Etnogeneza românească

Spaţiul marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră reprezintă o parte a spaţiului european unde s-au succedat civilizaţiile preistorice şi ale antichităţii clasice care au influenţat civilizaţia tracilor şi geto-dacilor. În acest spaţiu s-au făurit poporul român şi limba română şi s-a dezvoltat o civilizaţie de origine latină ce a îmbogăţit panoplia de popoare şi civilizaţii europene.

Spaţiul românesc a fost descoperit de europeni cu uimire şi interes, iar românii au descoperit, la rândul lor, spaţiul european şi extraeuropean în marea aventură a cunoaşterii umane. Ei au lăsat pretutindeni urme ale culturii şi inteligenţei lor creatoare. Dacă pentru unii naşterea poporului român în spaţiul de la Dunăre la Carpaţi a reprezentat „un miracol”, pentru români a fost un proces istoric normal, cu nimic deosebit de cel al altor popoare europene şi extraeuropene.

De la preistorie la cucerirea romană

Descoperirile arheologice au evidenţiat faptul că aria de existenţă a poporului român de azi a fost locuită încă din timpurile preistorice. Culturile arheologice specifice epocii preistorice au lăsat numeroase urme, care plasează spaţiul românesc alături de creaţiile cele mai reprezentative ale preistoriei europene. Puterea de creaţie a locuitorilor acestui spaţiu în timpurile preistorice este demonstrată de descoperiri precum, Gânditorul de la Cernavodă (cultura Hamangia), Zeiţa de la Vidra (cultura Gumelniţa), splendida ceramică pictată (cultura Cucuteni), scrierea, încă nedescifrată, de pe tăbliţele de la Tărtăria (cultura Turdaş).

Marea mişcare de populaţii de la sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr. a avut ca rezultat formarea popoarelor şi limbilor indo-europene, din care fac parte şi tracii, „cei mai numeroşi după inzi”, cum ne informează „părintele istoriei”, Herodot. Tracii au fost făuritorii civilizaţiei bronzului în acest spaţiu geografic. Blocul tracic, ce acoperea aria carpato-dunăreano-balcanică, s-a diferenţiat în ramura sud-dunăreană (tracii sudici) şi ramura nordică (geţii, cum au fost numiţi de greci, sau dacii, cum le-au spus romanii).

Aceştia au constituit un stat puternic, o monarhie militară, sub conducerea regelui Burebista (82-44 î.Hr.), sprijinit de marele preot Deceneus, stat care s-a destrămat la moartea acestuia în „patru, apoi în cinci părţi” (Strabon). Geto-dacii au creat o civilizaţie dezvoltată în secolele I î.Hr. - I d.Hr. Ei au fost influenţaţi de civilizaţia greacă şi de cea romană.

Statul dac s-a refăcut în a doua jumătate a secolului I d.Hr., dar conflictul cu Imperiul Roman care, în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.), a purtat două războaie grele cu dacii, conduşi de neînfricatul rege Decebal-Diurpaneus (87-106 d.Hr.), a dus la ocuparea Daciei şi transformarea ei în provincie romană. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al împăratului, legatus Augusti.

Provincia Dacia nu a cuprins toate teritoriile locuite de daci. Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei au rămas în afara stăpânirii romane. După moartea lui Traian (117 d.Hr.) provincia Dacia a fost reorganizată de urmaşul său Hadrian (117-138 d.Hr.), în două provincii: Dacia Superior şi Dacia Inferior. Ulterior, provincia a suferit o nouă împărţire administrativă: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium.

Organizarea administrativă a provinciei Dacia a fost însoţită de construirea unui sistem de drumuri ce au legat provincia de Imperiu, de dezvoltarea unei înfloritoare vieţi urbane, a mineritului, agriculturii, meşteşugurilor şi culturii, de construirea unui puternic sistem defensiv şi de o colonizare masivă. S-au stabilit în Dacia colonişti „din toată lumea romană”, cum afirmă Eutropius. Dacii au fost integraţi astfel în lumea romană şi au primit „sigiliul Romei”, cum scria Nicolae Iorga.

Prin împrumuturi, asimilare şi reelaborare, romanii au creat o civilizaţie specifică, unitară, care s-a impus în cele mai multe teritorii cucerite de ei. După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a instaurat prin civilizaţia sa, factor de progres şi unitate în tot Imperiul. Acolo unde au învins războinicii romani, au stăpânit cu adevărat inginerii, arhitecţii, constructorii şi juriştii romani. Drumurile, oraşele, apeductele, teatrele, termele, amfiteatrele şi bibliotecile i-au făcut pe romani, pretutindeni, întemeietori şi nu distrugători de civilizaţie. Acest proces a avut loc şi în Dacia romană.

Romanizarea

Romanizarea a fost un proces istoric lingvistic şi cultural deosebit de complex, desfăşurat în etape şi în condiţii specifice, prin acţiunea unor factori cu acţiune vizibilă şi urmări dovedite (administraţia, armata, veteranii, coloniştii etc.) şi a unor factori cu acţiune mai puţin vizibilă (stilul de viaţă roman).

Etapele esenţiale ale romanizării în Dacia au fost:

  • etapa preromană (secolul I î.Hr. - secolul I d.Hr.), când au avut loc numeroase contacte între civilizaţia dacă şi cea romană;
  • etapa stăpânirii romane (106-271 d.Hr.), cea mai profundă şi durabilă;
  • etapa postromană (după 271-275 d.Hr.), când civilizaţia romană a continuat să existe şi să se dezvolte în condiţiile încetării autorităţii statului roman.

Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual. Romanizarea a fost, în esenţa ei, un fenomen lingvistic, prin acţiunea următorilor factori:

  • Administraţia: guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, edilitare, fiscale etc. vorbeau limba oficială a administraţiei romane, latina.
  • Armata: a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane. Armata romană a avut un efectiv numeros, apreciat la 40-50.000 de militari, compus din legiuni, constituite din cetăţeni romani şi trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii, între care singurul mijloc de comunicare a fost limba latină populară (vulgară). Dacia a fost împânzită cu un puternic sistem de castre, turnuri de observaţie şi valuri de apărare, limes-uri. În apropierea acestor castre au luat fiinţă aşezări numite canabae, armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a provinciei.
  • Veteranii: se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative; au întemeiat familii şi gospodării, fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi, ştiau carte şi, ceea ce era mai important, vorbeau limba latină.
  • Coloniştii: colonizarea a fost o acţiune dirijată de statul roman. Eutropius (secolul IV d.Hr.) spune că romanii au adus colonişti în Dacia „din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”. Aceştia au avut un rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu autohtonii prin intermediul limbii latine populare.
  • Urbanizarea: oraşele au avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane. Aşezările urbane din Dacia romană au fost de două categorii: colonia, aşezare urbană organizată după modelul Romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, urmată de Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani, şi municipia, aşezări urbane cu autonomie administrativă şi juridică precum: Porolissum, Tibiscum, Dierna, Troesmis. Oraşele au jucat un rol esenţial în romanizarea autohtonilor. În mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de „conacul” stăpânului roman (villa rustica).
  • Activitatea economică: Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens schimb de produse cu Roma şi provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri temeinic construite de inginerii romani. Relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au fost de natură să faciliteze procesul de romanizare.
  • Dreptul: legile romane, şi mai ales Constitutio Antoniniana (212 d.Hr.), au avut un rol important în formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.
  • Cultura: a avut un rol decisiv în romanizarea Daciei. Limba latină a asigurat comunicarea dintre băştinaşi şi romani. Învăţarea limbii latine este probată în Dacia de numeroase descoperiri de inscripţii (peste 3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente de scris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană „provincială” s-a impus peste tot în Dacia.
  • Religia: este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat întrepătrunderea spirituală daco-romană. Sunt adorate divinităţile romane şi din alte provincii ale Imperiului. Se întâlneşte frecvent sincretismul religios şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume roman (interpretatio romana). Un rol important l-a jucat creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. În Moesia şi apoi în Dacia, devenind liantul spiritual al comunităţilor obşteşti după retragerea aureliană.

Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, s-a extins şi asupra dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri, iar retragerea aureliană (271-275 d.Hr.) nu a însemnat oprirea procesului de romanizare. Sinteza daco-romană s-a dovedit solidă şi va constitui piatra de temelie pentru formarea poporului român.

Etnogeneza românească

Etnogeneza românească fost rezultatul unui îndelungat şi complex proces etno-lingvistic desfăşurat pe o străveche vatră traco-geto-dacă aflată între Tisa, Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani care, în urma cuceririi romane, a suferit procesul romanizării. Rezultatul a fost o primă sinteză etno-culturală, sinteza daco-romană, care a stat la baza etnogenezei românilor. Un element etnic important în cadrul acestui proces a fost cel geto-dac. În urma războaielor cu romanii, în ciuda afirmaţiilor lui Eutropius, conform cărora Dacia a fost secătuită de bărbaţi, dacii au continuat să populeze masiv provincia stăpânită de Traian.

Pentru continuitatea dacilor pledează logica istorică, numeroasele dovezi de cultură materială dacă descoperite în aşezările civile şi castrele din Dacia secolelor II-III, păstrarea unor toponime (Drobeta, Napoca, Apulum, Ampelum, Potaissa etc.) şi hidronime (Alutus, Maris, Samus, Donaris etc.) de origine dacă, dacii care s-au supus de bunăvoie lui Traian (cum ne spune Dio Cassius), aspect reprezentat şi pe Columna lui Traian, unităţile militare romane formate din daci. Fără existenţa autohtonilor nu ar fi putut avea loc procesul de romanizare. Geto-dacii au avut rolul de element etnic primitor activ al civilizaţiei romane.

Teritoriul rămas în afara provinciei Dacia (Crişana, Maramureş, cea mai mare parte a Moldovei şi în unele perioade o parte a Munteniei) a fost locuit în continuare de dacii liberi. Aceştia se află în raporturi strânse cu romanii. Frecvent ei atacă graniţele Imperiului. În secolul al III-lea incursiunile acestora se intensifică, ele fiind deseori organizate împreună cu goţii. Au fost însă şi relaţii paşnice, care au favorizat schimburile comerciale. Legăturile cu romanii au influenţat modul de viaţă al dacilor liberi. Ei sunt supuşi treptat procesului de romanizare, proces ce se va extinde, în secolele următoare, după încetarea stăpânirii romane.

Retragerea aureliană a demonstrat că romanizarea geto-dacilor a fost un proces profund, ireversibil, care a continuat şi în etapa următoare. După abandonarea Daciei, romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut, ci s-a extins din fosta provincie spre vest, nord şi răsărit prin mişcarea naturală a populaţiei, în ambele sensuri, constituindu-se astfel un vast complex de cultură de origine romanică, deosebită de cea a migratorilor (goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari, slavi) şi superioară culturii acestora.

Continuitatea daco-romană este probată de descoperirea a numeroase unelte, morminte, vase, tezaure din bronz, inscripţii în limba latină, alături de elemente de cultură materială a migratorilor. În perioada secolelor IV-VI s-a realizat cea de-a doua sinteză, care a constat în „topirea” migratorilor în masa romanicilor. În toată această perioadă romanitatea nord-dunăreană a păstrat o legătură permanentă cu romanitatea sudică.

Daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie de origine romanică în mediul rural, satul fiind forma specifică de aşezare, în cadrul căruia s-a consolidat obştea sătească, formă tradiţională de organizare social-economică. Aşezările săteşti s-au grupat, de regulă, într-un anumit cadru geografic (văile râurilor, depresiuni intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi), în structuri autonome mai puternice, uniuni de obşti, numite de Nicolae Iorga „romanii populare” menite să reziste stăpânirilor „barbare” vremelnice.

Ele vor constitui baza coagulărilor politice ulterioare, pe care se vor întemeia statele feudale româneşti. Liantul spiritual al dacoromânilor în perioada migraţiilor a fost creştinismul, ca element de identitate etnică şi de apartenenţă la spiritualitatea romană. De aceea, în Dacia, creştinismul a fost un factor important de păstrare a romanităţii şi de desăvârşire a etnogenezei românilor.

Pătrunderea slavilor în spaţiul locuit de daco-romani a avut importante consecinţe prin faptul că dominaţia lor politică a fost de lungă durată. Prin trecerea acestora la sud de Dunăre, în anul 602, s-a rupt romanitatea nord-dunăreană de cea sudică. Romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie. Slavii rămaşi la nordul Dunării au fost asimilaţi de către daco-romani.

Acest proces a dat o particularitate romanităţii orientale ce o deosebeşte de romanitatea occidentală, unde rolul slavilor l-au jucat germanii. În momentul pătrunderii slavilor însă, la nordul şi la sudul Dunării se constituise o realitate etno-lingvistică asupra căreia nu s-a mai putut exercita o influenţă decisivă. Factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din această zonă, fără să-i modifice esenţa latină. Prin urmare, poporul român, rezultat din sinteza daco-romană, prin procesul de romanizare şi asimilarea slavilor, este un popor romanic, fapt dovedit de structura gramaticală şi lexicală a limbii române.

Toate elementele esenţiale ale vieţii sunt denumite în limba română cu termeni din limba latină: în agricultură, viticultură, pomicultură, grădinărit, creşterea animalelor, numele mineralelor, însuşiri trupeşti şi sufleteşti, termenii militari, termenii privind organizarea social-politică, termenii de bază ai creştinismului etc. De asemenea, în limba română s-au păstrat aproximativ 160-180 de cuvinte din limba dacă, la care se adaugă derivatele lor, ce desemnează animale (mânz, viezure, barză), plante (mazăre, brad, gorun), unelte (grapă, mătură, cârlig), părţi ale corpului (buză, grumaz, burtă), îmbrăcăminte (brâu, pânză), familie (copil, băiat, moş, prunc), locuinţă, gospodărie sau forme de teren (vatră, gard, bordei, mal, pârâu). Cele mai multe împrumuturi lexicale în limba română provin din limba slavă, dar acestea nu au schimbat caracterul ei latin.

În legătură cu etnogeneza românilor s-au emis de-a lungul timpului două teorii istoriografice. Prima este teoria autohtoniei, conform căreia vatra de formare a poporului român corespunde spaţiului carpato-dunăreano-pontic, urmând acelaşi proces ca şi în cazul popoarelor neolatine occidentale. Această teorie este susţinută de majoritatea istoricilor şi lingviştilor români şi străini. A doua este teoria imigraţionistă sau roesleriană, după numele celui care a susţinut-o „ştiinţific”, Robert Roesler. Aceasta, lipsită de temei ştiinţific, susţine că poporul român s-a constituit undeva în Peninsula Balcanică, de unde a migrat la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, fiind o teză care urmăreşte scopuri politice.