Etnogeneza poporului român

Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european deformare a popoarelor şi limbilor neolatine. Ea s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp, la nord şi sud de Dunăre, şi a avut drept coordonate esenţiale sinteza şi simbioza daco-romană şi asimilarea slavă. Născută o dată cu poporul care o vorbeşte, limba română este fundamental romanică, dar păstrează elemente dacice şi influenţe slave.

Poporul român

Dacii, care atinseseră un anumit nivel de civilizaţie înainte de cucerirea traiană, au dăinuit sub stăpânirea romană; ei s-au integrat în viaţa economică şi socială a noii provincii, alcătuind totodată suportul influenţei pe care imperiul a exercitat-o în timp asupra teritoriilor din afara Daciei romane. Elementele romane cu rol primordial în romanizarea dacilor au fost în principal soldaţii şi coloniştii; din sinteza lor cu autohtonii au rezultat daco-romanii. Cei mai mulţi dintre ei au rămas să vieţuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană, reprezentând baza continuării procesului de romanizare în condiţiile procesului migrator.

Menţinerea legăturilor cu Imperiul roman şi răspândirea creştinismului şi-au exercitat influenţa romanizatoare asupra teritoriului de la nordul fluviului până la începutul secolului al VII-lea, când s-a interpus prezenţa slavilor. Înscrisă într-o succesiune îndelungată de migraţii, trecerea masivă a slavilor în Balcani a făcut să crească ponderea elementului romanic în fosta Dacie şi a dus la asimilarea elementelor slave rămase. Rezultatul acestui îndelung proces a fost apariţia poporului român, eveniment pe care istoricii îl apreciază ca fiind încheiat în linii mari la sfârşitul secolului al VIII-lea. Analiza etnogenezei româneşti pune în evidenţă încadrarea sa în procesul general european de formare a popoarelor neolatine: italian, francez, spaniol, portughez etc.

Limba română

La formarea limbii române, proces paralel cu cel de formare a noului popor, a contribuit limba latină populară vorbită în spaţiul fostei provincii Dacia, dar şi în alte zone, până la Munţii Balcani şi Marea Neagră. Într-o primă fază, ea a integrat elemente ale limbii dacilor, limba română păstrând până astăzi în jur de 150-160 de cuvinte privitoare la cadrul natural şi la vechi îndeletniciri.

Ulterior a suferit o puternică influenţă slavă care a determinat modificări fonetice şi de vocabular. Aceste influenţe şi altele care i-au urmat nu au modificat caracterul fundamental romanic al limbii române, demonstrat de fondul principal de cuvinte al limbii române (fond latin în proporţie de 60%, cuprinzând termeni pentru noţiunile de bază legate de viaţă, religie, mediu, ocupaţii) şi de structura gramaticală latină a limbii române.

Românii în izvoarele medievale timpurii. În secolele VII-VIII apar primele menţiuni istorice despre români şi originea lor romanică, sursele străine desemnându-i cu denumirile de vlahi, valahi, volohi, blachi etc. - toate variante ale termenului cu care limbile germanice îi desemnau pe romanici. Sublinirea elementului romanic existent la nord de Dunăre apare încă din secolul al VII-lea în lucrarea Strategikon a împăratului Mauricius, precum şi în însemnarea de la Mănăstirea Castamonitu din secolul al VIII-lea care îi atestă pe „vlaho-rinchini”.

Constantin Porfirogenetul, împărat bizantin din secolul al X-lea, făcea distincţia între „romei”, populaţia bizantină, şi romani, populaţia romanică din imperiu, iar în corespondenţa sa, împăratul Vasile al II-lea îi amintea pe români cu termenul de „vlahi”. În secolul al XI-lea, dar referindu-se la evenimente din secolul al X-lea, Kedrenos îi menţiona pe „vlahii călători”. După această dată ştirile despre români se înmulţesc.

Romanitatea sud-dunăreană

Parte a „României orientale” (Gheorghe Şincai), romanitatea sud-dunăreană a fost împinsă fie spre regiunile înalte din interiorul Peninsulei Balcanice, fie spre sudul şi vestul acesteia. Izvoarele istorice au pus în evidenţă existenţa a trei ramuri ale romanităţii sud-dunărene: una situată în Macedonia meridională, Thesalia şi Epir, una în Munţii Haemus şi o alta răspândită în Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia şi Croaţia. Dispersată şi izolată, romanitatea sud-dunăreană s-a transformat treptat într-o etnie neolatină vorbitoare de dialecte ale limbii române (aromâna sau macedo-româna, megleno-româna, istro-româna), desemnată de izvoarele bizantine cu numele de vlahi.

Vlahii deţineau o redutabilă forţă economică şi militară. Erau păstori destoinici, buni cărăuşi şi comercianţi, şi aveau trupe bine instruite, folosite în armatele bizantine, sârbeşti şi mai târziu otomane. Afirmarea lor politică a început în 1066 când s-au răsculat împotriva fiscalităţii Imperiului bizantin, obţinând satisfacerea tuturor revendicărilor. O altă afirmare politică a românilor a avut loc mai târziu, pornind din Munţii Haemus; ea a stat la baza formării statului româno-bulgar din secolul al XII-lea condus de dinastia Asăneştilor. Slăbirea treptată a coeziunii comunităţilor vlahe a avut drept consecinţă asimilarea lor spre epoca modernă de către ceilalţi locuitori din Balcani.

Torna, torna, fratre

Aceste cuvinte, însemnând „întoarce-te, întoarce-te, frate”, par să fie prima menţiune cunoscută privitoare la limba română. Ea este legată de un episod al conflictelor militare dintre avari şi bizantini, relatat de Theophanes Confesor. Năvălind în Peninsula Balcanică în 587, avarii ajunseseră până în Tracia. În timpul unui marş de noapte al oştilor generalului bizantin Commentiolus, de pe spinarea unuia dintre catârii care transportau bagajele era gata să cadă un sac cu provizii. Un tovarăş de drum i-a strigat stăpânului catârului în limba maternă aceste cuvinte. Avertismentul nu a fost auzit de soldatul în cauză, dar a fost receptat de ceilalţi ca un ordin de retragere, care repetat din om în om a provocat mare panică.