Eteristul Iordache Olimpiotul

Căpetenie a gărzii ultimilor domni fanarioţi, apărător al regimului lor şi, totodată, căpetenie în mişcarea eteristă, Iordache Olimpiotul n-a înţeles - şi, desigur, n-a aderat la - cauza revoluţionară a românilor. Lui i se potriveşte pe deplin caracterizarea pe care Karl Marx a făcut-o căpitanilor de arnăuţi: „Aceşti căpitani, albanezi sau bulgari, nu înţelegeau de fel chestiunea românească; erau aventurieri; principiul lor cel mai înalt, dacă aveau unul, era ura împotriva turcilor’’.

Asupra activităţii lui Iordache de conspirator împotriva Porţii, în anii de dinaintea insurecţiei eteriste, găsim unele date într-un raport trimis clin partea lui vodă Ioan Caragea baronului Stroganov, la 4 septembrie 1817. Aici se relatează despre planul Olimpiotului de a provoca o răscoală în sudul Dunării şi despre trecerile lui prin Ţara Românească. Domnitorul Caragea, aflând toate acestea şi nevoind să se compromită în ochii Porţii, a căutat, la început, să-l ţină pe Iordache în afara principatului. Prinzându-l în ţară de mai multe ori, l-a arestat, dar nu l-a predat Porţii, ci consulatului rus, ceea ce arată că prinţul servea, în ascuns, Eteria.

În cele din urmă, la recomandarea lui Gheorghe Leventis, Caragea a acceptat să-l numească comandant peste o parte din garda sa. Dar Olimpiotul n-a fost numai un luptător împotriva turcilor, ci şi un aventurier, trăsătură descrisă, cu multe amănunte, de Liprandi. După acest memorialist, acţiunile de aventurier ale lui Iordache izvorau din „caracterul său din naştere agitat’”, el fiind „totdeauna gata să ridice arma pentru bani”.

La sfârşitul domniei lui Caragea, Iordache a nesocotit interesele Ţării Româneşti prin aceea că, în loc să sprijine - aşa cum promisese - planul lui Tudor Vladimirescu de a împiedica fuga domnitorului, el dimpotrivă, a înlesnit-o: „Iordache - arată Liprandi - a prevenit pe prinţ despre intenţia acestui şef de panduri [de a-l aresta, în momentul când ar încerca să fugă în Austria, cu întreaga sa avere adunată clin ţară], şi i-a grăbit plecarea. Primind 7.000 de mahmudele (circa 10.000 galbeni) pentru formarea unui detaşament, Iordache a avut peste câteva zile gata 300 de oameni de nădejde, cu care a condus pe prinţ până la graniţele Transilvaniei. Această împrejurare a fost cauza duşmăniei neînduplecate care a existat după aceasta între Tudor şi Iordache”.

Curând după abdicarea lui Caragea, Iordache i-a scris marelui postelnic Alexandru Mavrocordat (care, ca intim al fostului domnitor, părăsise ţara împreună cu stăpânul său). În această scrisoare, datată din 19 ianuarie 1819 şi trimisă la Geneva, se spune printre altele: „Că eu sunt credincios şi gata până la sânge a sluji binefăcătorilor şi prietenilor mei, lucrurile şi împrejurările au dovedit-o”. „Eu am de gând să mă apuc de vreun negoţ şi sufăr de lipsa banilor”.....Prea înălţatului Domn îi sărut picioarele...”.

Negreşit, la 1821, Iordache l-ar fi sprijinit pe Tudor, dacă acesta s-ar fi mărginit să strângă trupe pentru acţiunea eteristă. Olimpiotul nu s-a războit cu ţăranii ridicaţi la arme în Oltenia, el năzuind să-l pună pe Vladimirescu sub ascultarea sa. A format, împreună cu Farmache, „o partidă gonitoare a lui Tudor” (cum se exprimă Chiriac Popescu), încă înainte de ajungerea răsculaţilor la Bucureşti. Subminând noua cârmuire, instaurată de Adunarea norodului, oamenii lui Iordache aţineau calea slujbaşilor ei, ce aduceau banii de prin judeţe, şi îi prădau (cum afirmă chiar D. Macedonschi)...

Ce a făcut Iordache cu tezaurul oştirii pandurilor, în momentul arestării lui Tudor Vladimirescu? O serie de documente - unele descoperite şi publicate relativ recent - aduc lumină în această privinţă. Să confruntăm declaraţia dată în Rusia de fraţii Dimitrie şi Pavel Macedonschi (publicată în 1962), cu actele procesului dintre D. Macedonschi şi Stana Olimpiotis - soţia lui Iordache - din 1826-1828 (acte date la iveală şi comentate de Marcel Romanescu şi E. Vârtosu, în 1947), şi cu testamentul lăsat de Iordache lui Hagi Ianuş, la 25 mai 1821.

La 4 zile după prinderea lui Tudor (act descoperit şi publicat de Nicolae Iorga în 1915). Sunt mărturii preţioase pentru cunoaşterea împrejurărilor morţii lui Tudor, a legăturilor dintre principalii actori de la 1821 şi, cu deosebire, a figurii lui Iordache. Fraţii Macedonschi susţin că „Vladimirescu a fost dat... cu cancelarie şi bani... 155.000 lei, sub adeverinţă, căpitanului Iordache pentru a-l duce la Ipsilanti”. „Iordache l-a şi transportat la Ipsilanti, iar banii i-a dat nevestei lui, Stana, spre păstrare”.

În 1826, D. Macedonschi, aflat în Basarabia, a intentat proces împotriva serdăresei Stana Olimpiotis, pretinzând să i se dea din averea acesteia 2 500 de galbeni austriaci (plus dobândă lor, de 10% pe an, începând din 1821), bani pe care el, D. Macedonschi, îi împrumutase lui Iordache în februarie 1821. Reclamantul afirma că averea lui Iordache „acum se află în mâinile soţiei lui, Stana, şi este alcătuită din bani gata, o sumă însemnată de bani, şi restul, avere mişcătoare”. („Că, în acea avere, ea n-are nimic zestre de a ei” şi „că eu, într-adevăr, din acea avere urmează, după poliţe, să primesc bani”, „întru aceasta am dovezi evidente”).

Deşi Stana s-a apărat împotriva acestei cereri, susţinând că averea pe care o posedă nu este de la Iordache, D. Macedonschi a căpătat câştig de cauză, dezvăluindu-se, în cursul procesului, provenienţa averii. De interes deosebit este depoziţia martorului Mihail Bairactarul, însoţitorul lui Iordache la 1821 şi cel care, la porunca stăpânului său, a transportat desagii cu bani ai oştirii pandurilor de la Goleşti la Câmpulung, unde se găsea Stana, care i-a luat în primire. Iată această mărturie (aşa cum este redată în sentinţa Tribunalului civil regional al Basarabiei, din 24 aprilie 1828):

În declaraţia sa, „întărită prin dare de jurământ”, „Mihail Bairactarul... arată că din tinereţe se afla neîncetat şi în toate locurile pe lângă Gheorgachie Olimpidis, până ce dânsul - Olimpidis - şi-a sfârşit viaţa în 1821. Şi de aceea are dânsul cunoştinţă sigură că atunci când Stana s-a măritat după Gheorgachie Olimpidis, nu avea vreo altă avere decât numai o salbă de galbeni pe care o purta la gât şi pe care dânsa a pierdut-o pe timpul când a fugit de turci; totodată Bairactarul a adăogat că pomenitul Olimpidis împreună cu dânsul, în fevruarie 1821, s-a dus la Machedonschi şi Vladimirescu, care se aflau pe atunci la Ţânţăreni, iar după înapoierea la Craiova îndată s-a împrăştiat zvonul că Gheorgachie a adus bani, cât anume, el nu ştie; iar după aceasta, la 20 mai 1821 (recte 21 mai), din porunca lui Olimpidis, a luat el Bairactarul sacii plini de bani găsiţi la Vladimirescu, pe care i-a dat soţiei sale [a lui Iordache], Stana, care se afla atunci în târgul Câmpulung”.

Sentinţa Tribunalului din Basarabia conţine şi rezumatul unui răvaş al lui Iordache către D. Macedonschi, din 6 iunie 1821, în care Olimpiotul „răspunzând lui Machedonschi, se jură în numele lui Dumnezeu că banii luaţi de el de la un oarecare Tudor i-a trimis el acasă la Stana lui spre păstrare; în ceea ce priveşte faptul că Machedonschi i-a scris, că el Olimpidis l-a înşelat, el Machedonschi, cum îl încredinţează Olimpidis, să nu creadă zvonurilor mincinoase, deoarece el nu l-a înşelat, ci se socoteşte dator a-i da banii datoraţi de el, însă că nu-i are cu sine în numerar”.

Această relatare, din care aflăm că Dimitrie Macedonschi l-a învinuit pe Olimpiotul de înşelăciune, îndreptăţeşte presupunerea că, după prinderea lui Tudor, Macedonschi a ridicat pretenţii la o parte din banii pe care pusese mâna Iordache, la Goleşti. Olimpiotul i-a răspuns, jurându-se că banii luaţi de la Tudor au fost încredinţaţi Stanei spre păstrare şi recunoscându-şi datoria către Macedonschi. (Nu e prea clar însă dacă avea în vedere doar împrumutul făcut la 16 februarie, la Ţânţăreni, sau se angaja să dea şi alţi bani lui Macedonschi). Adăuga că, deocamdată, lipsindu-i banii numerar, n-ar putea achita suma datorată, fără a spune însă la cât se ridica această sumă.

Procesul dintre Macedonschi şi Stana dezvăluie faptul că fosta soţie a lui Iordache a făcut avere din banii pandurimii. În faţa instanţei, Macedonschi s-a ferit însă să pretindă că lui i s-ar cuveni toţi banii luaţi de Iordache de la Tudor şi daţi Stanei numai „spre păstrare” - după expresia Olimpiotului -; Macedonschi s-a mărginit a dovedi cu martori că aceşti bani au ajuns să constituie acum averea Stanei, primită de la Iordache, şi a reclamat restituirea celor 2.500 de galbeni (cu dobânda lor), pe care îi împrumutase lui Iordache la 16 februarie 1821 şi pentru care avea chitanţă. Cererea i-a fost admisă.

Care erau adevăratele intenţii ale Olimpiotului, când a jefuit casa de bani a oştirii pandurilor şi a trimis-o soţiei sale la Câmpulung? Există un document edificator, descoperit de Nicolae Iorga în 1915, dar care n-a fost invocat până acum în explicarea faptelor: scrisoarea lui Iordache către Hagi Ianuş, din 25 mai 1821. Îndată după prinderea lui Tudor şi după expedierea desagilor cu bani la Câmpulung, Iordache şi-a luat măsuri, prin care a vrut să se asigure că va rămâne posesorul nestingherit al averii dobândite la Goleşti.

Căci se putea întâmpla ca cineva, în viitor, să ridice pretenţii la această avere sau să provoace confiscarea ei. De aceea, Iordache s-a gândit să treacă administrarea banilor obţinuţi prin jaf în mâini mai sigure. El a scris negustorului Hagi Ianuş, aflat la Sibiu, cerându-i ca, la nevoie, să meargă şi să ridice banii daţi în păstrare Stanei; aceasta trebuia să-i dea, crezându-l pe Hagi Ianuş coproprietar.

Scrisoarea lui Iordache conţine şi dispoziţii testamentare. Iată cuprinsul ei: „Te salut, chir Hagi Ianuş. Trimit pe soţia mea Stana cu copiii mei, în Basarabia, şi mă tem să n-o supere blestemaţii de duşmani ai noştri. De aceea te rog să-mi faci plăcerea, dacă vei vedea că o supără (= dacă cineva va ridica pretenţii la banii trimişi de Iordache Stanei), ca îndată să mergi şi să ceri banii ca să ţi-i dea, zicând că i-am strâns de pe moşiile tale şi din datoriile ce aveai de primit şi să spui că sunt trei sute cincizeci de mii groşi ai tăi, pe care scăpându-i, să-i aveţi drept amanet de la Dumnezeu.

Şi dacă voi muri, să-i dai la copiii mei şi să nu-i laşi pe drumuri să piară. Să plăteşti şi datoria mea, pentru care am dat chitanţe, anume mai întâi fratelui nostru Macedonschi, şi să ai grijă de sufletul meu. Şi rămân binevoitor şi ca un frate şi slugă, Iordache Olimpiotul. Nepotului meu Iani îi las zece mii groşi. [Adresa:] Scrisoarea prezentă să se dea în cinstitele mâini ale domnului Hagi Ianuş, la Sibiu”.

Banii au rămas la Stana, care a plecat cu ei în Basarabia, însoţită de Ştefan Jivkovici, „asesor colegial”. Jivkovici va fi citat ca martor, la propunerea lui Macedonschi, în procesul de la Hotin, unde va declara că el a adus-o pe Stana, cu bine, din Câmpulung, şi că „întreaga avere ce se află în mâinile Stanei este a lui Olimpidis şi este dobândită de dânsul, iar nu de Stana, deoarece dânsa măritându-se cu dânsul nu avea nimic, care declaraţie Jivkovici a întărit-o prin jurământ”.

Aşadar, la patru zile după fapta de la Goleşti - când Tudor se afla în mâinile lui Caravia -, Iordache, împăcat sufleteşte, a alcătuit un testament, ce prevedea înzestrarea familiei sale cu banii dobândiţi din tezaurul oastei pandurilor. În acelaşi timp, el a insistat pe lângă Ipsilanti pentru executarea grabnică a conducătorului român (potrivit spuselor lui Ilie Fotino), învinuindu-l de trădare a Eteriei, de omorâre a unora din propriii partizani şi - culmea! - de jefuire a ţării.

În lumina acestor mărturii, este verosimilă caracterizarea făcută de Liprandi lui Iordache, că principalul mobil al acţiunilor sale a fost „lăcomia lui infernală pentru bani”. „Aflându-se la curtea a doi domni fanarioţi, ... el a avut mijloace şi ocazia să înveţe... toate tertipurile, toate uneltirile, toate vicleniile şi alte vicii, care caracterizează şi deosebesc pe aceşti oameni”... „Pe deasupra el mai era şi un lăudăros nemaipomenit. De aceea, cu drept cuvânt, el poate fi socotit unul dintre principalii vinovaţi de toate nenorocirile care au lovit mai târziu pe eterişti în Principate şi aceasta datorită informaţiilor sale false, deseori născocite, pe care le procura totdeauna comandantului său”.

Se poate conchide că nu numai devotamentul faţă de cauza eteristă şi supunerea la ordinele lui Ipsilanti, ci şi (în mod special) tentaţia jafului şi resentimentele mai vechi faţă de Tudor l-au împins pe Iordache la făptuirea de la Goleşti. Mereu lăudat pentru trecutul lui de luptător împotriva turcilor, în Peninsula Balcanică, pentru vitejia sa în înfruntările cu otomanii, calitate ce nu i se poate tăgădui (deşi în lupta de la Drăgăşani nici el n-a fost la înălţime), Iordache este prezentat unilateral şi fals în istoriile care ignorează documentele citate mai sus, concludente pentru nepăsarea lui totală şi pentru dispreţul său faţă de soarta Ţării Româneşti, şi ilustrative pentru perfidia sa.

Prins şi prădat de Iordache, Vladimirescu a fost luat în primire de Caravia, care l-a chinuit în temniţa mitropoliei din Târgovişte, cerându-i şi el bani. „Acest monstru [de Caravia] - scrie Liprandi - a supus pe Tudor la tot felul de torturi, numai pentru a afla unde şi-a ascuns banii, crezând că are sume mari de bani. Pentru că asemenea descoperire îi interesa pe toţi mai mult decât toate faptele lui Tudor”.

Astfel, documentele confirmă aprecierea lapidară a lui Nicolae Iorga că Vladimirescu „a pierit de mâna tâlharilor”. Eroul revoluţiei româneşti de la 1821 a fost ucis „de hangerul unor ticăloşi care îl chinuiră pentru a-i smulge mărturisiri despre închipuitele-i averi ascunse”. Suprimarea lui Tudor avea rostul să asigure dominaţia lui Ipsilanti în Valahia şi să-l îmbogăţească pe Iordache cu tezaurul armatei pandurilor.