Etnogeneza românească: semnificaţia sintezei

Integrarea sau „prima asimilare”: dacii învaţă limba latină, dar lasă moştenire cuvinte proprii

Pe măsură ce civilizaţia romană pătrunde în toate domeniile de activitate dintr-o provincie, autohtonii învaţă limba latină şi „uită” treptat propriul idiom. La fel se întâmplă în Moesia, în Dacia Augusti Provincia, în structurile politice vecine, unde dacii continuă să vieţuiască în epoca romană. Miile de inscripţii latineşti - faţă de cele câteva zeci în greceşte şi alte foarte puţine, de ordinul unităţilor, în limba siro-palmireană (ultimele semnalate, mai ales, la Tibiscum) - dovedesc „preponderenţa absolută” a limbii oficiale.

Într-adevăr, latina este limba administraţiei şi justiţiei, a armatei şi a veteranilor, a comerţului şi fiscului. Este utilizată de coloniştii aduşi ex toto orbe Romano. Cu timpul este învăţată de daci; iniţial, de către cei tineri, înrolaţi în unităţile trupelor auxiliare (ala sau cohors) de pe limes-ul danubian şi de pe cel alutan (ulterior, transalutan). Inscripţiile dovedesc unitatea limbii latine vorbite în Moesia, Dacia, Pannonia. Abaterile de la latina clasică, observabile în textele epigrafice, sunt comune cu cele constatate şi în alte provincii ale Imperiului Roman: confuzii între vocale, între cazuri, între declinări etc.

Ştiutorii de carte sunt numeroşi. Problemă a fiecărei familii, instruirea copiilor este realizată cu învăţători şi profesori privaţi. Monumentele funerare descoperite la Germisara, la Micia şi în alte locuri din bazinul Mureşului înfăţişează copii cu stili în mână. La Tomis, un sarcofag de copil conţine, printre altele, un penar pentru stili şi o tăbliţă cerată. Mai multe tăbliţe cerate recuperate la Alburnus Maior dovedesc existenţa unor scribi de profesie, care redactează contracte pentru activităţile minerilor din cunoscuta zonă auriferă.

În sfârşit, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la Tomis, la Romula, la Apulum există dovezi epigrafice în versuri (epitafuri în hexametri), unele închinate divinităţilor. Semnificativ este în legătură cu acest ultim aspect şi un altar întru cinstirea lui Hercules Invictus, descoperit la Şendreni (judeţul Galaţi). El este ridicat de Lucius Iulius Iulianus, primar timp de cinci ani într-un sat din nordul Moesiei Inferior; inscripţia conţine numele (Rundacio) purtat de acest autohton anterior primirii cetăţeniei romane.

Dac romanizat este, neîndoielnic, Valerius Marcus, ostaş în Legio XI Claudia (cu garnizoana la Durostorum). Originea lui etnică este atestată de prenumele celor trei băieţi născuţi de soţia sa Faustina; primul este botezat Decibalis, al doilea, Seiciperis, iar al treilea, Mumutzis; cei trei fac parte dintr-o a treia generaţie de daco-romani, care le cuprinde şi pe cele două surori ale lor, Macaria şi Matidia, evident, cu prenume greco-romane. Exemple asemănătoare sunt atestate în zona castrelor de la Tropaeum Traiani şi Troesmis. La Drobeta şi în alte vechi aşezări dacice devenite centre urbane înfloritoare după triumful antonin, inscripţiile latineşti confirmă existenţa unor autohtoni (bărbaţi şi femei) care adoptă cognomene, credinţe şi obiceiuri romane. Unii pătrund în noua elită socială. Alţii îndeplinesc funcţii administrative.

Integrarea autohtonilor în amplul proces de întrepătrundere culturală şi etno-lingvistică desfăşurat în Dacia şi Moesia sub stăpânirea romană explică persistenţa în limba română a unor cuvinte pre-latine (circa 160-170, cu peste 1.400 de derivate, majoritatea în dialectul nord-dunărean). Aceste cuvinte alcătuiesc substratul dacomoesic, care - alături de adstratul slav - asigură limbii române un caracter individual mai pronunţat între celelalte limbi neolatine.

Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani

Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinismul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice şi literare sunt mai puţin concludente. Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană. Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi „preînchipuie pe Iisus Christos”, cel ce „duce spre limanul mântuirii corabia Sa (Biserica creştină)”; tridentul, care străpunge delfinul şi, asemenea crucii, mai târziu, este „instrumentul mântuirii credincioşilor”; viţa de vie, care prin încrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini devine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum şi la Micia.

Descoperite în preajma castrelor, aceste vestigii ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândirea creştinismului în Dacia romană. Pentru Moesia Inferior, aceeaşi semnificaţie au obiectele paleocreştine descoperite la nord-vest de Dinogetia, îndeosebi cruciuliţele semnalate în zona castrului de la Bărboşi (judeţul Galaţi). Cât priveşte rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiecte specifice, opaiţe, mai ales, existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciile romane din spaţiul carpato-dunărean coincide cu domnia împăratului Severus Alexander (222-235), un spirit sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publică apartenenţa la noua religie, aşa cum dovedeşte, printre altele, o inscripţie funerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei inscripţii, în cadrul diferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini. Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cu imagini şi texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cu Bunul Păstor, care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu acrostihul IX0YC, însemnând în limba greacă peşte, care atestă înlocuirea, în simbolistica creştină, a delfinului.

Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratul Decius, ea atinge punctul culminant în timpul domniei lui Diocletianus. După ce acesta organizează în anul 284 o nouă provincie, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, creştinii din zona pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin edictele din anii 303 şi 304, împăratul condamnă la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari. Se păstrează inscripţii cu martiri de la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Noviodunum (Isaccea) şi din alte locuri.

În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului, dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de pe monumentul funerar descoperit la Niculiţel (judeţul Tulcea). Câteva decenii mai târziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava Gotul.

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de la Tomis se remarcă pe plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I, de origine „scit”, deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil dialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat la Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă creştinismul printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Tot în secolul al IV-lea, este atestată basilica de la Slăveni (judeţul Olt). Noul loc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar (din altarium), a boteza (din baptizare), cruce (din crux, crucem), Duminică (din dies/dominica), înger (din angelus), Paşti (din Paschae), Scriptură (din scriptura) etc. Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, la Sucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene recucerite de Iustinianus şi înaintaşii săi.

Romanici şi migratori în Dacia: „a doua asimilare”

După retragerea aureliană, în afara hotarelor imperiului rămâne un prim grup de populaţie romanică - locuitorii fostei provincii Dacia. Aceştia sunt făuritorii unei noi entităţi etno-lingvistice şi culturale, romanitatea nord-dunăreană. În stânga fluviului, aşadar, viaţa romană continuă după încetarea autorităţii imperiale. Ruptura de „întreg” este numai de natură politico-administrativă, fiscală şi, parţial, militară.

Legăturile îndeosebi comerciale, dar şi cele spirituale cu locuitorii romanizaţi din dreapta Dunării sunt dovedite arheologic, epigrafic, numismatic, istoric şi literar. Cu atât mai mult cu cât la miazăzi de limesul danubian sunt constituite treptat noi provincii: Scythia Minor, Moesia Secunda, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dardania şi Moesia Prima.

În spaţiul nord-dunărean, începând cu ultimele decenii ale secolului al III-lea şi întreg secolul al IV-lea, există o diversitate de culturi arheologice, care reflectă într-o anumită măsură situaţia etno-demografică complexă. O realitate „polietnică” denotă, de exemplu, cultura Sântana de Mureş-Cerneahov (după staţiunile eponime din România şi Ucraina).

La formarea ei contribuie influenţele romanice (transmise de daco-romanii de la Dunărea de Jos şi din zona carpatică), dacice (prin costoboci), sarmatice, nord-pontice şi germanice (gotice). După anul 330, când Athanaric, regele goţilor de apus (thervigi sau vizigoţi), domină Câmpia Dunării, purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cerneahov pătrund în sud-estul şi în centrul Transilvaniei.

În secolele V-VI, sunt atestate centre de putere germanice (ale ostrogoţilor şi gepizilor, în Transilvania) şi turanice (ale hunilor, în nordul Moldovei, apoi în Pannonia). În secolul al VI-lea, locul acestora este luat de centrele de putere ale avarilor (nomazi veniţi din Mongolia) şi longobarzilor (de neam germanic). În ciuda distrugerilor pe care le provoacă, romanitatea nord-dunăreană se menţine. Tot în secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română (Vlaşca - „ţara românilor”).

Pătrund în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în restul spaţiului intracarpatic, apoi în Banat şi Oltenia. Pretutindeni, întâlnesc o cultură materială de factură romanică relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult mai numeroşi. În schimb, slavii îmbogăţesc vocabularul băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii, viaţa religioasă, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viaţă economică. Asemenea exemple sunt cunoscute din gimnaziu.