. Consiliile judeţene erau convocate în sesiuni speciale pentru aprobarea împrumuturilor ce li se ordonau de către autorităţile militare. O dovadă în plus a rolului limitat pe care-l aveau organele locale româneşti ca executante docile a dispoziţiilor primite din partea inamicului.

Check Also

Bătălia de la Oituz (26 iulie / 8 august – 9/22 august 1917)

Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe …

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie / 1 august 1917)

La întâlnirea aliată de la Chantilly (2-3/15-16 noiembrie 1916), a fost stabilit proiectul general de …

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie / 6 august – 6/19 august 1917)

Potrivit planului de campanie elaborat de comandamentul româno-rus, în cadrul ofensivei de vară de pe …

Bătălia de la Flămânda (18 septembrie / 1 octombrie – 22 septembrie / 5 octombrie 1916)

Înfrângerea de la Turtucaia a determinat ca Marele Cartier General Român să pună în discuţie …

Mass-media în România după 1989

În 1989, programul televiziunii române era doar de trei ore pe zi. Majoritatea emisiunilor aveau …