Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României

Aşezarea pecenegilor

Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate domeniile de activitate umană a fost tulburată de invazia unor popoare de stepă, venite din Asia, aflătoare, în momentul abaterii lor pe aceste meleaguri, pe o treaptă inferioară de dezvoltare în comparaţie cu poporul român, specifică popoarelor călăreţe. Dintre aceste popoare, cei dintâi care s-au abătut peste teritoriul României au fost pecenegii (Bisseni, Peceneadzi, Patzinaki) pe la sfârşitul secolului al IX-lea. Aceştia erau organizaţi în triburi, având ca ocupaţie principală păstoritul şi creşterea vitelor (mai ales a cailor) şi ducând, la început, o viaţă seminomadă.

Pecenegii au exercitat o dominaţie mai mult nominală, mai întâi asupra Moldovei, apoi şi asupra Munteniei şi Transilvaniei, pretinzând localnicilor plata unui tribut. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, o parte a triburilor pecenege se aşează în Dobrogea. Alte triburi se răspândesc în Transilvania, unde li se mai păstrează urmele până la începutul secolului al XIII-lea (participarea lor într-o expediţie din 1210, alături de români, saşi şi secui ca şi amintirea „Pădurii românilor şi pecenegilor” - silva Blachorum et Bissenorum, pomenită la 1224).

Aşezarea cumanilor

Locul pecenegilor a fost luat, pe la mijlocul secolului al XI-lea, de cumani, (Cumani, Komani, Polovţi), din aceeaşi familie de popoare. Ca şi pecenegii, tot astfel şi cumanii trăiau în triburi şi duceau o viaţă seminomadă ca păstori şi crescători de vite, având un mod de producţie asemănător. Treptat, sub influenţa populaţiei băştinaşe, cumanii părăsesc vechiul mod de viaţă, încep să se îndeletnicească cu agricultura şi să-şi construiască aşezări statornice. Societatea cumană se stratifică.

În urma convertirii la catolicism a fruntaşilor şi a întemeierii episcopiei cumanilor (1227), aşezată pe apa Milcovului, relaţiile feudale se răspândesc tot mai mult. Cumanii au exercitat, până la începutul secolului al XIII-lea, o dominaţie politică asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, numite, de aceea aceste teritorii în izvoarele contemporane şi Cumania Neagră. În cursul convieţuirii românilor cu pecenegii şi cumanii s-au intensificat relaţiile economice şi culturale între aceste popoare.

Dobrogea sub stăpânirea bizantină

Interese de ordin economic - bogăţiile şi comerţul dobrogean - şi de ordin strategic-militar - apărarea Imperiului bizantin de invaziile dinspre nord - explică expansiunea Bizanţului până la Dunăre (971-972) şi apoi organizarea (1018) unei „tehme” numită Paradunavon sau Paristrion (de lângă Dunăre). Această temă cuprindea Dobrogea şi Bulgaria nord-estică. Bizantinii înfiinţează aici fortăreţe, aduc oaste numeroasă pentru apărarea malurilor Dunării de Jos şi a litoralului Mării Negre.

Politica bizantină, fiscală şi militară, a provocat însă nemulţumirea populaţiei locale. Aceste nemulţumiri se exprimă în revoltele de la sfârşitul secolului al XI-lea, când căpeteniile locale: Tatos, numit şi Chalis de la Dârstor-Silistra, Seslav de la Vicina şi Satza se ridică, ajutate şi de pecenegi, împotriva bizantinilor. După mai multe lupte, victorioase la început, forţele locale au fost înfrânte cu ajutorul cumanilor, restabilindu-se, pentru un veac, stăpânirea Bizanţului în părţile Dobrogei.

Cucerirea Transilvaniei de maghiari

Maghiarii, popor de origine fino-ugrică, părăsind regiunea din nordul munţilor Urali sub presiunea unor triburi turcice, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, sub conducerea ducelui Arpad, se aşează în Pannonia, iar mai târziu şi în Câmpia Tisei. Pentru a-şi spori terenurile de păşune şi a ajunge la bogăţiile subsolului Transilvaniei şi mai ales la sare, unele triburi au făcut incursiuni în Transilvania. Rezistenţa populaţiei băştinaşe care-şi apăra obştile, dominaţia pecenegilor asupra Transilvaniei şi tulburările din statul ungar explică piedicile în calea rămânerii triburilor maghiare şi apoi a pătrunderii regilor maghiari din dinastia arpadiană în Transilvania (ţara de dincolo de păduri, trans-silva, în limba latină, erdo-elu, în limba maghiară).

Este foarte probabil ca o parte a populaţiei maghiare din vremea incursiunii de la începutul secolului al X-lea să fi rămas în Transilvania, amestecându-se cu populaţia românească. Dar despre o pătrundere organizată şi despre începuturile dominaţiei regalităţii maghiare asupra acestor teritorii nu se poate vorbi decât din a doua jumătate a secolului al XI-lea, când luptele interne din regatul ungar se domolesc şi împotrivirea pecenegilor este slăbită. Maghiarii reuşesc, astfel, încetul cu încetul, să-şi întindă stăpânirea asupra Transilvaniei, având şi colaborarea unor cneji şi voievozi români, atraşi prin făgăduieli cu privire la asigurarea stăpânirii unor părţi din obştile săteşti.

Aşezarea secuilor în Transilvania

Pentru întărirea stăpânirii asupra teritoriilor cucerite, unde populaţia băştinaşă continua să-şi apere vechile forme de viaţă şi propriile instituţii, regii arpadieni au aşezat pe secui în Transilvania. Secuii, populaţie rezultată din amestecul rămăşiţelor unor populaţii de origine turcică, după o şedere relativ îndelungată în Pannonia împreună cu maghiarii, au fost aşezaţi mai întâi în părţile Crişanei, iar pe la mijlocul secolului al XII-lea regele Geza al II-lea îi strămută în părţile Târnavelor, de unde, pe la începutul secolului al XIII-lea sunt mutaţi în regiunea sud-estică, unde locuiesc şi astăzi.

Există şi o altă teorie, potrivit căreia secuii au părăsit Pannonia în faţa primejdiei de a fi aserviţi. Pe măsură ce cucerirea maghiară înainta în Transilvania, în aceeaşi măsură secuii se retrăgeau spre răsărit. Ajungând la munţi, iar dincolo, în Moldova, stăpânind cumanii, între regalitatea maghiară şi secui s-a ajuns la o înţelegere. Secuilor li se încredinţează misiunea de a apăra trecătorile Carpaţilor răsăriteni împotriva cumanilor, iar ca răsplată li s-a îngăduit să-şi păstreze modul lor de viaţă, pe neamuri şi spiţe.

Colonizarea saşilor în Transilvania

Pentru motive asemănătoare - de apărare a Carpaţilor meridionali -, la care s-au adăugat altele de ordin economic - exploatarea bogăţiilor Transilvaniei -, au fost colonizaţi în acelaşi timp (mijlocul secolului al XII-lea, de către acelaşi rege Geza al II-lea) şi grupuri de populaţie germanică, cunoscute sub numele de saşi. Unii au fost aduşi din Flandra, alţii de pe valea râului Mosella, alţii din Luxemburg şi alţii, cei din urmă, mai bine organizaţi, din Saxonia.

Aceştia au dat numele lor tuturor grupurilor de colonişti germani. Primele grupuri au fost aşezate în părţile Sibiului, altele în părţile Bistriţei şi altele în Ţara Bârsei. Cei mai mulţi erau agricultori, dar între ei se găseau şi meşteşugari şi negustori. În schimbul îndeplinirii obligaţiilor militare şi fiscale, saşii au fost dăruiţi cu largi privilegii, ceea ce le-a permis să ducă o viaţă liberă, să se organizeze din punct de vedere juridic, administrativ şi bisericesc şi să contribuie la dezvoltarea economică şi culturală a Transilvaniei.

Colonizarea cavalerilor teutoni

Din motive de ordin militar - apărarea colţului sud-estic al Transilvaniei - şi religios - catolicizarea populaţiei ortodoxe româneşti -, la 1211 au fost colonizaţi în Ţara Bârsei cavalerii teutoni, aşezaţi din timpul cruciadelor în Palestina. Pentru a-şi împlini misiunea Încredinţată, regele Andrei al II-lea a acordat cavalerilor-călugări privilegii importante: dreptul de a-şi construi cetăţi din lemn, scutiri de dări, dreptul de organizare proprie din punct de vedere juridic şi bisericesc. Călcând înţelegerea şi intenţionând să-şi întemeieze în sudul Transilvaniei şi chiar la sud de Carpaţi o stăpânire autonomă, teutonii au fost alungaţi, în 1225, din Ţara Bârsei, aşezându-se în Prusia, unde au urmărit aceeaşi politică, de cotropire a teritoriilor locuite de slavi.

La aşezarea sau colonizarea lor, secuii, saşii şi cavalerii teutoni au găsit în teritoriile respective vechea populaţie românească, cu care au trăit împreună, folosind în comun pădurile, de la care au împrumutat nume de locuri şi au adunat dări, participând împreună la oaste. Alături de populaţia băştinaşă românească, masele producătoare ale maghiarilor, secuilor şi saşilor au contribuit prin munca lor paşnică şi prin lupta lor împotriva abuzurilor feudale, la dezvoltarea societăţii în Transilvania.

Situaţia de pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei

Sub dominaţia nominală a cumanilor, societatea de la sud şi est de Carpaţi s-a putut dezvolta, totuşi, pe făgaşul pe care intrase. Populaţia românească apare organizată din punct de vedere politic-militar atât pe teritoriul Moldovei cât şi al Munteniei. Cu prilejul luptelor pentru putere dintre cnejii ruşi de la Halici şi Kiev, este pomenită o formaţiune politică din sudul Moldovei, cu centrul la Bârlad, pe drumul comercial ce lega oraşele de la Dunăre cu cele haliciene. Oastea berladnicilor, de vreo 6.000 de oameni, ajunge în 1161 până la oraşul Oleşia pe Nipru, fiind înfrântă la întoarcere de oştile cneazului kievian.

În acelaşi timp (1164) sunt pomeniţi românii (vlahii) moldoveni cu prilejul prinderii fugarului Andronic Comnenul, care complotase împotriva împăratului bizantin. Peste doi ani (1166), românii de la Dunărea de Jos (urmaşii coloniştilor aduşi odinioară din Italia, potrivit spuselor istoricilor bizantini) colaborează cu bizantinii în expediţia acestora împotriva regatului feudal maghiar.

Stadiul de dezvoltare a societăţii dintre Carpaţi şi Dunăre rezultă cu claritate şi din ajutorul acordat de românii şi cumanii de la nordul Dunării bulgarilor şi vlahilor balcanici în lupta acestora împotriva Bizanţului, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan şi apoi a lui Ioniţă (Kaloian) (1185-1204). Au contribuit, astfel, românii nord-dunăreni la întemeierea şi apoi la obţinerea independenţei ţaratului bulgaro-vlah care a jucat un rol însemnat în sud-estul Europei în secolele XIII-XIV.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …