Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii aşezată în deschiderea volumului de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se defineşte ca „ars poetica” modernă şi anticipează concepţia metafizică pe care o va detalia în lucrări filozofice 15 ani mai târziu.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o meditaţie filozofică, având profunde „accente lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii şi luciferică, ce potenţează misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin imaginaţie şi stare poetică. Aceste idei poetice le exprimase Blaga anterior în volumul Pietre pentru templul meu din 1919 - „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare” - şi ulterior în Cunoaşterea luciferică din 1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea metafizică Trilogia cunoaşterii.

În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică filozofiei blagiene, prin cunoaştere luciferică, altfel spus cunoaşterea Universului înseamnă potenţarea misterelor lumii prin iubire, prin funcţia expresivă a metaforei revelatorii şi a elementelor de recurenţă. Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”, „eu”, „mea”, „mei”.

Structura şi compoziţia textului poetic

Tema

Tema exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin iubire şi prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât diferenţa filozofică între raţional şi iraţional, cât relaţiile de opoziţie dintre gândirea logică şi gândirea poetică. Ideea lirică exprimă în mod direct concepţia despre potenţarea misterelor lumii şi cunoaşterea Universului prin iubire, atitudine revelatorie care defineşte specificul metafizicii blagiene.

Titlul

Titlul poeziei, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potenţeze misterele Universului („corola de minuni a lumii”), ci nu să le lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea lirică („eu”). Reluarea titlului ca prim vers al poeziei reprezintă incipitul.

Lucian Blaga

Demersul liric nu este conceptual, ci poetic, Blaga susţinându-şi concepţia cu metafore revelatorii şi nu cu argumente raţionale. Confesiunea lui se organizează în jurul unor relaţii de opoziţie cu sens figurat: „lumina mea” - „lumina altora”, pronumele personal „eu”, fiind cuvântul-cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de „cunoaştere”.

Metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă concepţia eului liric despre cunoaştere, conţinutul său bogat în sensuri fiind dat de semnificaţia cuvintelor care o compun: marca morfosintactică a eului liric („eu”), verbul cu tentă de agresivitate la forma negativă („nu strivesc”), sugerarea perfecţiunii („corola”) misterelor universului („de minuni a lumii”). Eul liric pledează pentru potenţarea misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească pentru a nu strica echilibrul perfect al acestuia.

Secvenţele poetice

Prima secvenţă poetică defineşte concepţia filozofică privind cunoaşterea luciferică prin verbele care resping ferm agresivitatea atitudinii de lămurire a misterelor lumii - „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea / tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea”. În ultimul vers al secvenţei se revelează, prin enumeraţie, simboluri esenţializate ale misterelor universului: natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului („flori”); perceperea extaziantă, simţirea şi emoţia umană („ochii” sunt oglinda sufletului); comunicarea prin cuvânt şi iubirea prin sărut („buze”) şi moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume superioară („morminte”). Marin Mincu este de părere că „enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, că în ordine crescândă a elementului de «mister» cuprins între ele”.

Următoarea secvenţă lirică exprimă noţiunea filozofică de cunoaştere paradisiacă. „Lumina altora” este cunoaşterea de care eul liric se detaşează cu fermitate, violenţa verbului „sugrumă” fiind sugestivă pentru consecinţele pe care le-ar avea lămurirea misterelor care ar distruge „vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. În relaţie de opoziţie cu acest tip de cunoaştere este atitudinea eului liric relevată prin conjuncţia adversativă („dar”), repetiţia pronumelui de persoana I singular („eu, eu”) şi mai ales opoziţia dintre „lumina altora”şi „lumina mea”, din care reiese conceptul de cunoaştere luciferică, poetică.

Pentru valenţa persuasivă (convingătoare) a acestei concepţii, eul liric apelează la comparaţia cu astrul nopţii, „luna”, ale cărei raze albe plăsmuiesc difuz contururi tainice, misterioase: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”.

Secvenţa poetică următoare revine la definirea cunoaşterii luciferice, proprie eului liric, care se confesează în privinţa concepţiei sale despre ocrotirea misterelor lumii: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”. Marca morfosintactică a verbului la persoana I singular - „îmbogăţesc” - accentuează atitudinea sensibilă, iubitoare de perfecţiune a eului liric.

Modernismul

Modernismul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este susţinut şi de structura compoziţională a textului liric în trei secvenţe poetice corespunzând motivelor lirice, care sugerează cele două tipuri de cunoaştere: luciferică şi paradisiacă, aflate în relaţii de opoziţie şi de recurenţă.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Sugestia modernă a textului liric este susţinută, în principal, prin conceptul „mister”, decelat (dezvăluit) printr-o varietate de metafore revelatorii: „corola de minuni”, „tainele”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.

Metafora filozofică „lumina mea / sporesc a lumii taină” revelează cunoaşterea luciferică, încărcată de iubire, aflată în relaţii de opoziţie cu „lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, care defineşte cunoaşterea paradisiacă, raţională, o ameninţare la perfecţiunea misterelor lumii. Contrastul ideatic este marcat grafic prin conjuncţia adversativă „dar”.

Comparaţia, construită cu motive imagistice (raze, luna, taina, noapte, zare), „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare / sporeşte şi mai tare taina nopţii / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare” evidenţiază pregnant emoţia profundă a eului liric, stimulată de magia tainelor universale. Epitetele în inversiune: „sfânt mister”, „nepătrunsului ascuns”, „largi fiori” au rolul de a potenţa încărcătura afectivă şi revelaţia în faţa misterelor lumii.

Confesiunea sinelui poetic excelează în această creaţie prin repetiţia pronumelui personal „eu”, care esenţializează şi sintetizează crezul artistic blagian şi a cărui reiterare demonstrează apartenenţa poeziei la specia lirică „artă poetică”: „eu nu strivesc” (în titlu şi incipit), „dar eu / eu”, „îmbogăţesc şi eu” şi „eu iubesc”. Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia negativ/afirmativ a verbelor la persoana I singular şi la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), mărci care revelează prezenţa eului liric, adept al cunoaşterii luciferice: „nu strivesc”, „nu ucid”, „întâlnesc”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

Ocrotirea şi potenţarea afectivă a misterelor lumii se află în relaţii de opoziţie cu demersul „altora” de a descifra tainele universului, reflectare exprimată prin semantica brutală a verbelor „nu strivesc”, „nu ucid” în contradicţie stridentă cu verbul la persoana a III-a, „sugrumă”, care atentează la desăvârşitul echilibru al Universului. De altfel, ideea filozofică centrală a poeziei - cunoaşterea înseamnă iubire - se poate restrânge la primul şi ultimele două versuri: „Eu nu Strivesc corola de minuni a lumii / [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

Conceptul de mister este ilustrat în textul poeziei printr-o varietate de metafore revelatorii: „corola de minuni”, „tainele”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Verbele care sugerează atitudinea iubitoare de taine universale a eului liric - „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc” - se află în relaţii de opoziţie cu dorinţa altora de a descifra misterele lumii, care „sugrumă” în acest fel desăvârşitul echilibru al universului. Limbajul metaforic este îmbogăţit cu procedee artistice şi figuri de stil.

Limbajul metaforic

  • „eu nu strivesc /.../ şi nu ucid / cu mintea tainele” - confesiunea poetului privind potenţarea misterelor universului, pe care nu doreşte să le lămurească pentru a nu strica echilibrul perfect al acestuia;
  • „corola” - misterele universului, măsura binelui, a frumosului, sublimul perfecţiunii;
  • „de minuni” - revelaţia poetului în faţa frumuseţii şi perfecţiunii lumii, în faţa misterelor universului;
  • „flori” - natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului;
  • „ochi” - simbol al sufletului omenesc („ochii sunt oglinda sufletului”), al spiritualităţii omenirii în esenţa ei;
  • „buze” - cu dubla semnificaţie de sărut, iubire, dar şi de rostire, cuvânt, ca unic mijloc de comunicare;
  • „morminte” - moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume superioară, dar şi continuitatea omenirii prin aceea că trecutul s-a săvârşit în fiecare om („Sângele meu se trage înapoi în părinţi”);
  • „lumina altora” - cunoaşterea paradisiacă, gândirea logică, raţiunea;
  • „nepătrunsul ascuns/ adâncimi de întuneric” - universul misterios ce nu trebuie descifrat în esenţa tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial;
  • „lumina mea” - cunoaşterea luciferică, poetică, sensibilă, iubitoare de perfecţiune;
  • „eu” - eul poetic, accentuând confesiunea lirică;
  • structura antitetică a poeziei: „dar eu”, „ci”, „lumina mea”, „lumina altora”; „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”, „sugrumă”;
  • „largi fiori de sfânt mister” - emoţia poetică, extazul în faţa revelării misterelor universului;
  • conceptul de mister este ilustrat în textul poeziei printr-o varietate de metafore revelatorii: „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”, iar ca simboluri esenţiale ale universului misterios: „flori”, „ochi”, „buze” şi „morminte”;
  • cunoaşterea luciferică: „eu nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc a lumii taină”, „îmbogăţesc şi eu întunecata zare”, „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”, „eu iubesc”;
  • cunoaşterea paradisiacă: „lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”.

Limbajul artistic

Limbajul artistic este determinat de un plan filozofic secundar, nu există notarea unei stări de spirit sau o descriere, ci poetul urmăreşte mereu revelarea unei idei printr-o comparaţie cu lumea materială: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / sporeşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”.

Prozodia

Ineditul modern este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu metrica variabilă şi ritmul interior determinat de. gândirea sa profund metafizică. Exprimarea ideii într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată în versuri albe se numeşte ingambament. Blaga organizează versurile având în vedere accentele ideatice pe cuvinte, esenţa conţinutului fiind exprimată în întreaga frază.

Finalul

Finalul poeziei se constituie într-o concluzie ideatică de factură filozofică, eul liric argumentează din nou atitudinea de adâncire şi de amplificare a misterelor lumii, „căci eu iubesc / şi ochi şi flori şi buze şi morminte”.

Referindu-se la stilul înnoitor al lui Lucian Blaga, Eugen Lovinescu afirma că poetul din Lancrăm este „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …