Europa răsăriteană în secolul al XVII-lea

Istoria socială şi politică a ţărilor de la răsărit de Elba, în special a Poloniei, Boemiei şi Germaniei răsăritene, este caracterizată prin desăvârşirea procesului de transformare a domeniului feudal într-o întreprindere menită să producă mărfuri pentru piaţă. Transformarea, începută din secolul precedent, se datorează lărgirii pieţei interne a cerealelor şi exportului de grâne şi de vite. În această parte a continentului nu se ajunge însă la „exproprierea ţăranilor”, care să fie rupţi în mod brusc şi violent de mijloacele lor de producţie şi aruncaţi pe piaţa muncii ca proletari liberi ci constatăm o întărire treptată a exploatării lor, în condiţiile desfiinţării dreptului de strămutare şi ale creşterii rentei în muncă.

A doua caracteristică a acestei faze a epocii feudale în răsăritul Europei este consolidarea regimului nobiliar, instrument menit să asigure, în noile condiţii social-economice, dominaţia clasei feudale.

Ţara în care această nouă fază a feudalismului, aceea a regimului iobăgist-nobiliar, capătă caracterele cele mai pregnante este Polonia, care devenise, încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o mare exportatoare de grâne, mai ales prin portul Gdansk.

Exportul grânelor pe mare spre Occident contribuie la îmbogăţirea nobilimii, producătoare de grâne pe domeniile ei lucrate de ţărani iobagi. „Republica” nobiliară polonă, în care slăbirea monarhiei lasă câmp liber luptelor dintre facţiunile nobiliare, ajunge în curând să cunoască forme de anarhie.

Războaiele purtate de Polonia cu Suedia şi Turcia joacă un rol important în viaţa politică a Europei răsăritene. Acelaşi proces de adâncire a exploatării ţărănimii şi de întărire a reacţiunii feudale se constată şi în Cehia, unde pustiirile Războiului de 30 de ani agravează situaţia economică a ţării. În regiunile stăpânite de Habsburgi în Ungaria, relaţiile feudale rămân dominante, iar germenii noii orânduiri capitaliste îşi croiesc cu greutate drum în timp ce părţile ocupate de turci cunosc formele specifice ale feudalismului otoman.

În ce priveşte Rusia, şi aici se dezvoltă, mai ales ca urmare a progreselor pieţei interne, exploatarea domeniului pe bază de clacă. Consecinţa directă a acestui proces a fost legarea de glie a ţărănimii, consfinţită prin prevederile actului cunoscut sub numele de Sobornoe ulojenie, din 1649. La înăsprirea sistemului de exploatare, ţărănimea a răspuns prin intensificarea luptei împotriva, regimului feudal.

Au loc mari răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, din 1651 şi cea din Rusia, condusă de Ştefan Razin în anii 1667-1671. În acest cadru comun de dezvoltare a statelor din Europa răsăriteană, ţările române suferă în chip deosebit repercusiunile crizei feudalismului otoman şi ale exploatării turceşti, care au încetinit dezvoltarea producţiei şi a comerţului extern în aceste ţări.

Criza feudalismului otoman

Imperiul turcesc era un stat bazat pe cotropire, a cărui bogăţie şi putere proveneau din prădarea şi exploatarea popoarelor supuse treptat de armatele sale. De aceea feudalismul turcesc a fost un feudalism militar. Stăpânirea feudală otomană a înlocuit, prin confiscarea domeniilor, pe aceea a feudalilor băştinaşi în Peninsula Balcanică, în insulele Arhipelagului în Ungaria. Timarele alcătuiau forma obişnuită de stăpânire a pământului cucerit. Ele erau acordate de către sultan spahiilor, în schimbul obligaţiei de a participa cu caii, armamentul şi ceata lor militară la campaniile întreprinse de Poartă. Spahiii formau cavaleria nobiliară otomană. În secolul al XVII-lea, aceste stăpâniri de caracter feudal devin ereditare.

Ţăranii erau supuşi unei grele exploatări, fiind obligaţi la plata rentei în produse şi în bani, ca şi la prestaţii în muncă. Încă din secolul al XVI-lea, ţăranii dependenţi erau legaţi de glie, dar legislaţia sultanilor prevedea un număr de ani de prescripţie a urmăririi şerbilor fugari, după trecerea cărora foştii lor stăpâni nu-i mai puteau urmări şi aduce înapoi. Acest termen, la început de zece ani, a fost prelungit în secolul al XVII-lea, în favoarea stăpânilor, la treizeci de ani. Numai o mică parte a populaţiei băştinaşe era liberă, anume voinicii, stăpâni pe baştinele lor, cu obligaţii militare şi de pază locală (între aceştia erau trupele de poliţie ale aşa-numiţilor seimeni).

O viaţă ceva mai liberă se dezvoltă în oraşe, unde, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, se ridică o pătură de meşteşugari, organizaţi în bresle. Dezvoltarea oraşelor din Peninsula Balcanică a fost unul dintre aspectele importante ale prefacerilor din viaţa economică a Imperiului Otoman în secolul al XVII-lea. În genere, însă, populaţia supusă era crunt exploatată, stăpânirea otomană fiind o piedică în calea dezvoltării materiale şi culturale a popoarelor cucerite.

Feudalismul turcesc nu se deosebeşte de cel din restul Europei în trăsăturile sale esenţiale. Totuşi, originile sale şi caracterul militar imprimă feudalismului otoman unele trăsături speciale. Domeniile spahiilor nu se bucurau de imunităţi. Statul otoman poseda un puternic şi numeros aparat administrativ, fiscal şi judecătoresc în toate provinciile imperiului.

Cadiii (judecătorii), aianii, subaşii pătrundeau pe toate domeniile, judecau pricinile dintre supuşi şi stăpâni, constatau veniturile şi ţineau registre fiscale şi judiciare. Politica permanentă de cuceriri şi distribuirea continuă de pământuri şi de supuşi în folosul elementelor militare au asigurat caracterul centralizat al puterii de stat. Paza şi siguranţa acestei autorităţi centrale o forma oastea permanentă a ienicerilor, cea dintâi oaste permanentă din Europa.

Criza feudalismului turcesc începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi ia forme mai accentuate în secolul al XVII-lea. Ea este provocată de trecerea la relaţiile marfă-bani, transformarea domeniilor feudale în întreprinderi producătoare de grâne pentru piaţă şi intensificarea exploatării ţăranilor aserviţi. Dezvoltarea oraşelor cu breslele lor de meşteşugari şi cu marile bâlciuri, precum şi intensificarea comerţului cu ţările din Apus au făcut să se dezvolte şi în Imperiul Otoman relaţiile marfă-bani.

Odată cu dezvoltarea oraşelor se ridică, începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, patriciatul orăşenesc greco-levantin. Adunând mari bogăţii în comerţul maritim, negustorii greci pătrund în administraţia centrală otomană, în conducerea vieţii economice. Unii dintre ei se aşează în Ţara Românească şi în Moldova, unde cumpără moşii, intrând în rândurile boierimii din aceste ţări. Pătura negustorilor greci bogaţi a contribuit şi ea la exploatarea sângeroasă a populaţiei supuse din Imperiul Otoman.

Rezultatul dezvoltării producţiei de mărfuri în Imperiul Otoman a fost asemănător cu acela din alte ţări din răsăritul Europei. În vederea producţiei de grâne pentru piaţă, spahiii caută să organizeze acum pe baze noi exploatarea timarelor. Ei nu mai întreţin slujitori militari, ci caută pe toate căile să atragă pe moşiile lor cât mai multe braţe de muncă: ţigani nomazi, şerbi fugari, străini, iar pe supuşii băştinaşi îi silesc la munci grele, în scopul sporirii producţiei pe rezerva feudală. Numeroşi ieniceri încep de asemenea să fie antrenaţi tot mai mult în relaţiile de schimb.

Intensificarea exploatării - care îl făcea pe un scriitor turc din secolul al XVII-lea să spună că o astfel de asuprire şi un astfel de jug ca cel pe care îl suportă ţăranii nu a existat niciodată în nici o ţară - are ca rezultat ascuţirea luptei ţăranilor dependenţi împotriva stăpânilor feudali. Se constată astfel fuga în masă a ţăranilor, precum şi răscoale ţărăneşti ca, de pildă, cea din Chiprovăţ în 1688 şi cea din Bulgaria şi Macedonia în 1689. Aceste răscoale au grăbit destrămarea internă a Imperiului Otoman.

Imperiul feudal turcesc, întemeiat pe exploatarea unei populaţii sărăcite, nu putea face faţă progreselor unei lumi în care noi relaţii de producţie, capitaliste, înaintau cu paşi repezi. Contrastul acesta s-a adâncit tot mai mult în cursul secolului al XVII-lea şi a silit pe turci să stoarcă până la ultimele limite resursele populaţiei imperiului. Criza financiară a Imperiului Otoman apare în forme acute încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi se manifestă prin alterarea treptată a monedei otomane. Creşterea dărilor către stat urmează însă un ritm mult mai accentuat decât acela al devalorizării monedei; în secolul al XV-lea, capitaţia era de 40-50 de dinari, în secolul al XVII-lea ea ajunge la 700-800 de dinari.

O încercare mai serioasă de a opri destrămarea internă o constituie aşa-numita renaştere a puterii otomane sub vizirii din familia Koprulu (1656-1676), care a avut loc după războaiele fără rezultat împotriva Persiei. Aceşti viziri au încercat să restabilească autoritatea centrală prin întărirea corpului ienicerilor şi a aparatului administrativ, prin numirea de oameni credincioşi sultanului în conducerea locală şi printr-o severitate dusă până la extrem faţă de guvernatorii şi dregătorii din provincii.

În cele două decenii ale cârmuirii Koprulu-ilor, turcii au reluat, cu preţul unei uriaşe sforţări, ofensiva în Europa - cucerirea Cretei, a Cameniţei şi Ucrainei apusene, supunerea din nou a Transilvaniei - dar după aceasta imperiul, epuizat, a cunoscut o serie de înfrângeri, cu începere de la asediul neizbutit al Vienei (1683) şi până la pacea de la Karlowitz (1699), care avea să pecetluiască retragerea turcilor din centrul Europei.

Relaţiile internaţionale în Europa răsăriteană

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Europa centrală şi apuseană se desfăşoară Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care are repercusiuni importante şi în partea de răsărit a continentului nostru. Imperiul Otoman nu a putut interveni direct în Războiul de treizeci de ani. Pe de o parte, turcii au fost reţinuţi de la o acţiune ofensivă în Ungaria şi spre Austria de războaiele cu perşii (1603-1612, 1619, 1624-1639), la care se adăugau o serie de răscoale în Siria şi în Arabia. Pe de altă parte, Poarta socotea mai primejdioase pentru stăpânirile ei tendinţele de expansiune ale feudalilor poloni decât cele ale Habsburgilor, care se îndreptau acum în altă direcţie.

Între 1612 (lupta de la Cornul lui Sas) şi 1633 (expediţia turcească în Polonia sub comanda lui Abaza-paşa), războaiele turco-polone sunt aproape neîntrerupte. Se poate vorbi de o intervenţie indirectă a Imperiului Otoman în Războiul de treizeci de ani doar prin faptul că a îngăduit principilor Transilvaniei să ia parte la război, pornind expediţii împotriva Austriei. Gabriel Bethlen, în înţelegere cu cehii, înaintează în 1619 până în faţa Vienii, iar Gheorghe Rakoczi I cucereşte de la Habsburgi o parte a Ungariei superioare şi a Slovaciei.

Războiul de treizeci de ani, prin urmările sale, a împins stăpânirea habsburgică să reia, pe scară mai mare, ofensiva în sud-estul Europei. Înfrântă în Germania, oprită apoi de către Franţa în încercările de a recăpăta autoritatea pierdută acolo, Austria îşi îndreaptă puterea de expansiune spre răsărit. După sfârşitul Războiului de treizeci de ani, imperialii intervin din nou cu oştile lor în Transilvania.

Războiul austro-turc se desfăşoară în favoarea Austriei (bătălia de la St. Gothard, 1664), dar pacea de la Vasvar nu schimbă situaţia în chip sensibil. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa, cârmuită pe atunci de regele Ludovic al XIV-lea, care ducea o politică de expansiune teritorială şi urmărea stabilirea hegemoniei franceze în Europa. În aceste condiţii, bizuindu-se pe ajutorul francezilor, turcii s-au socotit în stare să înceapă ei ofensiva împotriva Austriei.

Înfrângerile turcilor după asediul Vienei (1683) au fost dovada vizibilă a decăderii Imperiului Otoman. Despresurarea Vienei de către poloni, aliaţi cu austriecii, a dat în anii următori un nou imbold cuceririlor teritoriale ale Austriei, întreaga Ungarie şi principatul Transilvaniei trecând sub stăpânirea Habsburgilor. Războiul cu Franţa (1688-1697) n-a putut opri înaintarea trupelor austriece în provinciile Imperiului Otoman, deoarece Austria se afla acum încadrată într-o puternică ligă de state, coalizate împotriva Franţei (Liga de la Augsburg). O altă ligă, numită Sfânta Ligă, se constituise împotriva turcilor, la care, alături de Austria, participau Polonia, Veneţia şi Rusia. Secolul al XVII-lea se termină cu consolidarea cuceririlor Austriei în Răsărit; prin pacea de la Karlowitz (1699), ea obţine de la turci confirmarea anexării Ungariei şi a Transilvaniei.

Spre deosebire de Austria, Polonia, care fusese multă vreme în rivalitate cu cea dintâi pentru dobândirea teritoriilor ce se aflau sub stăpânirea otomană, se găseşte în secolul al XVII-lea în plină decădere. În timp ce adâncirea exploatării ţărănimii pe bază de clacă ducea la ascuţirea contradicţiilor interne, regimul nobiliar polon ajungea la forme de anarhie. Această situaţie internă a Poloniei s-a răsfrânt şi asupra relaţiilor cu turcii. Regele şi cârmuirea centrală a statului se fereau să provoace astfel de războaie, cunoscând slăbiciunea armatelor „republicii”.

Nobilimea de margine din Podolia şi din Ţara Haliciului, înrudită cu familiile boiereşti moldovene, în special cu Movileştii, şi dispunând de oşti proprii, în parte compuse din mercenari, intervine în luptele pentru tron din ţara vecină. Nobilii, folosindu-se de lipsa de autoritate a regelui şi în dorinţa de a câştigă noi domenii şi supuşi, pătrund cu armatele lor atât în Moldova, cât şi în Rusia.

Aceleaşi familii, în frunte cu Mihai Wisniowiecki, de origine ucraineană, iau parte atât la frământările interne din Moldova, cât şi la cele din Rusia. În această din urmă ţară, în epoca marilor răscoale ţărăneşti şi a luptelor pentru tron, nobilii poloni sprijină pe falsul Dimitrie, pretinsul fiu al lui Ivan al IV-lea, fapt care antrenează statul polon şi pe rege într-un război cu Rusia. La fel, amestecul nobilimii de margine în favoarea Movileştilor din Moldova aduce după sine un război polono-turc.

Amândouă aceste războaie se termină prin înfrângerea Poloniei; armatele polone sunt alungate de la Moscova prin ridicarea poporului rus sub conducerea lui Minin şi Pojarski (1613); în Moldova, hatmanul Stanislav Zolkiewski, fostul comandant al armatelor polone în războiul cu Rusia, este înfrânt de turci la Ţuţora, apoi ucis (1620). Cu toată apărarea vitejească a polonilor şi a cazacilor la Hotin (1621), planurile de stăpânire polonă asupra Moldovei eşuează.

Războiul de eliberare a Ucrainei, început în 1648 sub comanda hatmanului Bogdan Hmelniţki, a fost un război social şi naţional. Poporul ucrainean, în frunte cu cazacii, scutură jugul nobilimii polone şi, în 1654, proclamă unirea Ucrainei cu Rusia, acţiune care a reprezentat „rezultatul firesc al întregii istorii precedente a celor două mari popoare slave frăţeşti - rus şi ucrainean”. Urmările acestui război au fost slăbirea nobilimii polone şi a statului polon.

Armatele suedeze, ale Brandenburgului şi ale Rusiei pătrund în Polonia (aşa-numitul „potop” din 1655-1660). Războaiele Poloniei au avut contingenţe strânse cu istoria ţărilor noastre. Intervenţia oştilor căzăceşti în Moldova şi în Ţara Românească, încercarea lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei, de a ocupa tronul Poloniei au fost legate de evenimentele din Polonia şi din Ucraina.

Imperiul Otoman s-a folosit de slăbiciunea Poloniei pentru a ocupa Cameniţa şi întreaga Podolie (1672). O ultimă încercare de ridicare a forţelor sleite ale statului feudal al Poloniei se face sub conducerea lui Ioan Sobieski (1674-1696), ales rege după biruinţa asupra turcilor la Hotin. Sobieski face pace cu Rusia şi se aliază cu Austria împotriva Imperiului Otoman. Cu toată participarea decisivă a polonilor la despresurarea Vienei, totuşi războiul cu turcii nu aduce avantaje decât Austriei, iar încercările repetate ale lui Sobieski de a-şi asigura stăpânirea Moldovei eşuează.

În raportul de forţe dintre statele Europei răsăritene se produsese, aşadar, o schimbare esenţială: ridicării Austriei şi expansiunii ei teritoriale le corespunde decăderea tot mai accentuată a Imperiului Otoman şi a Poloniei. Totodată, în această epocă se produce afirmarea hotărâtă a Rusiei. Monarhia rusă se sprijinea pe clasa dvorenilor (nobilime dependentă de curtea ţarului), dar acest regim de cârmuire nu era încă deplin stabilizat la începutul veacului al XVII-lea, când din pricina răscoalelor ţărăneşti (de pildă marea răscoală condusă de Bolotnikov) şi a opoziţiei împotriva monarhiei, a marii nobilimi şi a stăpânilor de votcine, care chemaseră pe poloni în ţară, cârmuirea ţarilor a cunoscut o perioadă de criză.

După izgonirea armatelor polone şi alegerea ţarului Mihail Feodorovici (1613), se reia ofensiva pentru unificarea statului rus. În urma reunirii Ucrainei în 1654, partea de apus a acestei ţări rămâne totuşi în stăpânirea Poloniei, disputată de altfel şi de turci. În 1667, Rusia eliberează şi Smolenskul. Imperiul ţarilor se apropie astfel de graniţele stăpânirilor turceşti.

Primul război ruso-turc pentru stăpânirea Ucrainei apusene are loc între anii 1676-1681, iar în 1685 Rusia ia parte la liga împotriva turcilor împreună cu Polonia, Austria şi Veneţia şi începe operaţiile contra hanatului Crimeii. În 1696 este cucerită cetatea maritimă turcească a Azovului. Ostilităţile dintre Rusia şi Imperiul Otoman iau sfârşit prin pacea de la Constantinopol (1700). Astfel, în secolul al XVII-lea, se deschide seria războaielor ruso-turce, care vor continua cu o şi mai mare amploare în secolul următor contribuind la crearea unor condiţii mai favorabile luptei de eliberare a popoarelor supuse Imperiului Otoman.

Retragerea turcilor în faţa ofensivei austriece şi ruseşti se datorează nu atât creşterii forţelor celor două puteri, cât mai ales decăderii Imperiului Otoman. În acest sens, Karl Marx arată următoarele: „... Nu există nici un temei pentru a afirma că decăderea Turciei a început din momentul în care Sobieski a venit să dea ajutor capitalei Austriei. Cercetările întreprinse de Hammer dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că organizarea Imperiului turcesc intrase încă de pe atunci în stare de descompunere şi că de câtva timp se observa că epoca de forţă şi măreţie a otomanilor se apropie repede de sfârşitul ei”.

Cu toate formele acute de decădere, Imperiul Otoman izbuteşte totuşi să-şi menţină încă două secole stăpânirea asupra multor popoare din Europa şi din Asia. Una dintre cauzele întârzierii prăbuşirii definitive a statului turc a fost şi rivalitatea dintre puterile europene. Unele state ale Europei apusene aveau interes ca Imperiul Otoman să fie menţinut, însă fără producţie manufacturieră proprie, spre a deveni o piaţă deschisă pentru produsele lor. Alte state, ca Austria, Polonia şi Rusia, urmăreau fiecare ocuparea unor teritorii aflate sub dominaţia imperiului.

Repetatele războaie purtate de turci în regiunea Dunării au adus un spor de suferinţe românilor, ca şi celorlalte popoare supuse din Imperiul Otoman, deoarece toată greutatea susţinerii materiale a operaţiilor militare cădea asupra lor. În acest chip, războaiele nesfârşite ale turcilor au avut ca urmare o înăsprire a jugului şi a exploatării supuşilor.

Pe de altă parte, războaiele încep să se poarte de la o vreme chiar pe teritoriul ţărilor române sau în provinciile locuite de sârbi şi de greci. Austriecii ocupă Transilvania şi dau mai multe bătălii pe teritoriul acesteia, apoi trec în Ţara Românească, iar oştile polone pătrund în Moldova şi se întăresc în nordul ţării (în timpul războiului din 1683-1699). Trupele austriece fac incursiuni şi în Serbia şi Bosnia, veneţienii ocupă şi ei Moreea şi bombardează Atena.

Înfrângerile suferite de Imperiul Otoman au deşteptat nădejdea de independenţă a popoarelor subjugate, care încep să întrevadă acum putinţa unei eliberări. Mişcarea de eliberare a fost în primul rând o mişcare populară: satele din Bulgaria trimiteau delegaţii cu jalbe regelui Sobieski, mai târziu şi ţarului Rusiei; preoţi de la sate, voievozi ai obştilor, săteni din Albania, Serbia, Munte-negru şi Grecia porneau de asemenea cale lungă spre Austria, Polonia, Rusia, ca să ceară trimiterea de ajutoare.

Ţările române au fost deseori mijlocitoare, pe lângă puterile ostile turcilor, ale acestei mişcări generale a popoarelor balcanice. Autonomia politică de care se bucurau le-a permis acestora, şi în primul rând Ţării Româneşti, să fie considerate adesea de către popoarele din Balcani drept centre de raliere în lupta de eliberare. Astfel, la curtea lui Matei Basarab sau a lui Şerban Cantacuzino soseau numeroşi trimişi ai sârbilor, bulgarilor şi grecilor în vederea organizării unor acţiuni comune împotriva stăpânirii turceşti.

În opoziţie cu atitudinea trădătoare a majorităţii marii boierimi din Moldova şi din Ţara Românească, care, ca şi arhonţii greci din imperiu, a ştiut să se înţeleagă cu stăpânirea turcească, apar din rândurile clasei stăpânitoare şi oameni de stat sau gânditori politici care au văzut clar decăderea Imperiului Otoman şi au prevăzut prăbuşirea lui totală. În Ţara Românească, unul dintre aceştia a fost Şerban Cantacuzino, care a urmărit ridicarea generală la lupta pentru independenţă, iar în Moldova Dimitrie Cantemir, care în scrierile sale a denunţat exploatarea şi venalitatea conducerii Imperiului turcesc, iar ca domn a înălţat steagul războiului pentru independenţă.