Expansiunea regatului macedonean

În situaţia acestora, evenimente petrecute către jumătatea secolului al IV-lea aveau să determine schimbări importante, de natură să influenţeze în chip hotărâtor dezvoltarea lor viitoare.

Este vorba de dislocarea triburilor scitice din părţile de nord ale Mării Negre, sub ameninţarea înaintării dinspre est a sarmaţilor, urmată de încercarea unora din aceste triburi de a-şi găsi adăpost pe malul drept al Dunării de jos. Condusă de o căpetenie cu numele Ateas şi, pe cât se poate judeca, însumând un mare număr de nomazi trecuţi peste fluviu cu familiile şi avutul lor întreg, cea dintâi încercare a sciţilor de a se aşeza statornic în Dobrogea avea să se izbească de rezistenţa regelui Macedoniei Filip al II-lea (359-336 î.Hr.).

Administrator priceput şi conducător de oşti cu însuşiri neobişnuite, acesta, după ce contribuie la întărirea statului macedonean mai mult decât toţi predecesorii săi laolaltă, năzuia să se substituie atenienilor în dominarea bazinului pontic, împingând graniţele regatului său spre nord până la Dunăre şi exercitând un control nelimitat asupra cetăţilor greceşti înşirate de-a lungul coastei trace.

În aceste condiţii, înaintarea scitică nu putea decât să provoace reacţiunea lui imediată, sub forma unei expediţii împotriva lui Ateas, desfăşurată în anul 339 î.Hr., în condiţii asupra cărora informaţiile isvoarelor sunt departe de a fi limpezi. Sigur pare doar că sciţii au fost învinşi şi alungaţi din Dobrogea (unde n-aveau să-şi mai facă drum înainte de sfârşitul secolului al III-lea î.Hr.), precum şi faptul că - de aci înainte - regiunile trace până la gurile Dunării aveau să fie socotite ca făcând parte din puternicul stat macedonean.

Această situaţie se înfăţişează în plină lumină sub domnia fiului şi urmaşului lui Filip, Alexandru (336-323 î.Hr.), printre ale cărui prime iniţiative, după urcarea pe tron, se pomeneşte o campanie împotriva tribalilor şi a altor neamuri din preajma Dunării (335), cu care Filip avusese altădată să lupte. Doritor să desăvârşească înfrângerea adversarilor şi, totodată, să înspăimânte pe geţii din câmpia munteană, Alexandru - ne informează izvoarele - a trecut fluviul cu oastea, pentru scurtă vreme şi fără să sufere pierderi.

Acordurile încheiate cu acest prilej consfinţeau stăpânirea biruitorului asupra malului drept al Dunării, şi e uşor de înţeles că - oricare va fi fost statutul juridic concedat lor de regele macedonean - cetăţile greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului nu s-au putut sustrage unei autorităţi care se exercita asupra întregii Peninsule Balcanice şi care, curând după aceea, avea să se extindă asupra unei bune părţi din Asia.

Trebuie să regretăm că luarea-aminte acordată de istoricii vremii expediţiei de cucerire a regatului persan ne-a lipsit de amănuntele pe care altminteri ni le-ar fi oferit în legătură cu organizarea dată de Alexandru teritoriilor anexate în Europa. Întâmplătoarea menţiune, într-un izvor târziu, a unui „guvernator al Traciei” (praepositus Thraciae), căruia în alt loc i se spune şi „prefect al ţinuturilor de la mare” (praefectus Fonti), ne Iasă oricum să înţelegem că tocmai coloniile asupra cărora se îndreaptă atenţia noastră făceau parte în chip statornic din regatul macedonean. Demnă de menţionat din acest punct de vedere e şi campania întreprinsă în anul 326 î.Hr. de guvernatorul Traciei - Zopyrion - împotriva cetăţii Olbia şi a celorlalte aşezării greceşti de pe ţărmul de nord al Mării Negre.

În ciuda tainei în care a rămas învăluită şi a sfârşitului ei catastrofal (Zopyrion avea să-şi găsească moartea, împreună cu întreaga-i oaste, undeva în nordul gurilor Dunării, în Bugeacul pe care geografii antici îl numesc „pustiul getic”), ţelul expediţiei nu lasă îndoială, dacă ne gândim că, în timp ce Zopyrion asedia Olbia, Alexandru sfârşea de subjugat populaţiile din jurul Mării Aral şi că, după o tradiţie păstrată de Arian, în mintea lui încolţise hotărârea de a stabili comunicaţii directe între Bactria şi bazinul pontic prin nordul Mării Caspice, drum de comerţ a cărui utilitate avea să se dezvăluie spre sfârşitul epocii e enistice şi al cărui control va constitui unul din ţelurile politicii răsăritene a împăraţilor romani din primul secol al erei noastre.

Încă şi mai neîndoios apare dependenţa coloniilor de pe ţărmul de vest al Pontului faţă de Lisimah, devenit - după moartea timpurie a lui Alexandru - satrap al ţinuturilor trace, aşteptând momentul când, după pilda altor moştenitori ai Macedoneanului, în cursul anului 306 î.Hr., va asuma titlul de rege al Traciei, peste care va domni până în 281 î.Hr.

Cu el, situaţia cetăţilor dobrogene cunoaşte o înrăutăţire ale cărei pricini se cuvin căutate, pe de o parte, în guvernarea autoritară a noului stăpân - puţin favorabil autonomiei oraşelor greceşti şi necruţător în stoarcerea contribuţiilor pe care acestea erau ţinute să i le verse - pe de alta, în luptele necontenite dintre moştenitorii lui Alexandru, întotdeauna gata să-şi stârnească unul altuia dificultăţi politice şi militare.

Oricare va fi fost pricina adevărată (o intrigă a lui Antigonos, cu care Lisimah se găsea în conflict, apare mai mult decât probabilă), în anul 313 î.Hr. cetăţile de pe litoralul trac ni se înfăţişează în plină revoltă împotriva satrapului, obligat să-şi întrerupă orice alt proiect pentru a le readuce la ascultare. Sărăcia ştirilor privind acest important moment din istoria coloniilor dobrogene nu ne îngăduie să întrevedem decât .liniile mari ale desfăşurării.

Sigur e doar că-poate pentru întâia oară de la întemeiere - acestea par să-şi fi reunit puterile în faţa primejdiei comune, coordonându-şi sforţările cu ale cetăţilor de pe teritoriul actual al Bulgariei: Odessos, Apollonia, Mesambria; sigur de asemenea, că, pentru a-şi spori şansele de succes, răzvrătiţii n-au stat la şovăială să ceară în această împrejurare alianţa traco-geţilor, în mijlocul cărora trăiau, şi a „sciţilor vecini” (cât se poate înţelege, din nordul gurilor Dunării).

În fruntea răscoalei e pomenit oraşul Callatis, a cărui însemnătate trebuie să fi sporit simţitor în cursul veacurilor V-IV î.Hr. şi în raport cu care Histria şi celelalte colonii amintite fac figură de cetăţi de mâna a doua. Această impresie e întărită de rezistenţa pe care callatienii singuri continuă s-o opună lui Lisimah, după ce alte cetăţi răzvrătite capitulaseră în faţa învingătorului, aliaţii geţi fuseseră împrăştiaţi, iar sciţii zvârliţi peste fluviu. Biruinţa din 313 a satrapului n-avea să frângă totuşi definitiv spiritul de rezistenţă al cetăţilor dobrogene.

Câţiva ani mai târziu (în 310-309, după toate probabilităţile), o speranţă nouă - de data aceasta înteţită de Ptolemeu - le îndeamnă să apuce armele, odată mai mult conduse de Callatis, împotriva căreia se îndreaptă din nou atacul principal al vrăjmaşului. Rămaşi singuri în faţa unor forţe evident superioare, callatienii vor găsi curajul să suporte un asediu prelungit timp de mai mulţi ani (în 306 rezistenţa lor nu era încă istovită), fără să putem spune cu precizie când anume au depus armele şi ce condiţii le va fi impus învingătorul.

Despre alte episoade ale stăpânirii lui Lisimah asupra Dobrogei şi îndeosebi despre luptele cu geţii lui Dromichaites, se va vorbi în alt loc al acestui volum. În ordinea de idei ce ne reţine atenţia, interesează mai curând să arătăm că, din punctul de vedere al situaţiei oraşelor greceşti, lunga stăpânire a diado-hului - venind după domniile mai scurte ale lui Filip şi Alexandru - trebuie să fi desăvârşit procesul de organizare a lor internă, statornicind autoritatea fiecărei polis (oraş-stat) asupra unui teritoriu rural mai mult sau mai puţin întins, supus jurisdicţiei aceleia şi socotit ca parte integrantă a ei.

Teritorii de acest fel, în jurul cetăţilor dobrogene, au putut să existe de altminteri dintr-o perioadă mai veche, constituite fie prin silnicie, fie în urma unor înţelegeri cu populaţia autohtonă. Pentru ca posesiunea lor precară să se transforme într-o situaţie de drept, era însă nevoie de autoritatea unui stat capabil să-şi impună hotărârile băştinaşilor şi grecilor deopotrivă. Cum o asemenea autoritate nu s-a exercitat asupra Dobrogei înainte de stăpânirea macedoneană şi până la ulterioare descoperiri, susceptibile să arunce lumini asupra acestei probleme controversate - încheierea cea mai prudentă e poate aceea potrivit căreia teritoriile oraşelor dobrogene s-ar fi constituit cel mai târziu la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr.