Evoluţia prozei în literatura română

Accepţii ale termenului. Evoluţie

Cuvântul „proză” vine din francezul „prose” şi înseamnă „discurs care înaintează în linie dreaptă”. Proza se defineşte, de obicei, în opoziţie cu poezia, ca formă a discursului oral sau scris, ca mod de expresie ce nu este supus mijloacelor prozodice şi expresivităţii, ambiguităţii ori sugestiei limbajului poetic. Proza apare ca reacţie împotriva poeziei care, folosind mijloace de expresie metaforice şi „ornamente” stilistice nu clarifică sensul, ci deturnează înţelesul ideii. De altfel, Moliere definea conceptul cu ironia binecunoscută: „Tot ce nu este proză este vers: tot ce nu este vers este proză” (Moliere, Burghezul gentilom). B. Croce este printre primii care a diferenţiat mijloacele de expresie ale prozei de cele poetice, considerând că acestea nu exprimă stări afective şi sentimente, ci se îndreaptă către gândire. Mai târziu, Roland Barthes defineşte proza păstrând aceeaşi idee: „un discurs minim, care vehiculează în modul cel mai economic gândirea”.

În literatură proza este reprezentată de două forme specifice: proza epică şi proza descriptivă sau epică. Proza epică (narativă) este modalitate de comunicare orală sau scrisă prin care autorul îşi exprimă concepţia despre lume şi viaţă în mod indirect, prin intermediul personajelor, în care principalul mod de expunere este naraţiunea îmbinată adesea cu descrierea şi dialogul. Proza descriptivă sau lirică, în care principalul mod de expunere este descrierea, transmite informaţii ce conturează o imagine pe care cititorul şi-o poate închipui şi care poate fi un peisaj, un portret, prezentarea unei case, a unei străzi, a unui oraş, fenomene ale naturii etc. Descrierea este un mod de expunere în operele literare (înfăţişarea unui personaj, aspectul, unei case sau al unui peisaj etc.) şi în cele nonliterare (ghiduri turistice, calităţile unor produse etc.). Din punct de vedere al conţinutului comunicării, proza poate fi: ştiinţifică, filozofică, beletristică, publicistică, memorialistică, iar după curentele literare ce se manifestă în compoziţia operei literare, proza este romantică, realistă, tradiţională, modernă, naturalistă, fantastică etc.

Primele forme ale prozei literare datează din secolul al XVII-lea şi au făcut parte din scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (Moldova) şi Radu Popescu (Muntenia). Astfel, în capitolul De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, leato 7012, (adică 1504), din Letopiseţul Ţării Moldovei (scris între anii 1643-1647), Grigore Ureche realizează primul portret literar de „personaj, prin descrierea domnitorului Ştefan cel Mare: „Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de stătu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorârea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-i biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor”…

În secolul al XVIII-lea, primele creaţii literare sunt considerate cele 42 de legende istorice, intitulate O samă de cuvinte şi aşezate de către Ion Neculce în faţa cronicii sale, scrise în anul 1733. Cronicarul mărturiseşte că aceste scrieri sunt rezultatul multor poveşti „audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni”, caracterul lor ficţional fiind reliefat chiar de atitudinea lui Neculce care lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite, „cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum ti va fi voia, aşa va face”. Singurul text literar notabil ce poate fi considerat o operă literară integrală este „Istoria ieroglifică”, elaborată de Dimitrie Cantemir între anii 1703-1705. Textul este foarte complex, aparţinând, prin formă şi compoziţie, mai multor specii literare - roman alegoric, pamflet politic, fabulă ori eseu filozofic -, iar din punct de vedere al realizării stilistice se manifestă aici o gamă largă a modalităţilor de expunere, cum ar fi: naraţiunea, monologul artistic, proza lirică, fraza rimată în interiorul textului, descrierea etc.

Abia secolul al XIX-lea poate fi socotit, cu adevărat, o perioadă înfloritoare pentru literatura română, prima jumătate fiind favorabilă apariţiei speciilor de mici dimensiuni: povestirea, schiţa, epistola, memorialul de călătorie, nuvela. Alexandru Lăpuşneanul este prima nuvelă istorică, publicată în cel dintâi număr al revistei „Dacia literară”, la 30 ianuarie 1840, iar autorul, Costache Negruzzi, este primul scriitor notabil al acestui secol. În aceeaşi perioadă mai apar nuvele şi povestiri: Buchetiera de la Florenţa (1840), Istoria unui galbăn şi a unei parale (1844), Balta-Albă (1847) de Vasile Alecsandri (1840); epistola Scrisori de Ion Ghica. În a doua jumătate a acestui secol literatura română cunoaşte o dezvoltare uimitoare prin scriitori eternizaţi în cultura noastră: Mihai Eminescu (nuvele), Ion Creangă (poveşti, povestiri), I.L. Caragiale (momente, schiţe, nuvele) şi Ioan Slavici (nuvele, romane).

Anul 1863 poate fi considerat data naşterii primului roman românesc, Ciocoii vechi şi noi sau ce naşte din pisică şoareci mănâncă de Nicolae Filimon, subintitulat de autor „romanţ original”. Romanul lui Filimon este precedat de mai multe încercări narative, dar neizbutite sub raport literar: Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu (1855), Manoil (1855) şi Elena (1862) de Dimitrie Bolintineanu. În acest secol sunt notabile alte două romane: volumul Viaţa la ţară (1898), primul dintre cele cinci ale Ciclului Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu (celelalte patru, În război, Tănase Scatiu, Îndreptări, Anna, au apărut la începutul secolului al XIX-lea) şi Mara de Ioan Slavici, publicat întâi sub formă de foileton în revista „Vatra” (1894), iar în volum abia în 1906.

Dacă secolul al XIX-lea a excelat valoric prin poezie, secolul al XX-lea aparţine, cu siguranţă, romanului. Liviu Rebreanu poate fi apreciat ca primul romancier de talie europeană, iar romanul său, Ion (1920), constituie prima izbândi a acestei specii literare complexe, atât prin monumentalitatea construcţiei, cât şi prin mijloacele artistice de analiză psihologică a protagonistului. În perioada interbelică (1920-1944), romanul cunoaşte o dezvoltare strălucită prin operele de certă valoare ale scriitorilor: Camil Petrescu, George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Mihail Sebastian etc.

După al doilea război mondial (după 1944 până în prezent) romanul a cunoscut o bifurcare a atitudinii scriitorilor: unii cu orientare partinică (care au servit ideologia şi principiile partidului comunist), iar alţii, cu toată credinţa în menirea lor, care au înscris opere nemuritoare pe frontispiciul literaturii române. Dintre scriitorii cu certă valoare şi har literar, se pot enumera: Marin Preda, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Mircea Nedelciu, Alexandru Ivasiuc, George Bălăiţă, Augustin Buzura, Ioan Groşan, Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu etc.

Check Also

Literatura română în contextul literaturii universale

Preliminarii Conceptul de „literatură universală” a fost introdus pentru prima dată de Johann Wolfgang von …

Literatura română între 1830 şi 1860

Cadrul social-politic şi cultural Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în istoria modernă a …

Caracteristici ale romanului interbelic în literatura română şi universală

Continuitate şi discontinuitate: Romane care continuă formulele tradiţionale: John Galsworthy, Forsyte Saga; Roger Martin du …

Simbolismul în literatura română

Primele elemente ale simbolismului apar, la noi, în ultimele decenii ale secolului trecut şi se …

Reviste şi tendinţe în evoluţia literaturii interbelice

Climatul epocii 1918-1944 După primul război mondial, Europa a intrat într-o perioadă de mari transformări …